sâmbătă, 7 iulie 2012

UN STĂVILAR PUTERNIC ÎMPOTRIVA INDIFERENTISMULUI MORAL/2

Obiecțiunea de conștiință 2 / Analiză filosofică


ROMA, vineri, 6 iulie 2012 (ZENIT.org) – Nu este posibil, cu siguranță, ca în puține rânduri și numai să creionăm istoria unei tematici articulate și complexe, așa cum este cea a obiecțiunii de conștiință. Știm foarte bine: alegerea obiecțiunii – tocmai pentru că despre o alegere este vorba – a fost repropusă cu putere în secolul al XX-lea, mai ales cu privire la acea angajare militară care, „în secolul scurt” însângerase Europa încă convinsă de a fi centrul lumii. Astăzi în schimb, chestiunea se prezintă cu putere mai ales cu privire la tematicile bio-sanitare și, în consecință, cu acele situații noi spre care progresele științifice și tehnologice ne-au recondus, și care ne solicită o atentă reflecție și pe plan moral.

Totuși, repet, nu ne este posibil să aprofundăm aici evoluția ei și diferitele aspecte ce-i sunt proprii. Țin, atunci, să identific, chiar dacă schematic, două modele de obiecție, două forme în care ea se poate exprima, oricare ar fi câmpul ei de exercițiu. Mă interesează mai ales să arăt, plecând de la această reflecție, că alegerea obiecțiunii nu coincide totuși cu un simplu „a spune nu”, dar, în cazurile în care se pune în practică mai deplin, implică mai degrabă o alternativă posibilă, un scenariu diferit față de ceea ce nu este licit să se accepte, așa cum, în fond, indică însușii uzul cotidian al verbului „a obiecta”.

Cele două modele pot fi exemplificate făcând referință la două figuri semnificative pentru tema noastră. Prima este cea a lui Bartleby scribul, protagonistul unei faimoase povestiri a lui Herman Melville. A doua, în schimb, este cea a Sf. Maximilian, tânărul care, în secolul al III-lea d.C., a fost martirizat în urma refuzului de a efectua stagiul militar.

Bartleby este cunoscut pentru răspunsul pe care îl dădea celor care-l îndemnau să facă ceva mai mult decât meseria lui de scrib. Răspunsul lui era totdeauna: „nu aș prefera”. Mai înainte în povestire, el va renunța să mai muncească, repetând totdeauna aceeași frază.

Este vorba de un răspuns defensiv, de o reacție față de ceea ce i se pare să deranjeze liniștea lui cu multă gelozie păstrată. Este răspunsul pe care, uneori, birocratul îl furnizează celui care i se adresează, chiar și numai prin comportamentul său. Numai că Bartleby are avantajul de a se exprima cu voce tare.

Maximilian simte în schimb conflictul dintre convingerile lui profunde, dintre conștiința lui de creștin, și ceea ce i se cere din partea unei instituții. Obiecțiunea lui nu este un refuz de a face ceva, dar este o revendicare a propriei libertăți. Aceasta trimite spre posibile acțiuni de diferit tip, motivate în acest caz de intenția de a promova viața în locul culturii morții. Este o revendicare care este valabilă pentru sine și pentru alții, și care este pusă în mișcare, punându-se până la capăt în joc și opunându-se activ unei instituții care, în schimb, înțelege să nege această libertate. Este clar că cele două poziții exemplificate sunt două modalități decis opuse de obiecție.

Prima formă, am putea spune, este forma negativă. Ea vrea numai să apere propriul spațiu față de prezumptiva ingerință a altuia. Pentru a obține acest scop este de ajuns să nu se facă nimic. Obiecțiunea, aici, semnifică a se abține de la a face ceva. Nu sunt indicate alte scenarii, nu se acceptă să se pună la încercare pentru a obține altceva. Iată pentru ce Bartleby nu este un martor, ci numai un exemplu de rezistență care ajunge într-o lene deprimantă.

Diferit, radical diferit este cazul lui Maximilian. Acesta afirmă: „Sunt creștin și nu pot face răul”. Mărturia lui este făcută în numele unui scenariu diferit, al unei lumi în care să nu mai existe conflicte și violențe. Cu scopul de a arăta că această lume este posibilă – ba mai mult, pentru a o anticipa în înseși viața noastră, chiar dacă numai în parte – trebuie să fim coerenți cu ceea ce credem. Sunt necesare, cu alte cuvinte, gesturi semnificative care să inaugureze deja acum acest scenariu nou, gesturi care să trimită la o altă dimensiune.

Iată pentru ce obiecțiunea lui Maximilian are un caracter de pozitivitate. Iată de ce nu țintește numai spre conservarea propriului spațiu, dar deschide spre spații noi. După această linie, după linia lui Maximilian mai degrabă decât după cea a lui  Bartleby, cred că poate fi pusă în lumină autentica semnificație etică a obiecțiunii de conștiință. care nu înseamnă numai a spune nu. Desigur: rezistența este un element caracteristic al obiecțiunii. Și totuși, rezistența se configurează, în cazul acestei alegeri, ca o specie de „grad zero”.

Trebuie însă să fie clar cum în înseși obiecțiunea de conștiință, și în mărturia în care aceasta se întrupează, emerge – ba chiar rezultă deja pusă în operă tocmai cu ajutorul acestei mărturii – acel scenariu de valori ce reprezintă o reală alternativă față de situația împotriva căreia are loc obiecțiunea. În acest caz obiecțiunea de conștiință are un caracter constructiv. Ca atare, rezultă a fi un act profetic.

Aceasta este ceea ce reflecția morală, privitor la tematica tratată, este în stare să pună în evidență. Este vorba de o tematică care, așa cum spuneam, poate să găsească o multiplicitate de articulații și să se repropună în toate acele sfere în care o instituție împiedică unei ființe umane să-și urmeze propriile convingeri profunde. Obiecțiunea de conștiință este tocmai un răspuns, pacific și ferm, la această piedică. Este un răspuns care afirmă existența unor alternative concrete de viață, și nu un simplu nu sau da. Și care le spune în fața tuturor și pentru toți. Într-adevăr, din moment ce în acest gest este inerentă o revendicare de libertate, obiecțiunea de conștiință se configurează ca salvgardare, pentru fiecare în parte și pentru toate persoanele, a patrimoniului fundamental al unei comunități care vrea să se numească cu adevărat democratică.   

Autor: Adriano Fabris*
*Professore Ordinario di Filosofia Morale,
Università di Pisa
Consigliere nazionale Associazione Scienza & Vita
Traducător: Pr. Pătrașcu Damian

UN STĂVILAR PUTERNIC ÎMPOTRIVA INDIFERENTISMULUI MORAL/1

Obiecțiunea de conștiință 1 | Analiză antropologică


ROMA, joi, 5 iulie 2012 (ZENIT.org).- Obiecțiunea de conștiință este o temă etic sensibilă, și la fel, o joncțiune crucială în sfera juridică și pentru toate democrațiile moderne.

În sfera medicală, sanitară și experimentală, legislația noastră juridică (italiană, nrd.) permite obiecțiunea de conștiință în normativele următoare: Legea 194/1978, art. 9 (Norme pentru tutela socială a maternității și asupra întreruperii voluntare a sarcinii); Legea 413/1993, art. 1 (Norme asupra obiecțiunii de conștiință față de experimentarea asupra animalelor); Legea /2004, art. 16 (Norme în materie de procreare medical asistată). Pe lângă aceste ipoteze expres prevăzute și disciplinate, mai există cele definite problematice și care au o codificare controversată, ca de exemplu cele ce privesc distribuirea din partea farmacistului a c.d. „contraceptive de urgență”, promovate cu recentele formulări hormonale ca „pilula din ziua următoare” și „pilula după a cincea zi”. Mai există, apoi, ipoteze care nu sunt codificate pentru că nu sunt prevăzute de nici o lege, dar care din mai multe locuri se cere să fie considerate legitime și sine lege (Mantovani F., Obiezione di coscienza tra presente e futuro. Iustitia2011;64 (2):141-156).

Numărul semnificativ de obiectori în sfera privată și care operează activitățile auxiliare a fost asumat de unii ca justificare pentru a vrea să se modifice, sau cel puțin să se redeclineze recurgerea la obiecțiunea de conștiință. Un astfel de proiect de manifestă prin afirmații foarte ciudate, ca de exemplu: „în dezbaterea asupra obiecțiunii de conștiință nu se pune aproape niciodată în discuție principiul că operatorii sanitari pot să revendice dreptul la obiecțiunea de conștiință”, sau „medicul bun nu obiectează”.

Chestiunea care se pune nu este formală, ci substanțială. Lăsând la o parte reflecțiile critice care în această privință ar putea fi multiple, se observă preliminar considerația, în sine absolut non-reziduală, că obiecțiunea de conștiință are un fundament constituțional, pentru că reprezintă expresia tutelei pe care legislația constituțională o recunoaște libertății individuale (Eusebi L., Obiezione di coscienza del professionista sanitario, in Rodotà S., Zatti P. (diretto da) Trattato di Biodiritto. Giuffrè, Milano 2011; pp.173-187). Încercarea de a modifica recursul la obiecțiunea de conștiință, remodulând aplicații sau redefinind procedurile de asumare a personalului sanitar, reprezintă o chestiune fundamentală în raportul dintre cetățean și Stat.

Este evident că și această temă reprezintă un motiv având contrapoziții conflictuale. Începând de la recursul abuzat la radicalizarea pozițiilor, ca de exemplu catolici versus laici și viceversa. Primii calificabili ai poziției identitare confesionale, ai doilea a celei raționale. O antiteză aceasta, manihee, și nepotrivită deja în lumina unei analize care să fie mai atentă și mai argumentată. Chiar și tema obiecțiunii de conștiință s-ar vrea să se reconducă la o contrapoziție între catolici și laici. Rezultă evident, ținând cont de unele preconcepte și prejudecăți ideologizate destul de înrădăcinate, că dezbaterea asupra obiecțiunii de conștiință astfel trasată nu rezistă. A obiecta nu este o formă de disensiune care să poată fi adjectivată sau să reprezinte patrimoniul unei părți. Obiecțiunea de conștiință este înscrisă în natura fiecărui om.

Amintea Norberto Bobbio: „Această răspândire a indiferentismului moral se vede în facilitatea cu care se acuză de moralism pe oricine ar vrea să îndeplinească o încercare timidă de a pune problemele timpului nostru coborând la principiile prime, ca de exemplu «nu ucide», «nu minți», «respectă-l pe celălalt ca persoană», etc. A pune o problemă în termeni morali este considerată deseori ca un semn de slăbiciune sau, mai rău, de tâmpenie. Mă refer mai ales la cei care se profesează laici, adică ne-credincioși ai nici unei religii care, prin evitarea tot mai inconștientă de a pune problemele conduitei din punctul de vedere al moralei, par să dea dreptate celui care a spus: «Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis» […]. S-a considerat interzicerea avortului exclusiv din punct de vedere juridic, înțeleg al dreptului pozitiv, ca și cum depenalizarea, adică faptul că Statul nu înțelege să intervină pentru a pedepsi penal pe cel care face sau ajută să facă avortul, l-a fi făcut să devină din punct de vedere moral indiferent. Ca și cum, cu alte cuvinte, liberalizarea juridică s-ar rezolva de la sine în liberalizarea morală” (Cit. in Palini A., Norberto Bobbio e il problema dell’aborto. Nuova Umanità 2008; 176(2): 237) .

Obiecțiunea de conștiință (din latinescul ob-jactare), reglementată de legile Statului, nu reprezintă o atitudine anti-juridică de neascultare. Concretizează punerea unor acte, prescrise de legislație (lege pozitivă), dar contrarie propriilor convingeri, adică pentru motive interioare. În consecință, referința se face la instanța conștiinței care se fondează pe legi imutabile: angajează totalitatea persoanei și nu sunt supuse schimbărilor ca legislațiile umane.

 Este semnificativă și eroică istoria obiecțiunii de conștiință care și-a avut cea mai cunoscută expresie literară în Antigon care refuză să asculte de Creontes, în numele legilor nescrise (agrapha dogmata) ale pietății și ale dreptății. Pentru Jacques Maritain, cu Antigon se încarnează ideea dreptului natural, adică conștiința că „există, prin virtutea înseși a naturii umane, o ordine sau o dispoziție pe care rațiunea umană o poate descoperi și după care voința umană trebuie să acționeze pentru a se acorda scopurilor necesare ființei umane. Legea nescrisă sau dreptul natural nu este altceva decât aceeasta” (Maritain J., I diritti dell’uomo e la legge naturale. Vita e Pensiero, Milano 1977, pp.55-57).

Obiecțiunea de conștiință nu se limitează, nici nu se epuizează în simpla negare de ascultare a unei legi. Nu poate fi considerată numai ca act negativ sau un simplu refuz. Reprezintă o mărturie (pro-test) în favoarea unui adevăr mai mare și mai obligatoriu față de ceea ce o lege pozitivă pateu să definească. Este rechemare neîncetată față de o fidelitate ce obligă fără rezerve. Este recunoașterea unor valori ireductibile și reclamă salvgardarea de penalizări. Este un dig în fața indiferentismului moral. A reformula sau amenda obiecțiunea de conștiință, și pe cale procedurală, ar însemna să fie golită progresiv în timp (slippery slope), până la inconcludență, rubricizând-o ca fiind moralistă sau irațională, din acest motiv de limitat sau de încălcat. A apăra obiecțiunea de conștiință este un răspuns datorat derivei culturale și etice care ar vrea să facă avortul moral indiferent.  

Autor: Lucio Romano
Università degli Studi di Napoli Federico II
Dip. Scienze Ostetrico Ginecologiche
Presidente nazionale Associazione Scienza & Vita

Forme de salut în diverse culturi

Din cele mai vechi timpuri, oamenii simt nevoia să exprime un salut atunci când se întâlnesc. De-a lungul vremii şi în funcţie de ţară, de obiceiuri şi cultură, salutul a căpătat diverse forme. Primele atestări istorice ale salutului datează din China antică. Pe atunci, oamenii îl salutau pe împărat acoperindu-şi ochii cu palma, ca simbol al faptului că lumina emanată de împărat îi orbeşte. Acest tip de salut este la originea actualului salut militar.

În vechea Romă se obişnuia, în cadrul salutului, ca fiecare soldat să apuce antebraţul celuilalt, acest gest având rolul de a arăta că nu este înarmat.
Există o etichetă clară care odinioară era respectată cu stricteţe. Oamenii se salutau atingându-şi borurile pălăriei, sărutând mâna femeilor, adresând formule diferite în funcţie de categoria socială a celui salutat. Din regulile de bază ale salutului amintim câteva: cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, cel care intră într-o încăpere îi salută pe cei dinăuntru, cel în vârstă întinde mâna celui mai tânăr, superiorul inferiorului.
Spre amuzament, îmi aduc aminte de obiceiul pe care îl aveam în facultate de a întinde mâna oricui, inclusiv profesorului care mi-ar fi putut fi şi tată! În fine, omul cât trăieşte învaţă. Un bărbat care întâlneşte pe stradă o femeie însoţită nu se va repezi să o salute, poate doamna nu doreşte să aibă de dat, ulterior, explicaţii.
Un student nu întinde spre un academician mâna oricât de mult l-ar respecta.
În legătură cu datul mâinii, lucrurile sunt şi mai complicate şi destul de des putem întâlni oameni care nu ştiu cum se dă mâna corect.
Unii întind o mână prea moale, aşa-numita mână de tip "peşte mort", alţii îţi strâng mâna cu atâta putere, nedozându-şi energia şi forţa, vrând neapărat să arate cine-i şeful - la nivel inconştient vorbind.
Paranteză: de curând am făcut cunoştinţă cu un domn care mi-a strâns mâna atât de puternic, încât a trebuit să mă întrebuinţez serios ca să nu mă rănească.
Alţii au boala să nu-ţi mai dea drumul mâinii. Corect şi politicos ar fi doar o strângere de mână scurtă, care să se încheie după rostirea formulei de salut. Cei care reţin mai mult mâna interlocutorului o fac din dorinţa inconştientă de a arăta putere şi control.
Unii dau mâna cu palma orientată aproape în sus, ca pe o tavă ofrandă, arătându-ţi chipurile cât sunt de supuşi, de îndatoritori şi de netemători de tine, foarte deschişi (lucru ce poate indica şi contrariul, printr-o atitudine de tip pasiv-agresiv), alţii procedează exact invers, întorcându-ţi cu forţă mâna, astfel încât deasupra să fie doar mâna lor şi nu amândouă, îmbrăţişate. Firescul şi respectarea câtorva reguli care decurg dintr-un bun-simţ extrem de natural ne feresc de situaţii jenante. Există şi saluturi speciale, cum se întâmplă atunci când întâlnim un cleric, de exemplu. În general, se spune "sărut mâna!". Regula spune, de asemenea, că cei care stau jos se ridică la apariţia unui preot.

Diverse formule de salut românesc

În România sunt întâlnite, după cum ştim, mai multe tipuri de salut, în funcţie de zone: Bună ziua!, servus, ciao etc.
"Servus", folosit astăzi îndeosebi în zona Braşovului, are originea într-o expresie latină - "servus humillimus" -, adică sluga voastră prea plecată. Din zona Veneţiei a apărut un alt cuvânt care înseamnă acelaşi lucru - slugă -, sciâao din substantivul schiau care înseamnă sclav.
Aşa s-a ajuns la ciao, iar în România acest sciâao a suferit transformări fonetice până la şcheau, la plural şchei, astăzi un cartier al Braşovului.
Mai există şi saluturi care unesc o anumită categorie socio-profesională sau de oameni care au aceeaşi pasiune: "Noroc bun!" la mineri, "Fir întins!" la pescari, "Asfalt uscat!" la motociclişti, "Cer senin!" la aviatori, "Vânt din pupa!" la marinari.
Unele personalităţi din lumea televiziunii îşi adaugă brandului şi un salut, care devine cu timpul marca lor: "Ţineţi aproape!" - Marius Tucă, "Să fiţi iubiţi!" - Radu Moraru, "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul" - Mircea Badea, "Bună seara, prieteni!" - Cristian Minculescu.

Autor: Dan Cârlea