"Maica Domnului este mai presus de orice măsură a laudei",
mărturiseşte cel mai mare imnograf al Bisericii Răsăritului, Sfântul Ioan
Damaschinul, la începutul predicii sale rostite la sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului. "Nu există nici un om care să poată lăuda cum se cuvine viaţa
dumnezeiască a Fecioarei Maria", adaugă acelaşi autor, mărturisindu-şi cumva
chiar propria neputinţă de a zugrăvi lucrarea Născătoarei de Dumnezeu în istoria
omenirii. Doar limbajul poetic al cântării liturgice poate cuprinde deplin
măreţia Fecioarei.
Troparul praznicului Adormirii Maicii Domnului exprimă într-un
limbaj al paradoxului taina persoanei Sfintei Maria care, devenind Născătoare de
Dumnezeu, a păzit fecioria ei. Iar prin adormirea sa, nu a plecat, părăsind
lumea, ci "s-a mutat la cele mai bune" pentru a ajuta pe toţi cei care se roagă
ei.
Moartea este urâtă de toţi şi aducătoare de tânguire şi doliu,
lacrimi şi întristare. Dar pe cei ce slujesc lui Dumnezeu moartea îi fericeşte,
spun Sfinţii Părinţi, şi din sfârşitul lor dobândesc siguranţa de a fi
bineplăcuţi lui Dumnezeu. Din această pricină moartea este fericire pentru
ei.
Moartea capătă un sens nou
În cazul Maicii Domnului, logica de mai sus nu se potriveşte.
Pentru Născătoarea de Dumnezeu, fericirea nu vine de la moarte, fiindcă nu
mutarea ei a hotărât desăvârşirea ei, nu sfârşitul i-a dat siguranţa fericirii.
După cum întăreşte Sfântul Ioan Damaschinul în cuvântul său: "Pentru tine,
Maică, începutul, mijlocul şi sfârşitul tuturor bunătăţilor, adevărata
încredinţare şi certitudine s-au făcut zămislirea cea fără de sămânţă
bărbătească, dumnezeiasca sălăşluire şi naşterea în feciorie". Însăşi Maica lui
Dumnezeu a spus că nu de la moarte, ci din faptul zămislirii a fost fericită de
toate neamurile (cf. Luca 1, 48).
Aşadar, continuă imnograful oriental, "nu moartea te-a fericit,
ci tu însăţi ai dat strălucire morţii, dezlegând întristarea acesteia şi moartea
arătând-o bucurie. De aceea, nu putem numi moarte sfânta ta mutare, ci este mai
propriu să o numim adormire sau plecare sau mutare la viaţă".
Naşterea Mântuitorului Hristos din Maria face din Fecioară
Maică, Născătoare de Dumnezeu, în sensul că Cel ce S-a născut din ea nu este o
persoană omenească deosebită de cea dumnezeiască, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu,
Persoana Cuvântului Dumnezeiesc, Care prin întrupare se face şi persoana firii
omeneşti. Dar naşterea minunată a lui Iisus nu anulează fecioria Maicii Sale aşa
cum arată în Dogmatica sa Sfântul Ioan Damaschin, unde spune: "După cum atunci
când a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot
astfel şi atunci când a născut, a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai
prin ea şi păstrând-o încuiată… Căci era cu putinţă să treacă prin uşă fără să
strice peceţile ei".
De altfel, multe din proorociile Vechiului Testament dau
mărturie despre pururea fecioria Mariei. Muntele lui Daniel din care s-a
desprins piatra cea unghiulară, Hristos, netăiată de mână omenească, este Maica
Domnului care a născut fără sămânţă bărbătească, fecioară rămânând (cf. Dan. 2,
34-44).
Proorocul Iezechiel vorbeşte şi el despre uşa cea pecetluită pe
care numai Domnul va umbla fără a o deschide, închipuind pe Născătoarea de
Dumnezeu din care va ieşi Dumnezeu, trup luând fără să deschidă uşa fecioriei, a
cărei pecete rămâne şi va dăinui de-a pururi.
Sfântul Ioan Damaschin în panegiricul său la sărbătoarea
Adormirii Maicii Domnului adaugă, parcă continuând ceea ce subliniază şi
troparul ("întru adormire lumea nu ai părăsit"), că "Celei a cărei feciorie i
s-a păzit neatinsă întru naştere, acum, întru mutarea ei la viaţă, nestricat i
s-a păstrat trupul şi este mutată la un cort mai bun şi mai dumnezeiesc, care nu
mai este atins de moarte, ci este înveşnicit în veacul veacului cel neapus".
Maica Domnului, unealta însufleţită a Duhului, cea care a făcut
posibilă Întruparea Mântuitorului, apare în învăţătura Bisericii ca
mijlocitoarea ce a unit pământul cu cerul. De aceea adormirea şi mutarea ei la
Viaţă nu puteau să fie o părăsire a celor de pe pământ, a Bisericii, ci, în
primul rând, chezăşia mântuirii şi învierii noastre, apoi, ajutătoarea şi
solitoarea noastră pentru a ajunge în Împărăţie.
"Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii" sunt cuvintele care
vorbesc despre trecerea Sfintei Fecioare de la viaţa pământească la cea fără de
sfârşit, din ceruri.
"Cum a putut ceea ce tuturor a odrăslit Viaţa cea adevărată să
fie supusă umbrei morţii?", se întreabă teologul sirian în secolul al VIII-lea.
Şi tot el dă răspunsul: "potrivit rânduielii propriei naşteri, ca fiică a
părintelui Adam, Maria a atras după sine pedepsele strămoşeşti. Dar ca una ce
este Maică a Dumnezeului celui Viu, în chip drept la El se întoarce". Deşi
trupul Fecioarei a fost pus în mormânt, totuşi, Fiul ei, ca printr-un Iordan l-a
trecut în adevăratul pământ al făgăduinţei, în Ierusalimul de sus.
Era firesc ca dacă Eva, strămoaşa noastră, lăsând la o parte
ascultarea dumnezeieştii porunci şi primind îndemnul şarpelui celui potrivnic a
fost izgonită împreună cu Adam din Eden, Fecioara Maria, începătoare a Vieţii
celei adevărate pentru tot neamul omenesc, scuturată de îmboldirile oricărei
patimi, aducând înaintea lui Dumnezeu Tatăl odrasla ascultării, nu pământul să o
moştenească, ci Cerul şi Raiul să o primească.
Pe ceea ce s-a unit desăvârşit cu Dumnezeu, moartea nu putea să
o înghită, iadul nu o putea primi. De ce? Pentru că "moartea şi stricăciunea
sunt cu totul potrivnice şi străine atât de sufletul, cât şi de trupul cel
purtător de Dumnezeu".
Mormântul ei devine scară către cer
Postul în cinstea Adormirii Maicii Domnului care tocmai se
încheie a fost perioada de pregătire trupească, dar mai ales sufletească,
necesară prăznuirii cum se cuvine a celei mai mari sărbători închinate
Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii îndeamnă ca luând aminte la Maica
lui Hristos, care ne-a descoperit noianul negrăit al milostivirii lui Dumnezeu
faţă de noi, să slujim ei prin milostenie faţă de cei nevoiaşi.
Prin ea s-a dezlegat războiul cel îndelung împotriva
Ziditorului. Din ea, via cea roditoare, am cules strugurele vieţii. Ea s-a făcut
pentru noi chezăşuitoarea tuturor bunătăţilor. În ea Dumnezeu S-a făcut om şi
omul s-a făcut dumnezeu. Prin ea ne-au fost dăruite pacea şi harul. În adevăr,
"cu rugăciunile ei izbăveşte din moarte sufletele noastre".
"Izvorul vieţii este pus în mormânt, şi mormântul însuşi devine
scară către cer." Acesta este unul dintre paradoxurile centrale pe care le
celebrăm în această sărbătoare şi derivă din moartea şi Înălţarea Mântuitorului
Însuşi; Hristos este Trecere, Cel în şi prin care trecem de la moarte la viaţă.
Adormirea Maicii Domnului reafirmă locul pe care Hristos l-a pregătit pentru noi
şi face ca mormântul să fie privit ca poarta Raiului. Adormirea ei, cea care
este "locaşul sfânt al Domnului", "strălucind prin har în lumina dumnezeiască",
este o sursă de nădejde şi încredere pentru cei care prăznuiesc această
sărbătoare.
"Cea care din iconomie a fost maică propriului Stăpân, prin
fire şi întru adevăr", devine binecuvântare pentru întreaga lume şi izvor de
sfinţenie al făpturii.
Autor: A. Păunoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro