sâmbătă, 3 noiembrie 2012

ISUS CRISTOS: UNICUL RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRILE DESPRE MOARTE

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul pământesc


de Maurizio Moscone

ROMA, sâmbătă, 3 noiembrie 2012 (www.zenit.org).
Cu toții murim. Fiecare știe că mai degrabă sau mai târziu va muri. Acest mai târziu este foarte indeterminat și, în orice caz, atunci când omul se gândește la moarte, în mod normal face referință la moartea altora, nu la cea proprie. Există totdeauna vreun vecin, vreun prieten sau vreo rudă care moare, iar aceste persoane care mor ne amintesc în mod simplu că se moare.

Filosoful existențialist Martin Heidegger afirmă în această privință: „Se spune: Cu acesta <>. Se contestă morții certitudinea ei”[1]. În expresia „se moare”, spunem în mod impersonal că fiecare ființă umană este destinată morții, dar nu suntem implicați în primă persoană în ceea ce afirmăm. Mai scrie filosoful: „Într-o zi sau alta se va sfârși prin a muri, dar, pentru moment, încă nu. […]. În cotidianitate recunoaște o specie de certitudine a morții. Nimeni nu se îndoiește că se moare. Dar aceasta <> nu poartă cu sine a fi siguri a ceea ce se potrivește morții, în sensul posibilității caracteristicii și specifice a [ființei umane]”[2].

În fața temei morții, există o diferență calitativă între a spune „se moare” și „eu mor”.

În al doilea caz, cel care vorbește nu vrea să spună că moare în acel moment, dar că moartea este o personală posibilitate a lui, ba chiar, este posibilitatea extremă care îl face conștient că toate certitudinile în care își înrădăcinase propria existență sunt posibilități pure care, ca atare, pot să dispară de la un moment la altul.

 După Heidegger, umanitatea „înainte de toate și mai mult” trăiește o existență inautentică, dominată de „pălăvrăgeala” lui „se spune”, iar trecerea la o existență autentică are loc atunci când ființa umană „anticipă” propria moarte, nu în sensul că se sinucide sau că este obsedat de gândul morții.

A anticipa moartea înseamnă a nu mai fi dispersați în mii de activități, gândind că se primește viața din ceea ce este caduc și trecător, și să se recunoască indefinitivitatea posibilităților concrete pe care viața ni le prezintă.

Omul de astăzi trăiește cufundat într-o cultură atee și materialistă care a narcotizat întrebările cele mai profunde ce provin fin fiecare suflet: „cine sunt? De unde vin? Unde merg?”.

Reflecția heideggeriană asupra tematicii morții poate să ajute omul de astăzi să se interogheze în mod serios asupra propriei vieți, să caute un răspuns sensului vieții, pentru că, dacă moartea este o scufundare în nul, a trăi este un efort inutil.

Ca orice filosof, Heidegger nu poate da răspuns interogativelor și dorințelor celor mai profunde ale spiritului uman, care vrea să știe ce se ascunde în spatele enigmei morții, chiar dacă în mod conștient reprimă întrebările lui cele mai radicale.

Isus Cristos este unicul răspuns tuturor întrebărilor care chinuie sufletul uman: „Ne-ai făcut pentru Tine, și inima noastră este neliniștită până nu se va hodini întru Tine”, spunea Sf. Augustin.

Numai El știe ce ne așteaptă după pelerinajul terestru, pentru că numai El vine din cer, și poate să ne reveleze ce ne așteaptă după moarte.

Este necesar să credem în El pentru a avea un răspuns exhaustiv tuturor întrebărilor noastre asupra vieții după moarte, dar pentru a crede este necesară credința. credința nu este o credință umană, dar este „dar gratuit al lui Dumnezeu”, iar Isus Cristos – afirmă papa Benedict al XVI-lea, „creează în inima noastră dorința de a-L urma pentru a intra în totalitate, într-o zi, în iubirea Lui, atunci când vom primi o locuință nu construită de mâini umane, în ceruri. Nu există persoană care să nu fie ajunsă și interpelată de această iubire fidelă, capabilă să-i aștepte și pe cei care continuă să răspundă cu nu­-ul refuzului și al împietririi inimii. Dumnezeu ne așteaptă, ne caută totdeauna, vrea să ne primească în comuniune cu sine, pentru a dărui fiecăruia dintre noi plinătate de viață, de speranță și de pace”[3].

Papa subliniază că credința nu numai că este un dar divin, dar și că „este un act cu care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un «Tu» care-mi dăruiește speranță și încredere”[4], deci, actul de credință reclamă răspunsul liber al omului, care poate să refuze darul oferit de Dumnezeu.

Afirmă în această privință, papa Benedict al XVI-lea: „În jurul nostru, însă, vedem în fiecare zi că mulți rămân indiferență sau refuză să primească această veste. La sfârșitul evangheliei după Marcu, astăzi avem cuvinte dure ale Înviatului care spune: «Cine crede și va fi botezat se va mântui, dar cine nu crede va fi condamnat» (Mc 16, 16), se pierde pe sine însuși. Aș vrea să vă invit să reflectați asupra acestui lucru. Încrederea în acțiunea Duhului Sfânt trebuie să ne împingă întotdeauna să mergem și să predicăm evanghelia, spre o curajoasă mărturisire a credinței; dar, în afara posibilității unui răspuns pozitiv dat darului credinței, există și posibilitatea refuzului Evangheliei, al neacceptării întâlnirii vitale cu Cristos”.

Papa invită pe toți creștinii să vestească Evanghelia, pentru că din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu vine mântuirea pentru toți cei care îl primesc și-i spun „da” lui Isus Cristos, iar acest „da” transformă viața, îi deschide calea spre o plinătate de semnificație, o face atât de nouă, bogată în bucurie și în speranță încrezătoare[5]    


[1] M. Heidegger, Essere e Tempo, Longanesi, Milano 1976, p. 314.
[2] Ibidem, p. 311.
[3] Benedetto XVI, Udienza generale, 30 maggio 2012.
[4] Benedetto XVI, Udienza generale, 24 ottobre 2012.
[5] Ibidem.
 

Răbdarea noastră cea de toate zilele

În gândirea creştină, mântuirea se arată la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnându-Şi Apostolii să suporte "până la sfârşit" reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic. La rândul său, sfătuindu-i pe galateni să umble în viaţă sub călăuzirea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel, mult încercatul misionar, nu uita să includă răbdarea îndelungată printre roadele vieţii harice. O altă sintagmă proverbială, poate mai rezonantă prin dramatismul istoriei din care descinde, complineşte accepţia biblică a temei: "răbdarea lui Iov". Adică spiritul hiperrezistent, imun la deznădejde, de care dă dovadă celebrul personaj devenit simbolul anduranţei desăvârşite. Într-adevăr, dintr-o anumită perspectivă, a răbda înseamnă şi a îndura. Mai ales a îndura. Împrejurări nefavorabile, tergiversări ingrate ale existenţei, oameni, gânduri, neputinţe (proprii sau induse), răul din lume. Ce te faci, aşadar, când un concert inextricabil al realităţilor din afara ta te reprimă cu o forţă pe care, oricum ai încerca să i te împotriveşti, nu o poţi respinge? Răspuns: cauţi răbdarea. Dacă ai şansa unei robusteţi lăuntrice de factură stoică, vei asimila această virtute ca pe o formă pasivă a curajului (Petru Creţia), ca pe o rezistenţă sacră, intim conectată la un ideal care întârzie să se contureze. Şi îţi va fi, desigur, mai uşor. Dacă nu, îţi vei supune spiritul unei tensiuni corozive pe care nu o vei stinge, poate, niciodată. Totul ţine, repet, de o atitudine existenţială izbăvitoare, rod al trudei de sine, pentru care nu poţi fi decât recunoscător semenilor care te-au învăţat, salvator, să o practici. Iată de ce, în viziunea unui spirit rebel ca Schiller, pacienţa neostensivă este apanajul "sufletelor mari"!
 
Există, totuşi, tipuri şi faţete ale răbdării. E recomandabil, de pildă, să ai răbdarea lucrului bine făcut. Cultura profunzimii şi a seriozităţii întreprinderilor tale, indiferent de sfaturile fast-food ale unora, este condiţia esenţială a perenităţii. Dacă, în genere, s-a dovedit că "timpul nu cruţă nimic din ce a fost făcut fără el", exigenţa autoimpusă a calităţii te transformă finalmente în propriul tău didact, după ce te-a purtat îndelung prin tărâmul uceniciei atente şi însetate de perfecţiune. Precipitarea maladivă în a obţine totul imediat nu este, în mod sigur, semnul unei bune întemeieri spirituale. Există, orice ar spune temerarii necopţi, o rânduială şi un ritm ale existenţei pe care nu e bine să le tulburi, ci să le observi cu înţelepciune şi, dacă poţi, să le asumi. Trebuie să ai, de asemenea, o anume îngăduinţă în raport cu semenii, un tact relaţional, evitând să-i percepi după unele gesturi fugare sau după caracterizări indirecte, adesea tendenţioase. Vei învăţa, astfel, că persoana umană este mult mai mult decât scăderile ei. Şi, dacă îi vei căuta adâncimile, cu răbdare şi dragoste, aşa cum o face Creatorul, îi vei descoperi tainiţe sufleteşti care o apropie mai mult de Bine şi de Frumos decât de opusul lor, chiar dacă acestuia din urmă îi aduce atât de des tributuri.
Există, apoi, răbdarea de a nu cârti, de a nu te răzvrăti împotriva unei stări factuale frustrante, chiar dacă toate datele contextului te îndreptăţesc să "dai cu pumnul în masă" şi să spui "până aici!". Atitudinea fratelui fiului risipitor din parabolă este întrucâtva grăitoare pentru această direcţie de conduită. Acest Cain al Noului Testament se supune desăvârşit poruncilor tatălui, dar nu poate răbda iubirea copleşitoare arătată fiului întors ("înviat"), dispus la ispăşire totală. În loc să-l sensibilizeze, tabloul mărinimiei părinteşti îl abrutizează şi, în consecinţă, se revoltă orgolios. Cuminţenia lui se dovedeşte infirmă şi mediocră! De-a lungul timpului, mitul Fratelui a proliferat în umanitatea noastră sub forma unor tipologii sinistre, de care încă nu e târziu să ne pocăim. Ele se cer exorcizate prin cultura fraternităţii de cea mai pură sorginte evanghelică.
Tot în perimetrul discuţiei de faţă intră şi răbdarea de sine. Dacă a suporta cerbiciile etice ale celorlalţi constituie un supliciu social, a te răbda devine o acută problemă de conduită intrapersonală. Există, aici, din fericire, o premisă benefică. A ajunge să-ţi pui problema autorăbdării presupune un progres notabil în cunoaşterea de sine. Îţi ştii destul de bine firea pentru a-ţi identifica propriile porniri şi habitudini dezavuabile. Rămâne doar să te angajezi în corijarea lor. Iată considerentul pentru care înţelepciunea filocalică atribuie cunoaşterii de sine o valoare superioară chiar putinţei de a învia morţii sau de a vedea îngerii. În fine, mă gândesc şi la o altă latură a pacienţei, implicită oarecum celei descrise mai sus: răbdarea dialogului autentic. Ea vine din acea frumuseţe caracterială, rarisimă în zilele noastre, a ştiinţei de a doza inspirat cuvântul şi tăcerea. "Cel mai bun vorbitor, spune undeva Cicero, este acela care ştie când să tacă". Rapacitatea verbală are rolul nefast de a eclipsa trăiri şi sensibilităţi nebănuite ale interlocutorului. Educaţia de azi, la toate nivelurile ei, ar realiza multe dacă ne-ar învăţa răbdarea să ne ascultăm unii pe alţii, în loc să ne dominăm reciproc prin vorbe, cât mai multe vorbe.
 
Autor: M. D. Ciobotă