Prin
cuvinte, acțiuni, semne și mai ales prin materialitatea condiției noastre, cu
trupul nostru și simțurile lui, dar și cu focul, apa, pâinea și vinul, noi
celebrăm învierea lui Isus, victoria vieții veșnice asupra morții, asupra
morții noastre de umani slabi, fragili, muritori. „Cristos a înviat! Cu
adevărat a înviat!”: acesta este strigătul nostru, credința noastră, speranța
noastră și izvorul dragostei noastre. Da, așa cum spune Apostolul, „Dacă
Cristos nu a înviat, zadarnică este credința noastră… iar noi putem fi
considerați printre cei mai mizerabili de pe pământ” (1Cor 15, 17.19).
După
ce am ascultat în lecturile din această priveghere întreaga noastră istorie ca
istorie a mântuirii operată de Dumnezeu pentru noi, istorie care-și găsește
culmea, télos-ul, în învierea
lui Isus Cristos, în această noapte încercăm să ne gândim la acest eveniment
citind în el acțiunea lui Dumnezeu Tatăl. Pentru că tocmai privind la primele
anunțuri ale învierii lui Isus făcute de Petru, Ștefan și Paul în Faptele
Apostolilor – iar omiliile lor sunt cu siguranță un reflex al primelor
cateheze pascale –, ne dăm seama că este atribuită totdeauna inițiativa
Tatălui, acțiunea învierii, a ridicării din morți a lui Isus: Dumnezeu l-a
înviat din morți (Fap 3, 15; 4, 10; 13, 30). Dumnezeul părinților noștri
l-a înviat pe Isus, pe care voi l-ați ucis răstignindu-le pe o cruce (Fap
5, 30). Dumnezeu l-a înviat în a treia zi (Fap 10, 40).
Expresii asemănătoare se regăsesc apoi în
Scrisoarea către Romani, în scrisorile către Corinteni și în alte scrisori
din NT. „Cristos a fost înviat de către Dumnezeu”, este prima veste pascală a
Bisericii Apostolice. Numai mai târziu, după ce a specificat și faptul că
această acțiune a lui Dumnezeu Tatăl avut loc și prin puterea Duhului Sfânt
(cf. Rom 8, 11), s-a ajuns la formula pe care o găsim în Crez: «Resurrexit tertia die», «a treia zi a
înviat», punându-l pe Isus ca subiect al învierii. Pe de altă parte, nu putea
fi altfel: Tatăl, cel care Iubește, originea și locul de unde izvorăște
iubirea, numai el putea să învingă moartea, adică putea – așa cum spune Paul în
Fap 13, 32-33, citând Ps 2, 7 – să împlinească promisiunea,
chemarea la viață, generându-l la viață pe Fiul Isus intrat în moarte.
Atunci când Isus a murit pe cruce, punând în
mâinile Tatălui spiritul său (cf. Lc 23, 46; Ps 31, 6), făcând
din moartea lui un act punctual, de adevărată obediență filială a creaturii
față de Creator, după o viață de ascultare până la moarte și încă moartea pe
cruce (Fil 2, 8), după o viață în care a apărut totdeauna în el agápa,
iubirea gratuită, necondiționată și fără sfârșit, Tatăl s-a recunoscut în El,
spunându-i: „Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut, deci eu te exalt, te
preamăresc, te fac să te ridici din moarte”. Moartea a fost o adevărată
separare în care Isus a trăit abandonul, a fi „fără Dumnezeu” (chorìs theoû: Ev
2,9), pentru că moartea este aceasta! Dar Isus a trăit toate acestea
invocându-l pe Dumnezeu, mărturisindu-l „Dumnezeul meu” (Mc 15, 34; Mt 27, 46; Ps 22, 2), punându-și totdeauna speranța
în El.
Dumnezeu s-a recunoscut în Fiul, tocmai pentru că
Fiul l-a povestit (exeghésato:
In 1,18) în mod fidel și total.
„Dumnezeu este iubire” (1In 4, 8.16),
iar Isus ne-a spus acest lucru și ne-a arătat cu viața lui povestitoare.
Iubirea Tatălui, iubirea Iubitorului primit de către cel „iubit” (Mc 1,11 e par.; 9,7; Mt 17,5), care i-a iubit pe ai săi (cf. In 13, 1), cu aceeași iubire a
Iubitorului, era demn să învingă moartea. În fond, Petru spune acest lucru în
prima lui predică pascală: „Dumnezeu l-a înviat pe Isus… pentru că nu era
posibil ca moartea să-l țină în puterea lui” (Fap 2, 24). De ce nu era posibil? Pentru că iubirea lui Dumnezeu
este atotputernicia Lui; pentru că Dumnezeu poate totul din iubire; pentru că
iubirea lui Dumnezeu, intrat în duel cu moartea, a învins-o pentru totdeauna.
Isus, trimis ca și Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu al
său în lume, făcut carne în sânul unei femei, a trăit iubirea Tatălui până la
extrem, eis télos, s-a golit de prerogativele sale divine pentru a fi om
în toate ca și noi (cf. Fil 2, 6-8), și nu a comis păcat (cf. Ev
4, 15). Viața lui Isus a fost un drum de umanitate, umanizantă, putem spune
folosind limbajul evangheliei, un drum de obediență față de condiția lui umană
și față de chemarea lui Dumnezeu. Obedient ca Fiu și nu ca sclav (cf. In
8, 35), și Fiu pentru că ascultător, Isus a luptat împotriva morții, „prin
pătimire a învățat supunerea” (Ev 5, 8), a devenit „ascultător până la
moarte și încă moartea pe cruce”(cf. Fil 2, 8); și acceptând moartea,
acest dușman care ne așteaptă pe toți, care ne stă în față, a voit să existe
numai în iubire și prin iubire. Putem să spunem că Isus a crescut în iubire nu
căutând ceea ce îi plăcea, dar căutând să-și de-a viața pentru prieteni (cf. In
15, 13). A crescut în iubire mai ales rugându-se, exercitându-se să asculte
vocea: „Tu ești Fiul meu” lui Dumnezeu, Iubitorul. În moarte a știut să spună:
„Abba, Tată, în mâinile tale îmi încredințez spiritul” (cf. Lc 23, 46),
iar Tatăl i-a răspuns: „Tu ești Fiul meu, pentru că ai dus la îndeplinire
totul, întruparea ta a fost totală, umanizarea ta deplină”. Iată, în moarte,
Isus s-a manifestat ca Fiu în plinătatea divinității lui, așa cum scrie Paul la
începutul Scrisorii către Romani: „Isus Cristos, Domnul nostru, a
fost constituit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei, în
virtutea învierii din morți” (Rom 1, 4). Moartea și învierea pentru Isus
omul, creatura, sunt un eveniment unic: Isus este cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu, iar atunci când noi îl privim pe cruce, în moartea lui, putem
simultan să-l mărturisim ca Cel Viu, Înviat, Fiu al lui Dumnezeu.
În acțiunea învierii, Dumnezeu îi redă lui Isus
prerogativele divine, îl preamărește mai mult decât pe toate creaturile, îi
dăruiește numele de Kýrios, Domnul (cf. Fil 2, 9-11). Și în
înviere, Isus povstește acțiunea Tatălui, Iubirea Lui izvorâtoare, originară,
pentru că tatăl este peghé tês agápes, „Izvorul Iubirii”. Era Fiul ieșit
din sânul Tatălui, acum Tatăl îl reprimește prin puterea Duhului: o unică
viață, o unică Iubire, un singur Dumnezeu! Scrie Augustin: «Et illic igitur tria sunt: amans, et
quod amatur, et amor» (De Trinitate VIII,10,14), Iubitorul, Iubitul și
Iubirea. Iată atunci că Toma exclamă în fața Celui Înviat: „Domnul meu și
Dumnezeul meu!” (In 20, 28), văzând
un trup uman sfârtecat. „Vor privi la mine, Cel pe care l-au ucis”, profețea
Zaharia (12, 20). Isus exclamase înainte să moară: „Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu, pentru ce mă abandonezi morții, chinurilor”. Dar acum cu toții privesc la
Isus și exclamă împreună cu Toma: „Kýrios-ul meu și Dumnezeul meu!”.
Da, credința noastră pascală nu este un mit, o
fabulă, ci o istorie de iubire. Este descoperirea unui Iubitor, Dumnezeu, care
posedă o Iubire care învinge moartea: dar această Iubire ne-o oferă și nouă,
pentru ca în viețile noastre să putem fi iubiți și să iubim. Privim la
Răstignitul înviat pentru că – așa cum afirma Riccardo din Sf. Victor - «ubi amor, ibi oculus» (cf. Beniamin
minor 13). Ochii noștri să fie îndreptați spre Cristos cel înviat, Iubitul
care ne revelează odată pentru totdeauna pe Dumnezeu ca Iubitor, Izvorul
Iubirii.
Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian