marți, 28 august 2012

Pomana este regina virtuților

Pomana este un element esențial al adevăratei pietăți biblice (cf. Tob 4, 7-11; Sir 4, 1). Este regina virtuților.

Caută înainte de toate dreptatea pentru a nu face pomană cu banii altora.

Sprijină-l pe sărac, nu pentru că îl cunoști, ci pentru că este om. Atunci când dai de pomană nu cere socoteală conduitei celui pe care-l ajuți; tu sprijini lipsa și nenorocirea și mergi în întâmpinarea celui nevoiaș (cf. Mt 5, 45; Iob 31, 32).

Una este să fii judecătorul unuia, altceva e să dai de pomană. Dacă vei sta să cercetezi viața celui nevoiaș nu vei mai avea milă de nimeni.

Ajută cu simplitatea inimii pe cel care se găsește în strâmtoare, fără a privi la cauzele sărăciei lui. Consideră situația reală. Cel care primește va da cont lui Dumnezeu de ceea ce i-a fost dat și de motivul pentru care i-a fost dat.

În vreme ce mâna ta se întinde pentru a dărui, să nu rămână închis sufletul tău iubirii. Atunci când dai de pomană să nu-ți pară rău (cf. Tob 4, 16), nici să nu te arăți nemulțumit amintindu-ți cine este cel care te va recompensa (cf. 2Cor 9, 6-15; Ps 112, 9).

Pomana nu este caritate creștină dacă nu se realizează dăruirea de tine însuți, care te face să participi la condiția săracului (cf. Rom 12, 15).

Nu da de pomană trâmbițând în fața ta așa cum fac ipocriții pentru a fi lăudați de oameni. În adevăr să spun: și-au primit recompensa lor. Atunci când tu dai de pomană să rămână secretă, iar Tatăl ceresc care vede în ascuns te va recompensa (Mt 6, 2-4).

Dă celui care este în nevoi cu mâna largă, pentru ca și tu să obții de la Dumnezeu mare milă și iertare. De fiecare dată în care, pocăit pentru răul făcut, dai de pomană, plătești amenda pentru păcatele tale și faci pocăință pentru greșelile tale: pomana este mai bună decât rugăciunea și decât postul (cf. Dan 4, 24).

Este mai bine să dai de pomană decât să aduni tezaure de aur. Pomana eliberează de la moarte și purifică de păcat. Cei care dau de pomană și fac opere de dreptate vor fi umpluți de viață (cf. Tob 12, 8-9).

Pomana va fi avocatul cauzei tale, salvându-te de judecata înfricoșătoare. Nimeni nu va îndrăzni să se opună celui care cu ea intră în cer (cf. Fap 10, 4).

Procură-ți prieteni cu bogăția necinstită, pentru ca atunci când nu le vei mai avea ele să te primească în veșnicele tabernacole (cf. Lc 16, 9). Chiar dacă pomana este izvor de retribuție crească și îți procură un tezaur în cer (cf. Mt 6, 2ss; Lc 12, 2.21.23), să nu fie făcută numai dintr-un calcul interesat, dar mai ales de convingerea că ceea ce dai săracului Isus îl reține ca fiindu-i dat lui însuși (cf. Mt 25, 31-46).     

Cum se formează o perlă

Răspunde slujitorul lui Dumnezeu Marian din Torino: un fir de nisip pătrunde prin valvele semiînchise ale scoicii. Țesuturile reacționează cu durere față de corpul străin și lasă să se scurgă în jurul acelui fir de nisip, pe care nu-l pot elimina, ca niște mici lacrimi, adică săruri prețioase care formează perla. Deci, din suferința unei scoici se ia naștere perla.

RUGĂCIUNEA ȘI IMAGINEA DE DUMNEZEU


Omul care se roagă se adresează lui Dumnezeu „care nu se vede” (cf. 1In 4, 20. Cu toate acestea, în rugăciune este implicată în mod necesar și o anumită imagine de Dumnezeu din partea omului. Astfel, este evident cât de facil este riscul minciunii și al idolatriei: riscul este cel de a-și croi un Dumnezeu după propria imagine și asemănare, și să se facă din rugăciune un act auto-justificator, autist, liniștitor. Exemplul rugăciunii fariseului și al publicanului la Templu din parabola lucană (Lc 18, 9-14) este semnificativ. Cele două atitudini diferite de rugăciune exprimă două diferite imagini de Dumnezeu relative la două diferite imagini pe care cei doi oameni le au despre sine. În particular, rugăciunea fariseului manifestă atitudinea celui care „se simte împăcat cu Dumnezeu”; în ochii lui Dumnezeul său nu poate decât să confirme acțiunile lui, deși fraza finală a parabolei anulează, tăgăduiește imaginea de Dumnezeu pe care acest om o avea: el nu se întoarce la casa lui justificat! În vreme ce publicanul se expune în mod radical alterității lui Dumnezeu, intrând astfel în raportul corect cu Dumnezeu, fariseul suprapune „ego-ul” său imaginii de Dumnezeu: în rugăciunea lui este prezentă (con) fuziune între „eul” său și „Dumnezeu”. Un risc, acesta, foarte frecvent în rândul oamenilor religioși! Acum, primatul ascultării în rugăciunea creștină indică că ea este spațiul în care imaginile lui Dumnezeu pe care noi le croim sunt distruse, purificate, convertite.

De fapt, rugăciunea este căutarea unei întâlniri între două libertăți, cea a omului și cea a lui Dumnezeu. în această căutare, distanța dintre imaginea de Dumnezeu croită de om și alteritatea revelată de Dumnezeu devine distanța dintre întrebare și împlinire, dintre așteptare și realizare. Iată pentru ce în inima rugăciunii creștine se află invocația: „facă-se voia Ta” (Mt 6, 10). În distanța dintre voința omului și voința lui Dumnezeu, rugăciunea acționează ca spațiu de convertire și acceptare a voinței lui Dumnezeu. Este spațiul, și este rugăciunea pe care a trăit-o Isus însuși în grădina din Ghetsemani: „Abba, Tată! Totul este posibil la tine, îndepărtează de la mine acest potir! Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu să se întâmple” (Mc 14, 36). Este spațiul, și este rugăciunea, pe care Paul a trăit-o cu un special dramatism: „Şi, ca să nu fiu umplut de îngâmfare din cauza măreţiei revelaţiilor, mi-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al Satanei ca să mă pălmuiască, aşa încât să nu mă umplu de îngâmfare. De trei ori l-am rugat pentru aceasta pe Domnul să-l îndepărteze de la mine, dar el mi-a zis: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune". Aşadar, mă voi lăuda cu bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos” (2Cor 12, 7-9).

Paul acceptă contradicția adusă cererii lui care nu este ascultată și, astfel, rugăciunea lui îl conduce să reflecteze din punct de vedere existențial asupra imaginii de Dumnezeu care nu-l ascultă, dar îi rămâne alături în slăbiciunea lui. Paul trebuie să accepte modificarea, deși corectă și respectuoasă, a imaginii pe care el o are despre Dumnezeu. astfel, viața lui se conformează tot mai mult imaginii revelate de Dumnezeu: cea a lui Cristos Răstignit. Rugăciunea creștină conformează pe cel care se roagă imaginii lui Cristos cel Răstignit. Iar Răstignitul, în strigătul lui de pe cruce a acceptat absența absolută a imaginilor de Dumnezeu. Strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15, 34) denunță distanța dintre imaginea cunoscută a chipului lui Dumnezeu și realitatea prezentă. Iar după strigătul de abandon, după Marcu, există numai un strigăt nearticulat: „Isus, scoțând un strigăt puternic, a murit” (Mc 15, 37). Nu mai există cuvânt, nu mai există imagine; nu mai există teo-logie, nu mai există cuvânt despre Dumnezeu; nu mai există imagine, reprezentare de Dumnezeu. Deci, nu mai există reducere a lui Dumnezeu la un idol! Tăcerea și întunericul celor trei ore, de la ora a șasea la ora a noua sunt sigiliul acestui nespus și invizibil al lui Dumnezeu care salvgardează misterul și alteritatea Lui. Dar tocmai acea radicală anihilare a imaginilor de Dumnezeu (l-a reprezentat vreodată cineva pe Dumnezeu într-un condamnat la moarte?), și a cuvintelor despre Dumnezeu (Dumnezeul Răstignit nu distruge oare orice lógos?), este abolirea radicală a idolatriei, a reducerii lui Dumnezeu după imaginea omului. Prezența lui Dumnezeu, imaginea lui Dumnezeu trebuie văzută acolo, în Cristos cel Răstignit: „El este imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).                

Da, Cristos cel Răstignit anihilează pe Dumnezeu ca imagine a omului și ne prezintă un om ca imagine, eikòn, al lui Dumnezeu. Cristos cel Răstignit este imaginea lui Dumnezeu care distruge imaginile noastre de Dumnezeu. Răstignitul este și imaginea în fața căreia noi ne rugăm, dar care trebuie să distrugă imaginile care, volens nolens, le proiectăm asupra lui Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu manifestată de Cristos cel Răstignit neagă imaginea de Dumnezeu „profesată” de fariseu la Templu, imagine legată de anumită considerație de sine suportată de o imagine – disprețuitoare – față de aproapele, de celălalt. Deci, rugăciunea este o compoziție în jurul lui Cristos cel Răstignit a imaginilor de sine, de alții și de Dumnezeu. Imaginea lui Dumnezeu care este Cristos cel Răstignit îl ferește pe Paul de tentația orgoliului, al „super-eului” („ca să nu fiu umplut de îngâmfare”, yper-airomai, 2Cor 12, 7, convertit în a pune propria mândrie în suferințele îndurate „pentru Cristos”, ypèr Christoû, 2Cor 12, 10) și îl conduce, grație rugăciunii, să părtășească această suferință în viața lui: „Eu port stigmatele lui Cristos în trupul meu” (Gal 6, 17; cf. Col 1, 24).

Astfel, rugăciunea, conformând la Cristos cel Răstignit, devine și promisiune de înviere, spațiu de transfigurare în imaginea glorioasă a Domnului (cf. 2Cor 3, 18).       


Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità, Rizzoli, 1999 pp.113-116.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian