Anul Credinţei. Căile care duc la cunoaşterea lui
Dumnezeu
Iubiţi fraţi şi surori,
Miercurea trecută am reflectat asupra dorinţei de Dumnezeu pe
care fiinţa umană o poartă în adâncul ei. Astăzi aş vrea să continui să
aprofundez acest aspect meditând pe scurt împreună cu voi asupra câtorva căi
pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Însă aş vrea să amintesc că
iniţiativa lui Dumnezeu precede mereu orice iniţiativă a omului şi, chiar şi în
drumul spre El, este El cel dintâi care ne luminează, ne orientează şi ne
conduce, respectând mereu libertatea noastră. Şi tot El ne face să intrăm în
intimitatea sa, revelându-se şi dăruindu-ne harul pentru a putea primi această
revelaţie în credinţă. Să nu uităm niciodată experienţa sfântului Augustin: nu
noi posedăm Adevărul după ce l-am căutat, ci Adevărul ne caută şi ne posedă.
Totuşi există căi care pot deschide inima omului la cunoaşterea
lui Dumnezeu, există semne care conduc spre Dumnezeu. Desigur, adesea riscăm să
fim orbiţi de licăririle mondenităţii, care ne fac mai puţin capabili să
parcurgem aceste căi sau să citim aceste semne. Însă Dumnezeu nu încetează să ne
caute, este fidel faţă de omul pe care l-a creat şi l-a răscumpărat, rămâne
aproape de viaţa noastră, pentru că ne iubeşte. Aceasta este o certitudine care
trebuie să ne însoţească în fiecare zi, chiar dacă anumite mentalităţi
răspândite fac mai dificil pentru Biserică şi pentru creştin să comunice bucuria
Evangheliei la toată făptura şi să-i conducă pe toţi la întâlnirea cu Isus,
unicul Mântuitor al lumii. Însă aceasta este misiunea noastră, este misiunea
Bisericii şi fiecare credincios trebuie s-o trăiască în bucurie, simţind-o ca
proprie, printr-o existenţă însufleţită într-adevăr de credinţă, marcată de
caritate, de slujirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi şi capabilă să iradieze
speranţă. Această misiune străluceşte mai ales în sfinţenia la care suntem cu
toţii chemaţi.
Astăzi - ştim asta - nu lipsesc dificultăţile şi încercările
pentru credinţă, adesea puţin înţeleasă, contestată, refuzată. Sfântul Petru le
spunea creştinilor săi: "Fiţi gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont
de speranţa voastră" (1Pt 3,15). În trecut, în Occident, într-o societate
considerată creştină, credinţa era ambientul în care se mişca; referinţa şi
adeziunea la Dumnezeu erau, pentru majoritatea oamenilor, parte a vieţii
zilnice. Mai degrabă cel care nu credea trebuia să justifice propria necredinţă.
În lumea noastră, situaţia s-a schimbat şi tot mai mult cel care crede trebuie
să fie capabil să dea cont de credinţa sa. Fericitul Ioan Paul al II-lea, în
Enciclica Fides et ratio, sublinia că credinţa este pusă la încercare şi
în perioada contemporană, străbătută de forme subtile şi viclene de ateism
teoretic şi practic (cf. nr. 46-47). De la iluminism încoace, critica adusă
religiei s-a intensificat; istoria a fost marcată şi de prezenţa de sisteme
ateiste, în care Dumnezeu era considerat o simplă proiecţie a sufletului uman, o
iluzie şi produsul unei societăţi deja falsificată de atâtea alienări. Apoi,
secolul trecut a cunoscut un puternic proces de secularism, în căutarea
autonomiei absolute a omului, considerat ca măsură şi artizan al realităţii, dar
sărăcit de realitatea sa de creatură "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".
În timpurile noastre a avut loc un fenomen deosebit de periculos pentru
credinţă: de fapt, există o formă de ateism pe care-l definim, întocmai,
"practic", în care nu se neagă adevărurile credinţei sau riturile religioase, ci
pur şi simplu sunt considerate irelevante pentru existenţa zilnică, dezlipite de
viaţă, inutile. Atunci, adesea se crede în Dumnezeu în mod superficial şi se
trăieşte "ca şi cum Dumnezeu n-ar exista" (etsi Deus non daretur). Însă,
la sfârşit, acest mod de a trăi este şi mai distructiv, pentru că duce la
indiferenţa faţă de credinţă şi faţă de problema despre Dumnezeu.
În realitate, omul, separat de Dumnezeu, este redus la o
singură dimensiune, cea orizontală, şi tocmai acest reducţionism este una din
cauzele fundamentale ale totalitarismelor care au avut consecinţe tragice în
secolul trecut, precum şi a crizei de valori pe care o vedem în realitatea
actuală. Întunecând referinţa la Dumnezeu, s-a întunecat şi orizontul etic,
pentru a lăsa spaţiu relativismului şi unei concepţii ambigue de libertate, care
în loc să fie eliberatoare ajunge să-l lege pe om de nişte idoli. Ispitirile pe
care Isus le-a înfruntat în deşert înainte de misiunea sa publică reprezintă
bine acei "idoli" care-l fascinează pe om când nu merge dincolo de el însuşi.
Dacă Dumnezeu pierde centralitatea, omul îşi pierde locul său just, nu mai
găseşte situarea sa în creaţie, în relaţie cu ceilalţi. Nu a apus ceea ce
înţelepciunea antică evocă prin mitul lui Prometeu: omul crede că poate să
devină el însuşi "dumnezeu", stăpân al vieţii şi al morţii.
În faţa acestui tablou, Biserica, fidelă faţă de mandatul lui
Cristos, nu încetează niciodată să afirme adevărul despre om şi despre destinul
său. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă în mod sintetic aşa: "Temeiul cel
mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu
Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci
el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut
neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu
recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său"
(Constituţia Gaudium et spes, 19).
Aşadar, care răspunsuri este chemată credinţa să dea, cu
"dulceaţă şi respect", ateismului, scepticismului, indiferenţei faţă de
dimensiunea verticală, pentru ca omul din timpul nostru să poată continua să se
întrebe cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi să parcurgă căile care conduc la
El? Aş vrea să amintesc câteva căi, care derivă fie din reflecţia naturală, fie
din însăşi forţa credinţei. Aş vrea să le rezum în mod foarte sintetic în trei
cuvinte: lumea, omul, credinţa.
Primul: lumea. Sfântul Augustin, care în viaţa sa a căutat
îndelung Adevărul şi a fost prins de Adevăr, are o pagină foarte frumoasă şi
celebră în care afirmă astfel: "Întreabă frumuseţea pământului, a mării, a
aerului rarefiat şi răspândit peste tot; întreabă frumuseţea cerului...,
întreabă toate aceste realităţi. Toate îţi vor răspunde: priveşte-ne şi observă
cât de frumoase suntem. Frumuseţea lor este ca un imn al lor de laudă. Ori,
aceste creaturi aşa de frumoase, dar şi schimbătoare, cine le-a făcut dacă nu
unul care este frumuseţea în mod imutabil?" (Sermo 241, 2: PL 38,
1134). Cred că trebuie să recuperăm şi să-l facem pe omul de astăzi să
recupereze capacitatea de a contempla creaţia, frumuseţea sa, structura sa.
Lumea nu este o magmă informă, ci cu cât o cunoaştem mai mult cu atât îi
descoperim mecanismele minunate, cu atât vedem un plan, vedem că există o
inteligenţă creatoare. Albert Einstein a spus că în legile naturii "se revelează
o raţiune aşa de superioară încât toată raţionalitatea gândirii şi a
orânduirilor umane este în comparaţie cu ea o reflexie absolut nesemnificativă"
(Il Mondo come lo vedo io, Roma 2005). Deci o primă cale care conduce la
descoperirea lui Dumnezeu este contemplarea creaţiei cu ochi atenţi.
Al doilea cuvânt: omul. Tot sfântul Augustin are apoi o frază
celebră în care spune că Dumnezeu este mai intim mie decât sunt eu pentru mine
însumi (cf. Confesiuni III, 6, 11). De aici el formulează invitaţia: "Nu
ieşi afară din tine, reintră în tine însuţi: în omul interior locuieşte
adevărul" (De vera religione, 39, 72). Acesta este un alt aspect pe care
noi riscăm să-l pierdem în lumea zgomotoasă şi dispersivă în care trăim:
capacitatea de a ne opri şi de a privi în profunzime în noi înşine şi a citi
acea sete de infinit pe care o purtăm înăuntru, care ne face să mergem mai
departe şi trimite la Cineva care poate s-o umple. Catehismul Bisericii
Catolice afirmă astfel: "Cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu
simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia
spre infinit şi spre fericire, omul se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu"
(nr. 33).
Al treilea cuvânt: credinţa. Mai ales în realitatea timpului
nostru nu trebuie să uităm că o cale care conduce la cunoaştere şi la întâlnirea
cu Dumnezeu este viaţa de credinţă. Cine crede este unit cu Dumnezeu, este
deschis la harul său, la forţa carităţii. Astfel existenţa sa devine mărturie nu
despre sine însuşi, ci despre Cel Înviat, şi credinţa sa nu se teme să se arate
în viaţa zilnică, este deschisă la dialogul care exprimă prietenie profundă faţă
de drumul oricărui om şi ştie să deschidă lumini de speranţă la nevoia de
răscumpărare, de fericire, de viitor. De fapt, credinţa este întâlnire cu
Dumnezeu care vorbeşte şi acţionează în istorie şi care converteşte viaţa
noastră zilnică, transformând în noi înşine mentalităţi, judecăţi de valoare,
alegeri şi acţiuni concrete. Nu este iluzie, fugă de realitate, refugiu comod,
sentimentalism, ci este implicare a întregii vieţi şi este vestire a
Evangheliei, Veste Bună capabilă să-l elibereze pe omul întreg. Un creştin, o
comunitate care sunt activi şi fideli faţă de proiectul lui Dumnezeu care ne-a
iubit cel dintâi, constituie o cale privilegiată pentru cei care sunt în
indiferenţă sau în îndoială cu privire la existenţa sa şi la acţiunea sa. Însă
acest lucru cere de la fiecare să facă tot mai transparentă propria mărturie de
credinţă, purificând propria viaţă pentru ca să fie conformă cu Cristos. Astăzi
mulţi au o concepţie limitată despre credinţa creştină, pentru că o identifică
cu un simplu sistem de credinţe şi de valori şi nu atât cu adevărul despre un
Dumnezeu care s-a revelat în istorie, doritor să comunice cu omul faţă în faţă,
într-un raport de iubire cu el. În realitate, la fundamentul oricărei învăţături
sau valori există evenimentul întâlnirii dintre om şi Dumnezeu în Cristos Isus.
Creştinismul, înainte de a fi o morală sau o etică, este primirea persoanei lui
Isus. Pentru aceasta, creştinul şi comunităţile creştine trebuie înainte de
toate să privească şi să facă să se privească la Cristos, adevărată Cale care
conduce la Dumnezeu.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu