Nu
numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui
Dumnezeu
Meditând acest text evanghelic și aplicându-l
vieții noastre, dar mai ales situației prezente în care noi trăim, mi se pare
că există cel puțin două obstacole care nu ne permit sau ne împiedică să-l
punem în practică. Primul obstacol: sunt sigur că noi suntem conștienți de
veridicitatea acestei afirmații, cel puțin la nivel rațional. În ciuda faptului
că avem de toate (mă refer la lucrurile materiale), noi nu suntem fericiți,
pentru că ne lipsește cineva care să dea sens existenței și bunurilor noastre,
cineva la nivel vertical, deasupra noastră, și acest Cineva este Dumnezeu. Și
aici intervine credința, dar nu orice fel de credință, adică nu o credință
exclusiv rațională, care cunoaște lecția pe de rost și este convins de ceea ce
spune Dumnezeu. Aici este vorba de o credință încrezătoare. Dacă lipsește
încrederea, credința este numai teorie, bună pentru nimeni. Încrederea este un
element esențial pentru viața omului, în toate dimensiunile ei, și fără ea,
omul nu poate face nimic, stă tot timpul în defensivă, cu toții sunt potențiali
hoți ai bunurilor și a vieții sale. Deci, prima învățătură este să avem și să
trăim credința cu încredere, și nu numai la nivel rațional.
A doua învățătură este constituită de necesitatea
discernământului, adică a discerne totdeauna de câtă pâine (mă refer la
lucrurile materiale) are nevoie omul, și de cât Cuvânt al lui Dumnezeu. Dacă ne
gândim puțin, am putea să ne întrebăm: cât timp dedicăm să ne asigurăm
bunăstarea materială pentru viață, și cât timp, în schimb, dedicăm asigurării
bunăstării spirituale, interioare? Tocmai aici intervine discernământul, adică
a ști să dăm fiecăruia ceea ce este al său, a pune în acord cele două mari
sfere ale ființei noastre: spirituală și materială. Putem să ținem cont și
de adagiul patristic: niciodată prea mult.
