vineri, 31 august 2012

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (V)


Diavolul, între rațiune și credință

5. DOCTRINA BISERICII

Odată cu începutul secolului al XIII-lea, Biserica s-a văzut nevoită să intervină pentru a clarifica unele adevăruri de credință, mai ales în urma răspândirii de idei cu substrat dualist din partea catarilor și a albigenzilor care reluau concepții maniheiste și priscilianiste. În aceste circumstanțe, Papa Inocențiu al III-lea a convocat un conciliu ecumenic, care s-a ținut la Lateran în trei sesiuni solemne, în zilele de 11, 20 și 30 noiembrie 1215; s-au discutat și s-au promulgat unele decrete privitoare Țara Sfântă, reforma Bisericii și luarea de poziție împotriva diferitelor erezii apărute între timp.  

5.1. Erezia catarilor și a albigenzilor

Concepția religioasă a catarilor și a albigenzilor a început să se răspândească după jumătatea secolului al XII-lea; aceasta relua erezia bogomililor din Bulgaria care, la rândul ei deriva din învățătura dualistă și gnostică a maniheilor. Mișcarea era caracterizată de o organizare ecleziastică riguroasă și de un dinamism misionar care a stat la originea marii ei răspândiri. Deși plecau de la instanțe morale și ascetice, mișcarea se caracteriza din punct de vedere doctrinal după un dualism rigid, care îl contrapune pe Dumnezeu Satanei ca fiind două principii echivalente: Dumnezeu, creatorul, care a dat origine numai ființelor spirituale bune; Satana, principiul necreat al răului și creator al materiei în toate formele ei, chiar dacă este inferior lui Dumnezeu sub aspectul puterii. O prezentare foarte precisă a acestei doctrine a fost făcută de un catar convertit la Biserica Catolică, anume Ioan din Lugio, originar din Bergamo, născut în jurul anului 1180-1200, unde adună ideile sectei într-o carte intitulată Cartea celor două principii, sintetizând gândirea lui în acești termeni: „Să citească înțelepții și fără îndoială să creadă că există dumnezeul rău, creator și domn, care este capul și cauza tuturor mai sus amintitelor rele; altfel ar fi nevoie să se afirme în mod necesar să același Dumnezeu adevărat, care este lumină și este bun și sfânt și izvor viu și cap al oricărei dulcețe și suavități și dreptăți, și de la același domn provin în totalitate toate lucrurile adverse și contrare. Dar a crede acest lucru este lucrul cel mai inutil pentru cei înțelepți” (Compendium 56). Există un principiu suprem rău de la care au origine răul și întunericul. Acest dumnezeu rău a creat și bărbatul și femeia și toate corpurile vizibile din această lume, din care s-au născut alte corpuri pe pământ. Este negat liberul arbitru, atât a oamenilor cât și a îngerilor, care nu au puterea de a deveni buni sau răi, dar cei buni sunt și rămân buni, în vreme ce cei răi sunt și rămân răi. De aici necesitatea celor două principii eterne ale binelui și ale răului. În fața răspândirii sectei și a organizațiilor ei, care deja se opunea public Bisericii Catolice, operând o vastă acțiune de seducție și de confuzie în mijlocul poporului creștin, a existat o puternică reacție, cu ajutorul scrierilor și a discursurilor din partea oamenilor de vază și a unor călugări anonimi. Au avut loc însă și reacții violente din partea cruciaților și a inchizitorilor, care au ajuns la masacrarea a populații întregi, fără nici un criteriu de discernământ, convinși că în spatele ereticilor acționau diavolii pentru a devasta Biserica lui Dumnezeu. în acest fel, puțin câte puțin, coerciția autorității temporale și bisericești a înlocuit persuasiunea și convingerea, aplicând sancțiuni de diferite genuri de gravitate, ca de exemplu închisoarea, torturile, confiscarea bunurilor și, în sfârșit, arderea pe rug. Această procedură a provocat revolte armate, împotriva cărora Biserica a reacționat cu ajutorul cruciadelor. De fapt, ereticii apăreau periculoși și din punctul de vedere al unității sociale a imperiului și a națiunilor, acolo unde se instalaseră mai mult și se bucurau de o vastă influență asupra poporului. Pentru a combate acest pericol, papii din secolul al XIII-lea au organizat și au întărit inchiziția, a cărei expresie mai vizibilă s-a avut cu pontificatul lui Grigore al IX-lea. Este un capitol nu foarte fericit al istoriei eclesiastice, chiar dacă el trebuie încadrat în contextul cultural și religios al timpului; consecințele dezastruoase au devenit eclatante în perioadele succesive, cu o maximă divulgare în secolul al XVI-lea.  

5.2. Conciliul Lateran IV (1215)

Conciliul vrea să elimine erorile și să clarifice adevărul revelat, patrimoniu al credinței creștine, așa cum se arată în prima constituție: De fide catholica, care expune profesiunea de credință în unicul adevărat Dumnezeu și în cele Trei Persoane divine; cu privire la catari și la albigenzi aceasta declară că există un singur și unic principiu creator al tuturor lucrurilor existente, fără nici o excepție, cele vizibile și cele invizibile, cele spirituale și cele corporale; aceasta împotriva oricărei interpretări dualiste care să admită recunoașterea unui dublu principiu al binelui și al răului. Se mai declară apoi că îngerii fac parte din ființele create de Dumnezeu și că și ei sunt supuși acțiunii divine care i-a adus din non ființă la existență. Ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu în toate sensurile și cu toate drepturile. Într-adevăr, actul creator îi privește atât pe îngeri cât și cosmosul vizibil, așa cum lasă să înțelegem expresia „simul ab initio temporis”, în sensul că ambele creaturi sunt rodul acțiunii lui Dumnezeu încă de la origini, pentru a exclude speculația catarilor, după care Dumnezeu a creat mai înainte îngerii, iar aceștia, la rândul lor, au creat lumea vizibilă. Se vorbește de om în unitatea lui concretă de suflet și trup, și se afirmă că ființa umană integrală a fost creată de Dumnezeu. Aceasta împotriva doctrinei albigenzilor care considera omul  ca un înger decăzut și încarcerat în materia produsă de Satana, sau împotriva concepției maniheilor care îl considera corpul uman ca fiind un element negativ și malefic. Contrar, se evidențiază sensul pozitiv al realității materiale. O altă importantă afirmație privește originala natură bună a tuturor creaturilor, și a diavolului și a demonilor, care au fost create din punct de vedere natural buni. Principiul salvgardează bunătatea absolută a Creatorului și împreună fac lumină asupra chestiunii originii răului, pentru că se spune că demonii au pierdut primitiva lor bunătate din cauza „propriei inițiative”, adică datorită unei libere lor alegeri: „au devenit răi de la sine înșiși”. deci, răul nu-și are cauza în Dumnezeu, nici în realitatea materială, ci numai în posibilitatea de alegere din partea celor care au fost creați liberi. Se afirmă explicit vina îngerească, chiar dacă nu se precizează de gen a fost aceasta. Din această observație se induce că demonii sunt ființe personale, pentru că sunt capabile de a alege cu libertate și, de aceea, dotate cu facultăți proprii spiritelor, care sunt inteligența și voința, care permit să se pună un act deliberat. Se susține astfel valoarea fundamentală a liberului arbitru ca patrimoniu indispensabil al ființelor spirituale și constitutiv esențial al subiectivității lor conștiente. Și omul este responsabil de propriul păcat. Cu toate acestea, conciliul a precizat că umana cădere a fost „instigată de către diavol”. Cu aceasta nu vrea să se disculpe omul, pentru că este vorba numai de o instigare sau o sugestie, nu de substituire a libertății lui, dar înțelege să indice influența negativă care se poate stabili între spiritul îngeresc rău și om. Acest lucru înseamnă încă odată că răul nu provine de la trup, ci de la libera dispoziție a sufletului, atât cel îngeresc cât și cel uman, între care se instaurează o anumită relație. Pe de altă parte, conciliul afirmase că omul, spirit și trup, a fost creat bun de către Dumnezeu, motiv pentru care el nu poartă răul în sine însuși. Răul a intrat în viața umană numai după păcat. Se vorbește de învierea trupurilor reale și concrete, împotriva viziunii spiritualiste a imortalității numai a sufletului, proprie catarilor, și se afirmă existența pedepsei veșnice pentru oamenii condamnați, care vor avea aceeași soartă a diavolului. Textul indică credința eclezială în condamnarea ce-i revine diavolului, însoțită de cea umană. Oricât de scurtă și succintă, declarația are o autoritară greutate teologică, pentru că a fost emanată de un conciliu ecumenic recunoscut și a fost inclusă în profesiunea de credință; aceasta se adaugă precedentelor intervenții ale magisteriului. De aceea, nu este vorba numai de o noutate doctrinală, ocazionată de erezia catarilor, ci de un adevăr deja conținut în credința eclezială, acum explicitată și punctualizată. Ea constituie un punct ferm, făcând parte de acum din comunul patrimoniul al adevărurilor comunității credincioșilor. Conciliul nu a făcut altceva decât să facă mai cunoscut și aprobat în mod oficial un adevăr recunoscut de toți.
va urma

LATURA OBSCURĂ A SPIRITULUI MEDIEVAL (IV)

Diavolul, între rațiune și credință

4. SPIRITUALITATEA MONASTICĂ

4.1. Diavolul agățat între cer și pământ

Bernard din Clairveax, decedat în anul 1153, este reprezentantul cel mai de seamă al spiritualității secolului al XII-lea. El nu se oprește asupra chestiunilor de tip speculativ, dar evidențiază foarte clar atacurile malefice ale Satanei în viața ascetică a călugărului, și sugerează armele pentru a învinge dușmanul. Tratează pe scurt despre căderea Satanei: reafirmă că greșeala lui a fost un păcat de nemăsurată prezumție și de ambiție, voind să se facă asemenea Celui PreaÎnalt și să urce până la ceruri, dar a fost izgonit în abisul care se găsește între cer și nori, deasupra pământului. Ca pedeapsă pentru păcatul său, diavolul a primit în soartă să cadă din cer și să se oprească la jumătatea distanței dintre cer și pământ, astfel ca să nu mai poată fi la înălțimea îngerilor buni, nici să împărtășească josnicia oamenilor care, cu umilința lor fac pocăință pentru păcate. Dezorientați între unul și celălalt ca niște înnebuniți și nervoși fără a se putea liniști vreodată într-un sens sau altul, pentru veșnicie fugind de la ei înșiși și neputincioși să se regăsească în sine ca subiecte stabile, demonii apar ca fiind expresia maximă a dispersiunii ființei care produce imposibilitatea de a se reculege și de a se autodefini. Din acest loc nefericit, ei mor de invidie văzând nenumăratele cete de spirite cerești „strălucitoare de o divină splendoare, care fac să răsune laudele divine, sublime în glorie și preaplini de har” (Sermoni 54,3 sul Cant. dei cantici). În același timp, sunt mișcați de invidie privind pământul, unde se află oameni încercați în virtute și în credință, salvați de dragostea îndurătoare a Domnului. Mare este puterea celui rău, dat fiind faptul că o bună parte a umanității zace sub stăpânirea lui, iar duhurile rele aleargă pe pământ în căutarea unora pe care să-i distrugă. Bernard identifică în special două direcții în care se mișcă acțiunea rea a demonilor: pe de o parte ei încearcă să se urce din nou în cer, înfuriindu-se împotriva lui Dumnezeu în virtutea orgoliului lor nemăsurat; pe de altă parte, respinși din cer, se aruncă constant pe pământ pentru a înșela oamenii. Această mișcare continuă și fără oprire conduce spiritele răului să se miște zi și noapte între cer și pământ.  

4.2. Diavolul în istoria umană

Școala Sf. Victor din Paris reprezintă una din expresiile cele mai semnificative ale reflecției teologice și spirituale din secolul al XII-lea. Deși urmează metoda scolastică de studiu al științei sacre, ea se opune schematismului lui Petru Lombardul și raționalismului lui Abelard, vrând să restituie teologie dimensiunea vitală și sapiențială proprie Părinților Bisericii. Unul din reprezentanții ei mai de seamă este Hugo din Sf. Victor (m. 1141), mai ales în ceea ce privește demonologia. Acesta consideră misterul răului și al diavolului în interiorul istoriei salvifice, pentru a descoperi apoi valorile teologice, antropologice și ascetice. Cu agerime psihologică și spirituală i-a în considerație acțiunea diabolică la începutul istoriei umane, atunci când diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștri. Omul fusese pus de divina providență într-un loc plin de delicii, aproape în gradul cel mai înalt, prevăzut cu rațiune pentru a păstra bunurile pe care le primise de la aceeași Providență dumnezeiască. Mai fusese instruit să caute și să obțină acele bunuri cu ajutorul ascultării. Diavolul a văzut toate acestea și l-a cuprins invidia văzând că omul, prin ascultare se urca acolo de unde el căzuse din cauza orgoliului. De aici provine cauza ispitirii. Hugo descrie foarte clar felul de ispitire, ce cuprinde două elemente: a mânca din rodul copacului și a cunoaște știința binelui și a răului; cu alte cuvinte, concupiscența gâtului cu hrana și mândria deșartă și avariția cu promisiunea cunoașterii divine și a posedării acesteia. Într-adevăr, ispitele sunt de două feluri: una exterioară, atunci când sugestia provine din externul vizibil sau invizibil; una interioară, atunci când se naște în suflet de reaua solicitare de a păcătui. Această din urmă ispită este mai greu de învins, pentru că este vorba de a combate împotriva noastră înșine. Din acest motiv, diavolul nu obține îndurare, pentru că a păcătuit fără nici o ispită, nici exterioară, nici interioară. În vreme ce omul, căzut di cauza ispitei exterioare, este supus iertării din partea harului lui Dumnezeu.
 
va urma