miercuri, 4 iulie 2012

MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A TREIA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi

de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

3. Din nou Ambroziu și Augustin: cum să educăm la credință?
Trebuie să adăugăm la acest punct că – în a transmite credința Bisericii – Ambroziu și Augustin se foloseau de un itinerar particular de educare în credință.

3.1. Teoria catehetică a lui Ambroziu1

În ministerul pastoral al lui Ambroziu, educarea în credință cunoaște trei etape fundamentale. Astăzi putem să discutăm asupra priorităților unei față de cealaltă: este însă sigur că ele reprezintă trei instanțe indispensabile pentru orice itinerar de credință.

a) Cateheza lui Ambroziu este una foarte concretă, ce pretinde să informeze alegerile și comportamentele practice ale vieții. El pleca de la instruirea morală, și aceasta era primul lucru pe care o obținea din citirea Sf. Scripturi: „Am tratat în fiecare zi de morală”, le spunea destinatarilor catehezelor sale, atunci când le citea acestora istoriile patriarhilor și maximele din cartea Proverbelor, „pentru ca, astfel formați și instruiți, voi să vă obișnuiți să luați calea părinților și să urmați calea ascultării poruncilor divine, și,  - reînnoiți de botez – să duceți felul de viață care le este potrivit celor care au fost purificați” (Despre mistere, 1, 1).

Din partea noastră, trebuie să recunoaștem că credința crește cu ajutorul experiențelor vieții. De aceea, cel care educă la credință este unul care promovează experiențe pozitive, atitudini concrete, fapte…, care să consimtă această circularitate fecundă dintre credință și viață.

b) În al doilea loc, cateheza ambroziană are o robustă dimensiune dogmatico-doctrinară. Celui credincios – deja purificat în prima etapă – îi este încredințat Simbolul roman cu cele douăsprezece articole fundamentale ale lui, iar acest „breviar al credinței” îi este explicat, astfel ca el să-l asimileze și să îl poată restitui, transmițându-l la rândul lui și mărturisindu-l cu viața și cuvintele (Explicarea simbolului, 2).

Astfel, cel care educă la credință, trebuie să aibă o precisă competență teologică. Aceasta nu va putea fi improvizată, înainte de toate datorită unei exigențe de respect față de depositum fidei: de fapt, cel care educă la credință nu transmite un mesaj care-i aparține în propriu; mesajul pe care îl transmite îl depășește, și trebuie transmis și după el.

c) În sfârșit, cateheza ambroziană conduce la sacramente: păstorul însoțește de mână credincioșii în universul duhului, ridicând vălul și comunicând o nouă capacitate vizivă, care îi consimte să facă experiență de mântuire în astăzi-ul celebrării liturgice (adică în sacramente).

„Ai mers”, recită un celebru text ambrozian,  „te-ai spălat, ai venit la altar, ai început să vezi ceea ce înainte nu puteai vedea. Adică, cu ajutorul izvorului Domnului și vestea pătimirii Lui, ochii tăi s-au deschis în acel moment. Tu, care mai înainte păreai orbit în inimă, ai început să vezi lumina sacramentelor” (Despre sacramente, 3, 15).

Tocmai acesta este punctul de sosire al itinerarului de credință. de aceea, cel care educă pe cineva în credință este unul care – semnalând drumul – actualizează și trăiește în primă persoană „dimensiunea sacramentală”, și se îngrijește să mărturisească în mod eficace valoarea ei indispensabilă.

În general, întâlnim în educarea ambroziană la credință primatul vieții asupra conceptelor. Este acesta realismul al credinței, pe care, în fond, îl văzusem deja în practica pastorală a lui Ambroziu, amintind istoria întâlnirii lui cu Augustin. Faptul este că, pentru Ambroziu, lucrul (res) mai important dintre toate nu este doctrina: este o Persoană Vie, Isus Cristos. Cristos, exclamă cu entuziasm episcopul de Milano, „Cristos este totul pentru noi: Omnia Christus est nobis!” (Despre feciorie, 16,99).

3.2. Teoria catehetică a lui Augustin2

Mă limitez aici să reamintesc o scurtă operă a lui Augustin, Prima cateheză, adresată lui Deogratias, diacon la Cartagina – un „catehet descurajat” – în jurul anului 400. Este vorba, așa cum spune titlul, de un mic manual de cateheză, unic în genul literar al literaturii patristice.

Și aici putem regăsi trei instanțe fundamentale pentru o corectă transmitere a credinței.

a)     Înainte de toate, povestirea istoriei mântuitoare. După Augustin, cel ce educă la credință trebuie să prezinte o povestire completă a istoriei mântuirii, de „la început Dumnezeu a făcut cerul și pământul” (Gen 1), până la timpurile Bisericii. Evident, se va opri mai ales asupra faptelor esențiale, în vreme ce le va trata pe cele secundare mai pe scurt. Se vor pune în evidență aspectele centrale ale istoriei mântuirii, mai ales evenimentul central, care este Cristos, sinteza tuturor celorlalte. De aici continuitatea dintre VT și NT: „Vechiul Testament”, scrie Augustin, „este vălul Noului Testament, iar Noul se manifest în Vechiul Testament”. Astfel, întreaga Scriptură „îl narează pe Cristos, și împinge la iubire” (Prima cateheză, 4, 8). Parcă vedem aici unele texte din „documentul de bază” pentru Reînnoirea Catehezei (=RdC), Roma 1970, text care s-a inspirat în mod explicit din cărticica scrisă de Augustin. Să se vadă mai ales paragrafele 1-5-108 din RdC, ce reproduc și un celebru citat al Sf. Ieronim, contemporanul lui Augustin: „a ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos”. Tocmai în referința la Augustin și Ieronim pot fi identificate cele mai importante izvoare patristice ala așa numitului bibliocentrism al catehezei, stabilite de catehismele italiene post-conciliare (catehetul este omul Cuvântului, deoarece pentru el „Scriptura este Cartea: nu un accesoriu, chiar dacă primul”: RdC 107). Un bibliocentrism care (la Augustin, discipol al lui Ambroziu, și în general în corecta transmitere a credinței) echivalează cu un cristocentrism: într-adevăr, catehetul „alege în Scriptură, mai ales în evanghelii și în celelalte cărți ale Noului Testament, textele, faptele și personajele, temele și simbolurile care mai mult converg către Cristos… În personaje trebuie să se vadă alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru ca să devină colaboratorii Lui, atât în a pregăti venirea Mântuitorului, cât și pentru a-i continua misiunea. Trebuie pusă în evidență corespunderea la chemare, orientarea spre Cristos” (RdC 108). Și se poate cita peremptoria aserțiune din Catechesi Tradendae (= CT) a lui Ioan Paul al II-lea (1979): „În însușii centrul catehezei noi găsim în mod esențial o persoană: acea persoană este Isus Cristos, Unicul Născut al Tatălui, plin de har și de adevăr” (CT, 5).

b)     O altă instanță de transmitere augustiniană a credinței este cea de a orienta către speranță, speranța ce se naște din credința în înviere. Într-adevăr, speranța are un nume precis: este Cristos cel înviat (Prima cateheză, 25, 46). „Și cum a devenit speranța noastră?” se întreabă Augustin într-un alt context. „Pentru că a fost ispitit, a pătimit și a înviat. Așa a devenit speranța noastră. În El poți vedea oboseala și recompensa ta, oboseala ta în pătimire, recompensa ta în înviere. Astfel a devenit speranța noastră. Pentru că noi avem două vieți: una este cea în care ne aflăm, cealaltă este cea în care sperăm. Cea ce în care ne aflăm ne este cunoscută, cea în care sperăm ne este necunoscută (…). Cu oboselile lui, ispitele lui, pătimirile lui, moartea lui, Cristos te-a văzut să vezi viața în care te afli; prin înviere te-a făcut să vezi viața în care vei fi. Noi știam numai că omul se naște și moare, dar nu știam că învie și trăiește în veșnicie. Din acest motiv a devenit speranța noastră în necazuri și ispite, și acum suntem în drum spre speranță” (Comentariu la Psalmul 60, 4)3. Se vede astfel că Augustin, la vârsta de douăzeci și nouă de ani - „disperat” – a cedat locul unuia din cei mai mari trubaduri ai speranței pe care Biserica l-a cunoscut vreodată în istoria ei bimilenară. Decisivă pentru această trecere a fost întâlnirea cu Ambroziu și, în sfârșit, botezul pe care episcopul de Milano i l-a conferit în noaptea Paștelui anului 387. Putem să sintetizăm, că cel ce transmite credința, bărbat sau femeie a speranței, gata el însuși să de-a motiv de speranța care se află în el. Mai rezultă că el va evita tonuri distructive sau hipercritice asupra timpului prezent. Este prezent în el un optimism substanțial, susținut de credință, și o atenție cordială față de toate valorile pământești, în conștiința că învierea este cuvânt de încredere și de speranță și față de acestea.

c)      În sfârșit, cel ce transmite credința este unul care dăruiește bucurie: și atunci când vorbește, spune Augustin, să încerce „să nu fie greoi, să se exprime în mod plăcut” (Prima cateheză, 2, 3). Aici pare că simțim ceva din exemplul Sf. Ioan Bosco, atunci când Augustin afirmă că, dacă există bucurie, cei care sunt catehizați „pronunță prin gura noastră lucrurile pe care le ascultă, și noi învățăm de la ei lucrurile pe care noi le predăm lor” (  Prima cateheză, 12, 7). Cel ce educă la credință, pentru a o spune cu Sf. Ioan Bosco, este unul care „caută cum să se facă iubit”, înțelege și împărtășește interesele, afectele, condițiile și așteptările credincioșilor, pentru a-i conduce în bucurie la întâlnirea cu Domnul.

***
NOTE

1 Cfr. F. BERGAMELLI, Ambrogio di Milano, in J. GEVART (cur.), Dizionario di Catechetica, Leumann (Torino) 1986, pp. 29-30; AA. VV., S. Ambrogio di Milano, «Evangelizzare» 23 (1997), pp. 597-620. Si vedano anche il sussidio curato da E. MARROCCO – G. MONZIO COMPAGNONI, Ambrogio di Milano. L’amore generi la fede. La catechesi sul Credo, Milano 2007, e la catechesi del Papa su sant’Ambrogio, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 147-152.
2 Cfr. O. PASQUATO, Agostino, in J. GEVAERT (cur.), Dizionario di Catechetica..., pp. 23-25. Si vedano anche le cinque catechesi che il Papa ha dedicato a sant’Agostino, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 199-233.
3 Cfr. G. VISONA’, La speranza nei Padri, Milano 1993, pp. 245-246.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A DOUA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi


de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

2. Ambroziu și Augustin: cum să se mărturisească alegerea credinței?


Vorbim înainte de toate de întâlnirea dintre cei doi, Ambroziu și Augustin, și din această întâlnire vom scoate unele trăsături semnificative în privința „mărturiei credinței” după gândirea Părinților noștri.


Trebuie să recompunem, cu puțină răbdare, circumstanțele acestei celebre întâlniri, cu siguranță una din faptele din cele mai autoritare din istoria Bisericii[1].


Tulburat de o neliniștită căutare a adevărului, dezamăgit de către doctrinele manihee, frustrat în activitatea academică de indisciplina elevilor, Augustin, în anul 383 lasă Cartagina și pleacă la Roma. Are 29 de ani, și s-ar putea spune că de acum a ajuns la o deplină maturitate a vieții. În realitate, în intimul său, el este mai perplex și anxios decât niciodată: nimic nu pare să-i ofere garanții puternice pentru obținerea acelui adevăr la care aspiră cu toate forțele, ca sensul ultim al existenței sale. Mai mult încă, în activitatea academică întâlnește diferite dificultăți, pentru că – așa cum mărturisește el însuși – „la Cartagina libertatea este foarte desfrânată, iar elevii ca niște furioși tulbură disciplina” (Confesiuni 5, 8). Astfel, plecarea lui Augustin de la Cartagina în acea noapte a anului 383 pare că este o fugă. Monica își dă seama de faza critică pe care o traversează fiul ei, și nu ar vrea absolut să-l lase să plece în acea stare.  Augustin trebuie să recurgă la o stratagemă. Mama mea – povestește el însuși - „a plâns mult, urmându-mă până la mare. Atunci eu am înșelat-o, făcându-mă că vreau să stau acolo, pentru a nu lăsa numai un prieten să aștepte ca să se ridice vântul pentru ca nava să poată pleca. Am reușit să o conving că, dacă nu voia să se reîntoarcă acasă fără mine, cel puțin să meargă să se retragă într-o bisericuță care se găsea aproape de locul unde era nava; și în acea noapte eu am plecat pe ascuns, iar ea a rămas să plângă și să se roage” (ibidem).


Într-adevăr, nici Monica nici Augustin nu-și dau seama, dar fuga de la Cartagina constituie începutul acelui episod absolut central din viața lui Augustin, care este întâlnirea cu Ambroziu, culminată în convertire și în botez.


Dar într-un prim moment, destinația lui Augustin, fugar din Cartagina, a fost Roma. Numai că impactul cu ambientul roman a reprezentat o altă teribilă dezamăgire. Augustin se înșelase că studenții romani ar fi fost mai disciplinați decât cei africani: în schimb își dă seama că la Roma elevii sunt numai mai înșelători, și că nu-i plătesc nici măcar pe profesorii lor.


Augustin trăiește tocmai această experiență tristă, atunci când la prefectul de Roma, Simmacus, sosește o cerere din partea curții imperiale (care îl acel moment își avea sediul la Milano): a devenit vacanță catedra de elocvență la Studiul Public, și se vrea ca aceasta să fie ocupată de un retor cu prestigiu sigur. Titularul catedrei de elocvență de la Milano este, în vreun fel, oratorul oficial al curții imperiale. Simmacus se gândește imediat la Augustin, iar acesta acceptă. Escortat de cursus publicus (o specie de automobil oficial de reprezentanță), Augustin ajunge la Milano. Suntem deja în toamna anului 384.


Imediat, tânărul profesor al Studiului Public începe – așa cum era obiceiul – vizita lui de curtoazie la diferitele autorități ale orașului, și astfel îl întâlnește și pe episcopul Ambroziu. Izvorul nostru de referință este din nou cartea a cincea a Confesiunilor.


Aici Augustin povestește că Ambroziu l-a primit satis episcopaliter. Este un adverb puțin misterios: ce voia să spună Augustin? Probabil că Ambroziu l-a primit cu demnitatea proprie a unui episcop, cu paternitate, dar și cu oarecare distanțare. Este cert că Augustin a rămas fascinat de către Ambroziu; dar este la fel de adevărat că o întâlnire tête-à-tête asupra a ceea ce pe Augustin îl interesa cel mai mult, adică asupra problemelor fundamentale ale credinței, era pe zi ce trecea, amânată, astfel că unii au ajuns să afirme că Ambroziu era foarte rece față de Augustin, și că puțin sau deloc el a avut de-a face cu convertirea lui. Și totuși, Ambroziu și Augustin s-au întâlnit de mai multe ori. Însă Ambroziu făcea discursuri mai mult generale, făcându-i, de exemplu, lui Augustin, elogiile Monicăi, și congratulându-se cu el pentru că are o asemenea mamă. Apoi, când Augustin mergea la Ambroziu, îl găsea pe acesta cu mulțimi de oameni, pline de probleme, pentru ale căror necesități acesta se preocupa; sau, atunci când nu era cu aceste persoane (și acest lucru se întâmpla foarte rar și pentru puțin timp), ori își odihnea trupul cu cele necesare, ori își alimenta duhul prin lecturi spirituale.


Și aici Augustin se minunează, pentru că Ambroziu citea Scripturile cu gura închisă, numai cu ochii. De fapt, în primele secole creștine, lectura era concepută strict pentru a fi proclamată, iar citirea cu voce tare facilita comprehensiunea și celui care citea: faptul că Ambroziu parcurgea paginile numai cu ochii îi arată lui Augustin capacitatea absolut singulară a acestuia de cunoaștere și de înțelegere a Scripturilor.


Augustin șade deseori mai distant, cu discreție, observându-l pe Ambroziu; apoi, fără să îndrăznească să-l deranjeze, pleacă în tăcere. „Astfel”, conchide Augustin, „nu-mi era îngăduit niciodată să-l interpelez, asupra a ceea ce mă interesa, sufletul acelui sfânt profet, decât numai pentru chestiuni ce puteau fi tratate rapid. Însă, acele chinuri interioare ale mele ar fi vrut să fie disponibil mai mult timp pentru a se putea revărsa asupra lui; dar acest lucru nu se întâmpla niciodată” (Idem, 6, 3).


Sunt cuvinte foarte grave: astfel că ne-ar veni să ne îndoim de înseși solicitudinea pastorală a lui Ambroziu și a realei lui atenții față de persoane.


Personal, în schimb, sunt convins că atitudinea lui Ambroziu față de Augustin a fost o autentică strategie, și că ea reprezintă eficace figura lui Ambroziu în felul lui de a transmite și a mărturisi credința.


Ambroziu este informat de situația spirituală a lui Augustin, și pentru faptul că se bucură de mărturisirile pline de încredere ale Monicăi. Cu acest precedent, este credibil că Ambroziu nu-și dădea seama de Augustin, atunci când acesta intra la el, și plin de supunere se așeza distant, în vreme ce el citea? Nu, nu este credibil. Dar episcopul nu credea oportun să se implice într-o contradicție dialectică cu Augustin, de unde el, Ambroziu, ar fi și putut să iasă în pierdere…


Astfel Ambroziu suspendă cuvintele, lasă să vorbească faptele, și cu acest obicei al lui afirmă că transmiterea credinței nu se realizează numai cu ajutorul cuvintelor, dar trebuie să treacă mai ales prin mărturia vieții.


Care sunt aceste fapte?


Înainte de toate, mărturia vieții lui Ambroziu, țesută din rugăciune și slujirea față de cei săraci. Iar Augustin rămâne salutar impresionat de faptul că Ambroziu se demonstrează a fi om al lui Dumnezeu și om total dăruit slujirii fraților, mai ales față d e cei săraci. Rugăciunea și caritatea, mărturisite de acest formidabil păstor înlocuiesc cuvintele și raționamentele umane.


Celălalt fapt care-i vorbește lui Augustin este mărturia Bisericii milaneze. O Biserică puternică în credință, adunată ca un singur trup în sfintele adunări, al cărei animator și maestru este Ambroziu (grație celebrelor Imnuri de el compuse și puse pe note): o Biserică capabilă să reziste în fața pretențiilor împăratului Valentinian și a mamei lui Iustina, care în primele zile ale anului 386 reîncepuseră să pretindă ocuparea unei biserici pentru ceremoniile arienilor.


În biserica care trebuia să fie ocupată, povestește Augustin, „poporul devotat veghea, gata să moară împreună cu propriul episcop”. Și noi – iar această mărturie din Confesiuni este prețioasă - „deși încă eram lâncezi din punct de vedere spiritual, participam la emoția și preocuparea poporului întreg” (9, 7).


În sfârșit, chiar dacă nu reușește să aibă un dialog între patru ochi cu episcopul Ambroziu, Augustin rămâne pozitiv contagiat de viața lui, de spiritul lui de rugăciune, de caritatea lui față de aproapele, și de faptul că Ambroziu se demonstrează om al Bisericii: îl vede angajat în animarea liturgiilor, îi observă proiectul curajos de edificare a unei Biserici unite și mature. În acel fel, Augustin devine un pământ bun pentru a primi sămânța credinței.


Actualizarea acestei istorii nu este dificilă. Propun numai câteva puncte de reflecție.


De multe ori se întâlnesc păstori sau cateheți descurajați, care constată cu amar slaba incisivitate a mesajului lor: într-adevăr, mai mult decât la convertiri ca cea a lui Augustin, asistăm astăzi la o alarmantă cedare față de ceea ce privește angajarea față de valori. Dar aș vrea să-l întreb pe păstorul sau catehetul descurajat: Tu te rogi? Cei pe care îi educi la credință te văd rugându-te? Observă faptul că ești om al lui Dumnezeu, om al Cuvântului Scripturii? Cu alte cuvinte, cum este dimensiunea contemplativă a vieții tale?


Tu practici caritatea? Ești capabil să primești pe cel sărac, pe cel nevoiaș, pe cel mai puțin simpatic, pe acea persoană pe care cu toții o evită pentru că deranjează? știi să te faci apropiat de cineva? știi să stai împreună cu alții, dându-ți viața (nu numai unele cuvinte) destinatarilor evangheliei? Te solidarizezi cu ei, chiar și atunci când ți se pare că pierzi timpul?


Tu iubești Biserica? Te angajezi să contribui cu toate puterile la edificarea ei, atât în liturgie cât și în viața de toate zilele?


Figura păstorului, așa cum reiese ea din istoria pe care am evocat-o, este o figură compactă și puternică în mărturisire: o persoană în care cuvintele sunt interschimbabile cu faptele.


Îmi vine în minte mărturia lui Gandhi. Sir Stanley Jones s-a apropiat de el cerându-i să lase un mesaj pentru lume. Dar Mahatma l-a privit, și i-a răspuns tulburat: „Eu nu am nici un cuvânt de spus; viața mea este mesajul meu…”.


Ei bine, pentru noi lucrurile sunt total diferite. Noi avem Cuvântul, noi avem vestea cea bună a mesajului lui Cristos, noi avem Crezul apostolilor și al Bisericii, noi trebuie să transmitem credința Bisericii. Dar această evanghelie – rămânând la învățătura Părinților noștri – nu poate să fie transmisă fără mărturia vieții noastre…


Astfel, în transmiterea credinței nu se va putea face abstracție de cele două elemente fundamentale care intră în joc: conținutul obiectiv și mărturia personală (ce credință să transmitem, și cum să o transmitem), care trebuie să se racordeze între ele într-o sinteză vitală…


[1] Cfr. A. PINCHERLE, Ambrogio ed Agostino, «Augustinianum» 14 (1974), pp. 385-407; G. BIFFI, Conversione di Agostino e vita di una Chiesa, in A. CAPRIOLI - L. VACCARO (curr.), Agostino e la conversione cristiana, Palermo 1987, pp. 23-34; E. DAL COVOLO, Il pastore, ministro della Parola e della carità. L’esempio del vescovo Ambrogio, in M. CARDINALI (cur.), Pastori dinanzi all’emergenza educativa. Per la formazione dei formatori, Città del Vaticano 2011, pp. 33-58.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian