Biserica Apuseană a susţinut, pentru o lungă perioadă de
timp, că Taina Sfântului Maslu poate fi administrată doar persoanelor aflate pe
patul de moarte. Astfel, Taina Maslului a fost transformată în ceea ce astăzi
cunoaştem drept "extrema unctio". Este adevărat că, de la Conciliul Vatican II,
ţinut între 1962 şi 1965, şi până în prezent, Biserica Romano-Catolică a extins
aria de persoane cărora le poate fi administrată Taina, incluzând aici nu doar
bolnavii aflaţi pe patul de moarte, ci şi persoanele bolnave incurabil sau care
suferă de afecţiuni serioase, în special bătrânii.
De ce a fost nevoie însă de aproape zece secole pentru a se
reveni parţial la Taina Maslului aşa cum o cunoaştem aici, în Răsărit?
Cercetarea lui A. Chavasse
Numele de Antoine Chavasse nu ne spune prea multe. Nici nu are
cum, având în vedere că nici una dintre lucrările sale nu a fost tradusă până în
prezent în limba română. Antoine Chavasse este însă autorul celui mai bun studiu
scris vreodată pe mărturiile patristice apusene legate de Taina Sfântului Maslu
(Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine du
IIIe au XIe siècle", Lyon, 1942, 206 pp.). Este adevărat că studiul lui Chavasse
începe cu secolul al III-lea şi se opreşte la secolul al XI-lea, dar nu este mai
puţin adevărat că traducerile celor peste 50 (!) de texte patristice însoţite de
note şi comentarii, precum şi de un voluminos dosar analitic al principalelor
aspecte ale Tainei Maslului (modalitatea de administrare a Tainei, săvârşitorul
ei, efectele principale, dezvoltarea ritului liturgic etc.) nu au mai fost
egalate de alte studii până în prezent. Antoine Chavasse a prezentat toate
aceste elemente importante ca o simplă teză de doctorat, publicată din
nefericire doar parţial, într-un număr destul de restrâns de exemplare de
Universitatea din Lyon, locul unde a fost susţinută. Contribuţia cercetătorului
francez este una inestimabilă şi cu atât mai preţioasă cu cât susţine, pe baza
textelor patristice analizate, că "extrema unctio" nu a păstrat o continuitate
fidelă cu Tradiţia Bisericii, îndepărtându-se, lent, de moştenirea Sfinţilor
Părinţi. Ne-am propus să analizăm în cadrul acestui articol cum a ajuns Chavasse
la această concluzie şi dacă opinia lui este una corectă şi care respectă
textele patristice analizate.
Mărturia textelor liturgice
La finalul studiului său cuprinzător, Antoine Chavasse afirmă
următoarele: "Majoritatea textelor nu menţionează decât efectul asupra trupului.
Cele treizeci de formule de binecuvântare pe care le-am studiat aici vorbesc
despre acest efect cu un lux de detalii care ne uimeşte, iar cinci dintre ele,
şi anume cele mai vechi, nu amintesc deloc de un efect spiritual al ungerii.
Alte trei menţionează vag un efect asupra sufletului, dar este dificil să
afirmăm clar în ce constă acest efect. Ultimele cinci formule vorbesc despre
iertarea păcatelor, fără a uita să menţioneze - cu excepţia celor două formule
din Molitfelnicul de la Bobbio - importanţa extrem de mare a efectelor trupeşti"
(Antoine Chavasse, "Étude sur lâonction des infirmes dans lâÉglise Latine...",
p. 191). Aşadar, în primele unsprezece secole, în Biserica Apuseană puteau fi
identificate doar două rugăciuni de binecuvântare, aflate într-un manuscris
intitulat "Molitfelnicul de la Bobbio", care nu menţionau deloc regenerarea
trupească a creştinului căruia i se administrează Taina Maslului. Observăm cum
cele mai multe rugăciuni de binecuvântare a untdelemnului menţionează ambele
efecte: atât vindecarea trupească, cât şi cea sufletească. Numărul lor este de
şaptesprezece, prin deducţie logică. Un alt element interesant amintit aici de
A. Chavasse constă în faptul că toate cele cinci rugăciuni vechi de
binecuvântare a untdelemnului, aparţinând secolelor III şi IV, nu conţineau
absolut nici o referire la o vindecare sufletească, ci cereau numai vindecarea
şi recuperarea fizică a creştinului bolnav. În decurs de opt veacuri însă,
lucrurile ajunseseră exact la antipozi. Preoţii apuseni cereau ca persoana
bolnavă, aflată pe patul de moarte, să ajungă în Împărăţia cerurilor şi să se
mântuiască. Dintr-o modalitate de vindecare fizică, Taina Maslului ajunsese un
fel de pecete ultimă, pusă pe fruntea celor care urmau să moară.
Mărturia Sfinţilor Părinţi
Un alt aspect interesant subliniat de A. Chavasse constă în
faptul că Sfinţii Părinţi nu au susţinut nici ei întotdeauna existenţa unei
iertări a păcatelor prin Taina Maslului. Doar Cezar de Arles menţionează vag o
iertare a păcatelor oferită prin administrarea Tainei Sfântului Maslu, în timp
ce Papa Inocenţiu I, Beda Venerabilul şi Cassiodor nu fac nici o menţiune în
acest sens. Mai mult decât atât, Beda Venerabilul şi Cassiodor împart pasajul
din Epistola Sfântului Apostol Iacov (5, 14-16) în două mărturii distincte: cea
legată de vindecarea fizică de Taina Maslului, iar cea legată de iertarea
păcatelor de Taina Pocăinţei. A. Chavasse evidenţiază, de asemenea, că
mărturiile de vindecare cuprinse în diversele biografii aghiografice (vieţi ale
sfinţilor) nu fac menţiune deloc despre iertarea păcatelor, ci doar de
vindecarea trupească. De asemenea, nu există nici o mărturie legată de o
eventuală ungere în favoarea uşurării trecerii la cele veşnice pentru o persoană
bolnavă.
Ungerea celor bolnavi
Al patrulea aspect evidenţiat de Antoine Chavasse constă în
ideea că ungerea era efectuată întotdeauna asupra unei persoane bolnave, dar
niciodată asupra unei persoane muribunde. În perioada respectivă, ungerea cu
untdelemn sfinţit era administrată şi în situaţii care nu necesită neapărat o
intervenţie în zilele noastre, cum ar fi în cazul oamenilor muţi sau surzi. Însă
nimic nu ne poate împiedica să Îi cerem lui Dumnezeu să ne vindece chiar şi în
aceste cazuri. Miracolele nu sunt interzise nimănui şi cu atât mai puţin unui
creştin. Poate că aici se află greşeala lui Antoine Chavasse, care ajunge să
afirme la un moment dat că printre bolile care nu mai au rezonanţă astăzi pentru
Taina Maslului sunt şi... posedările demonice. Din câte ştim, demonii nu au
încetat să lucreze în cursul veacurilor pentru că au îmbătrânit sau au ieşit la
pensie. Ei sunt activi şi în zilele noastre, poate mai mult ca niciodată. Însă
Chavasse ne spune indirect altceva, şi anume că, în vechime, Taina Maslului era
considerată ca fiind potrivită pentru orice boală, în vederea obţinerii
vindecării. Dacă ar fi să extrapolăm această idee în zilele noastre, ar însemna
că orice tratament medical ar trebui dublat de prezenţa la Taina Sfântului
Maslu. În concluzie, putem spune că "extrema unctio" nu a fost susţinută în
primele opt veacuri de nici o mărturie patristică sau liturgică în Biserica
Apuseană. Scopul Tainei nu a fost niciodată să ne pregătească imediat pentru
trecerea la cele veşnice, ci acela de a ne oferi vindecarea fizică în faţa bolii
care ne atacase cu multă furie. Chavasse a dovedit cu prisosinţă că textele
patristice şi liturgice susţineau exact contrariul faţă de opiniile scolastice
exprimate mai târziu. Care au fost aceste opinii scolastice? Vom începe să le
detaliem în materialele următoare, deoarece transformarea Tainei Maslului în
"extrema unctio" a fost o etapă îndelungată, cu multe momente de ezitare şi
indecizie şi care, în cele din urmă, a fost revocată parţial de ierarhia
Bisericii Romano-Catolice în secolul al XX-lea.
Autor: A. Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro