joi, 31 ianuarie 2013

„Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului“

Deşi Sfântul Antonie ne-a transmis viaţa monastică ca o moştenire binecuvântată, care a îmbogăţit Biserica de-a lungul tuturor secolelor, ceea ce rămâne din moştenirea sa literară este, din contra, foarte restrâns. Tot ceea ce lumea cunoaşte astăzi din învăţăturile Sfântului Antonie se limitează la viaţa Sfântului, câteva apoftegme în Pateric şi scrisorile adresate de Sfântul Antonie diverselor comunităţi monastice, care se bucurau de paternitatea sa spirituală, precum cea de la Fayyoum, Pispir sau Nitria, în sudul Alexandriei, condusă de Sfântul Ammona, prietenul Sfântului Antonie. Din aceste 20 de scrisori, numai primele şapte au drept autor pe Sfântul Antonie. Mai jos, am ales câteva fragmente din corespondenţa Sfântului Antonie, grăitoare pentru spiritul monahal care domnea în Egiptul creştin al secolului al IV-lea.
 
 
Scrisoarea a V-a
 Către monahi, fiii săi, îndemnându-i să imite pe sfinţi şi să se asemuiască lucrărilor lor
 
 
Antonie scrie fiilor săi mult-iubiţi în Domnul şi le adresează salutul său.
Fiii mei, sfinţi israeliţi după firea cea duhovnicească, nu este folositor să vă chem după numele voastre trupeşti, care trec odată cu trupul, ci eu vă numesc adevăraţi fii ai lui Israel. Ştiţi bine că dragostea mea către voi este duhovnicească şi nu trupească, de aceea nu obosesc să rog pe Domnul pentru voi, ca voi să recunoaşteţi harul care v-a fost dăruit.
Căci Dumnezeu ţine pe fiecare în trezvie prin prilejurile harului său. Nu vă opriţi aşadar, fiii mei, nu încetaţi să strigaţi către Domnul zi şi noapte pentru a sili bunătatea lui Dumnezeu să vă dăruiască ajutorul ceresc şi să vă facă să cunoaşteţi ceea ce trebuie să împliniţi.
 
 
„Dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor“
 
 
Căci noi, fiii mei iubiţi, locuim într-adevăr o casă de tâlhari şi suntem înlănţuiţi de legăturile morţii care ne ia cu sine pe toţi. Şi de acum înainte nu daţi somn ochilor voştri şi nu lăsaţi pleoapele voastre să aţipească ca să nu puteţi oferi sufletele voastre jertfă Domnului în toată curăţia şi ca voi să nu vă învredniciţi a-L vedea. Căci, fără curăţie, cum zice Apostolul, nimeni nu poate vedea pe Domnul.
De asemenea să ştiţi iubiţii mei că, dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor, căci ei nu se bucură încă de odihna deplină atunci când noi nu am ajuns la desăvârşire. Făcând binele, voi aduceţi o mare bucurie cetelor de îngeri şi vă pregăţiţi vouă înşivă o mare bucurie; şi mie, sărmanului care locuiesc această casă de noroi, voi aduceţi veselie duhului meu.
Căci ştiu că toţi sfinţii şi drepţii sunt îndureraţi atunci când ne văd slăbind în lupta noastră, că ei aduc ofranda lacrimilor şi suspinelor lor Creatorului şi că Domnul nostru, datorită suspinelor sfinţilor, se ridică asupra duhurilor celor rele şi îndepărtează de la noi lucrările lor cele rele. Dar dacă sfinţii văd că noi ne îndreptăm şi că propăşim în virtute, ei se bucură mult şi nu încetează să înalţe pentru noi numeroase rugăciuni, cu bucurie şi veselie înaintea Creatorului. Atunci Domnul nostru se bucură de faptele noastre bune ca şi de mărturiile şi rugăciunile sfinţilor şi El ne acordă o mulţime de daruri. Într-adevăr, Domnul nostru sprijină în permanenţă creatura sa când ea împlineşte poruncile Lui.
De aceea să plângem înaintea bunătăţii Domnului şi să spunem cu psalmul: „Ce vom răsplăti Domnului pentru binele ce l-a făcut nouă?“. Să zicem şi cuvântul lui David din psalm: „Ce folos ai de sângele meu, dacă eu mă cobor în stricăciune?“ Ps. 29, 9.
Vă doresc ca voi să înţelegeţi ceea ce eu vă voi spune şi vă voi arăta.
Într-adevăr, iubiţii mei fii, oricine nu urăşte din tot sufletul ceea ce propriu firii pământeşti, stricăcioase, cu toate lucrările ei şi nu ridică mintea sa spre înălţimi către Părintele nostru al tuturor, acela nu poate fi mântuit. Dar de cel care va face ceea ce eu tocmai v-am spus, Domnul nostru va avea milă de el pentru străduinţa lui şi îi va dărui focul nevăzut şi duhovnicesc care va arde toate patimile sale şi va curăţa mintea sa. Atunci, Duhul Domnului nostru Iisus Hristos va locui în el şi va fi cu el, pentru ca el să poată să se închine Tatălui în Duh şi în adevăr. Dar dacă noi vom rămâne prieteni cu această fire pământească, vom fi duşmanii lui Dumnezeu, ai îngerilor şi ai tuturor sfinţilor.
 
 
„Nu fiţi nepăsători faţă de viaţa şi mântuirea voastră“
 
 
Şi eu vă cer în numele Domnului nostru Iisus Hristos să nu fiţi nepăsători faţă de viaţa voastră şi mântuirea voastră, să nu lăsaţi ca acest timp trecător şi scurt să vă răpească veşnicia, care nu are sfârşit, nici ca acest trup de carne să vă îndepărteze de Împărăţia Luminilor, care este nemărginită şi de nespus în cuvinte, nici ca acest loc trecător unde stăm să vă lipsească de locuirea în apropiere de petrecerea îngerilor.
Aşa, iubiţii mei fii, sufletul meu este uimit şi duhul meu slăbeşte, căci, deşi noi am primit libertatea alegerii pentru a îndeplini lucrările sfinţilor, suntem îmbătaţi de rele, precum cei care sunt ameţiţi prin patima băuturii. Nu am vrut să ridicăm gândurile noastre pentru a primi slava cerească, nu am imitat faptele săvârşite de toţi sfinţii, nu am urmat calea lor pentru a moşteni împreună cu ei binele veşnic.
 
 
Scrisoarea a VI-a
Monahilor care locuiesc în Fayyoum, pentru a-i face să cunoască atacurile demonilor şi ajutorul Sfintelor Puteri; îndemnând la deprinderea răbdării şi la îndeplinirea scopului pentru care au plecat din lume
 
Noi ştim într-adevăr cum această fire primordială (omul) a căzut de la înălţimea sa în adâncul ruşinii şi al sărăciei şi cum Dumnezeu în milostivirea Sa a cercetat-o prin Lege, prin mijlocirea lui Moise şi a celorlalţi prooroci, apoi, în cele din urmă prin singurul Său Fiu care este Marele nostru Mijlocitor şi adevăratul nostru Doctor (Tămăduitor) capabil să vindece rănile noastre. El Şi-a asumat trupul nostru şi S-a dat pe Sine pentru noi şi pentru păcatele noastre.
Datorită neştiinţei noastre, El a primit chipul (înfăţişarea) neştiinţei, datorită slăbiciunii noastre, El a purtat slăbiciunea noastră, datorită sărăciei noastre, El a luat înfăţişarea săracului, datorită firii noastre muritoare, El a gustat moartea. Pe toate acestea le-a suferit pentru noi şi prin moartea Sa noi am fost mântuiţi. Deci, noi trebuie să ducem lupta cea bună ca să se bucure pentru noi toţi sfinţii care se roagă pentru noi în momentul odihnei noastre. Atunci se vor bucura în acelaşi timp şi semănătorul şi secerătorul. (…)
De aceea, vă cer, fiii mei preaiubiţi, de a vă adânci în acestea şi de a observa iconomia Făcătorului nostru: cum El ne-a cercetat prin Vestea cea Bună cunoscută în mod deschis şi descoperită duhului; căci deşi înzestraţi cu raţiune, am devenit iraţionali, datorită seducţiei patimilor din partea vrăjmaşului, cel rău, tatăl minciunii.
 
 
Iadul şi cursele cele nenumărate ale diavolului
 
 
Doresc ca voi să ştiţi infinitele şiretlicuri ale demonilor şi formele lor nenumărate. Cum au văzut ei că noi am devenit conştienţi de răul din noi şi de ticăloşia noastră şi că noi ne străduim să scăpăm de faptele cele rele pe care ei le săvârşeau în noi şi, în plus, că noi nu plecăm urechea la sfaturile cele rele pe care ei ni le sugerează, ei se puseră a ne lua în râs. Fiindcă ei ştiu bine că darul primit la început, pe care Făcătorul lor l-a făcut, s-a schimbat pentru ei în moarte şi că ei au fost definitiv îndepărtaţi de la El şi că au primit iadul ca moştenire din cauza neatenţiei lor şi marii lor răutăţi.
De aceea, fiii mei preaiubiţi, nu încetez de a mă ruga pentru voi, noapte şi zi, ca Domnul să deschidă ochii inimii voastre ca voi să vedeţi marea răutate a demonilor şi nemumăratele vicleşuguri pe care le îndreaptă în fiecare zi spre noi. Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului (dreptei socotinţe) ca să vă puteţi oferi pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca jertfă vie şi sfântă şi să vă păziţi tot timpul de gelozia demonilor şi de sfaturile lor rele, de surdele lor uneltiri şi de răutatea lor ascunsă, de duhurile seducătoare şi de gândurile de hulă şi de tot ceea ce ei aruncă spre noi în tot timpul: necredincioşie, orbirea inimii, tulburări subtile pe care ei ni le aduc în fiecare zi cu tristeţea inimii, mânie şi clevetire. Ei aruncă toate acestea în inima noastră pentru ca noi să ne acuzăm unii pe alţii şi ca fiecare să se îndreptăţească pe sine, pentru ca noi să judecăm pe ceilalţi şi să ne aducem injurii unii altora, pentru ca noi să pronunţăm cuvinte de blândeţe când inima noastră este plină de răutate, pentru ca noi să condamnăm pe alţii pe baza unor simple aparenţe, în timp ce tâlharul/cel rău este în noi înşine, pentru ca noi să ne certăm pentru a face să prevaleze cuvântul nostru propriu şi să părem demni de respect. Demonii ne propun alte lucrări care depăşeşc capacităţile noastre şi ne deturnează de la cele care ne-ar fi folositoare. Ei ne fac să râdem când trebuie să plângem şi să ne întristăm când trebuie să ne bucurăm, şi în tot timpul ei ţintesc la a ne deturna de la calea cea dreaptă, pentru a ne supune tiraniei lor. Eu nu am să explic, una câte una, toate răutăţile pe care ei ni le provoacă, afară doar dacă inimile noastre se umplu de lucruri asemănătoare, acestea vor deveni hrana noastră, atunci răul va creşte şi se va înrădăcina în noi şi ne va paşte o mare osândă.
De aceea nu trebuie să obosim în a ruga bunătatea Părintelui ceresc pentru ca ajutorul Său să vină şi să ne sprijine în toate acţiunile noastre.
 
(Traducere de Augustin PĂUNOIU din „Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt lettres de Saint Antoine selon la tradition arabe“, Père Matta-El-Maskîne; intertitlurile aparţin redacţiei)

luni, 28 ianuarie 2013

Ziua cea rodnică

Povestea un călugăr bătrân ucenicilor săi în ale duhovniciei că „era odată un om care, lucrându-şi ogorul, ajunsese foarte bogat. Vrând să-i înveţe pe fiii săi această meserie, el le zise: «Fiilor, ştiţi bine cum am devenit eu bogat; şi voi, dacă îmi veţi da ascultare, veţi fi la fel de avuţi». Ei atunci i-au spus: «Tată, spune-ne şi nouă cum ai reuşit acest lucru». Atunci, acesta se folosi de un mijloc iscusit pentru a-i face să nu fie nepăsători şi le zise astfel: «În fiecare an există o singură zi în care, de veţi lucra, veţi fi bogaţi. Dar, din pricina vârstei mele înaintate, am uitat care este această zi. Pentru asta, nu fiţi nepăsători, nu trândăviţi nici măcar o singură zi, căci poate chiar aceea este ziua cea binecuvântată şi, dacă veţi lenevi atunci, degeaba veţi mai trudi anul întreg»“. Povestea se termină aici, dar călugărul nostru nu uită să adauge a spune ucenicilor săi: „Tot astfel şi noi, doar de vom munci fără încetare la mântuirea noastră, vom găsi calea vieţii.“ (Pateric, Ziceri inedite ale Părinţilor pustiei, Anastasia, 2009)

luni, 21 ianuarie 2013

Fiecare condiţionare este o nouă promisiune de libertate

Problemele umanităţii contemporane, după cum este cunoscut, nu au apărut odată cu criza economică. Răul este mult mai profund; lumea modernă s-a construit în întregime contrar persoanei umane. Şi privind retrospectiv ultimul secol, vedem, pe de o parte, individualismul, al cărui fin produs este spiritul mic-burghez, iar pe de altă parte, fascismul şi comunismul, care au născut tiraniile colective.

În aceste forme de opresiune este adevăratul rău şi ceea ce trebuie făcut pentru a lupta împotriva lui este eliberarea înţelesului persoanei de erorile individualiste şi a sensului comuniunii de derapajele colectiviste.

"Trebuie să dăm acestei lumi bulversate nişte baze solide. E nevoie de o restaurare a persoanei în slujba şi contribuţia pe care le datorează lumii. Teologia Bisericii,trupul mistic al lui Hristos, poate susţine această restaurare. Doar o revoluţie personalistă şi comunitară poate restaura echilibrul dinamic al Europei", anunţa Emmanuel Mounier în revista Esprit prin 1937.

Renaşterea, iluminismul au constituit o explozie de tinereţe împotriva unor cadre moarte, o înflorire strălucitoare a capacităţilor umane autonome, dar şi începutul decadenţei individualiste, moartea comunităţii, apoi, timp de 400 de ani, accentuarea divorţului între spirit şi materie, între gândire şi acţiune.

Aşa s-a născut acest individ pe care-l descria Renan, fără familie, fără trecut, fără patrie, fără vecini, fără ideal, fără Dumnezeu, atom neputincios, care trebuia să se piardă într-o zi în elanul puternic al maselor.

Definiţia persoanei

Revoluţia contra individualismului reprezintă restaurarea unei civilizaţii în slujba persoanei umane, iar interesul pentru suflet este primordial. "Viaţa spirituală trece prin intersecţia comună a exigenţelor persoanei. Ea este fundamentul oricărei civilizaţii, fiindcă nu există civilizaţie decât animată de grija primordială pentru persoana umană şi în întregime structurată de ea", concluziona acelaşi filosof francez.

Dar ne-am putea întreba ce este persoana? Răspunsul ne va lumina multe nedumeriri. Iar la final vom descoperi că ea nu este o celulă, fie ea şi socială, ci vârful, culmea de unde pleacă toate drumurile lumii.

Nu putem defini persoana de o manieră precisă, căci după expresia lui Gabriel Marcel, ea ţine de domeniul non-inventariabilului. "De vreme ce persoana nu este un obiect care se separă şi se pune la microscop, ci un centru de reorientare al universului obiectiv, nu ne rămâne decât să îndreptăm analiza spre universul edificat de ea, pentru a clarifica structurile pe diverse planuri. Nu trebuie să uităm niciodată că ele sunt incidenţe diferite legate de aceeaşi realitate. Nimeni nu are adevărul său decât legat de toţi ceilalţi."

Într-o epocă ce pare că neagă evidenţele înseşi, nu este degeaba să insistăm asupra acestei realităţi centrale: omul este suflet în aceeaşi măsură în care este şi trup. Şi invers. Materialiştii moderni şi-au reamintit pe drept acest adevăr, dar nu ei l-au descoperit primii: unirea indisolubilă dintre suflet şi trup constituie axa gândirii creştine. Într-adevăr, Întruparea este cheia de boltă a creştinismului. Ea nu este exterioară istoriei, ci realitatea de toate zilele. Această taină transcendentă istoriei se derulează totuşi în istorie. Ea nu este o dată, un punct, ci însuşi centrul istoriei lumii, fără limite în spaţiu şi timp.

Iar Biserica o anunţă cotidian prin existenţa sa continuă.

Sunt trup şi suflet

Creştinul nu dispreţuieşte trupul, şi cu atât mai mult nu ar trebui să fie nepăsător faţă de suflet. Învierea trupurilor este o dogmă indiscutabilă a Bisericii. Cât timp trăim pe acest pământ, nu putem face abstracţie de faptul că suntem şi materie, situată într-un timp şi spaţiu, condiţionaţi de numeroşi factori de care trebuie să ţinem seamă.

"Sunt locatarul unui univers a cărui istorie a fost într-un fel anume, am ajuns la cutare moment din această istorie, într-o ţară, o familie, omul care sunt de o anumită factură, condiţionat de păcatul strămoşesc, de ereditatea mea, de educaţia mea, de accidentele suferite, de primele întâlniri ale vieţii mele. Într-un cuvânt, de ceea ce sunt în mod vizibil, imposibil de trecut cu vederea fără a comite un mare păcat", nu uită să amintească Emmanuel Mounier contemporanilor săi şi nouă tuturor.

Toate influenţele suferite de persoana umană, devenind experienţe trăite, fac din fondul uman, de la sânge şi lacrimi până la cerul înstelat de deasupra capetelor noastre, trupul vieţii noastre.

Trebuie să acceptăm condiţionările şi promisiunile inerente firii noastre. Hristos ne-a spus prin gura Apostolului Pavel: "Fiţi în lume ca şi cum nu aţi aparţine ei. Dar fiţi în lume". Cu alte cuvinte, nu dezertaţi, nu fiţi laşi.

Aceasta este persoana umană: întrupată într-un loc, angajată într-un timp şi printre oameni. Dar omul, fiinţă a naturii, este mai mult decât ceea ce se vede; el transcende natura. Ea nu se reduce la un ansamblu de funcţiuni sau de reflexe combinate. Transcendenţa sa în raport cu natura se remarcă prin mai multe semne: din întreg universul creat, doar el cunoaşte natura, doar el o poate transforma; mai mult, omul este capabil de iubire, ceea ce nu e puţin lucru.

Determinismele există, dar ele nu sunt absolute şi nu pot schimba în cursul lor drumul pe care doreşte un om să şi-l aleagă. Mai mult, fiecare din aceste determinisme aduce o nouă promisiune de libertate.

De altfel, alături de postura omului ca fiinţă istorică, nu trebuie să uităm statutul său ontologic. Antropologia creştină afirmă, prin creaţia şi voinţa liberă de la Dumnezeu, transcendenţa persoanei cu privire la condiţiile sale empirice.

Persoana fiind odată trup şi suflet, orice anatemă aruncată asupra materiei sau spiritului conduce la grave erori. Tratarea omului ca persoană reprezintă realismul integral, pentru că numai aşa este înţeleasă orice problemă umană în întreaga sa amploare concretă, de la cea mai neînsemnată condiţie materială la cea mai înaltă posibilitate spirituală.

Natura un simplu decor?

Nici o problemă nu se explică fără valorile, structurile şi vicisitudinile universului personal. Rezultă de aici două consecinţe. În domeniul practic, al acţiunii, omului trebuie să-i fie asigurată soluţia în planul infrastructurii biologice şi economice. Dar această soluţie este incompletă, pentru că şi spiritualul este o infrastructură. Iar dacă structura economică nu ţine seamă de profundele dimensiuni ale persoanei, ea aduce cu sine ruina.

"În condiţia mea de om, datorită trupului care sunt, prin care comunic cu lumea şi cu ceilalţi, eu pot acţiona. El se află la rădăcina oricărei conştiinţe şi a întregii vieţi spirituale. El este mediatorul omniprezent al vieţii sufletului", subliniază filosoful francez.

Dar, deşi omul este atât de ancorat în materie, totuşi el nu este sclavul condiţionărilor şi mecanismelor ei. El este capabil de a se ridica deasupra lor, de a le domina. Omul poate învinge pământul din care este făcut. Riscul de a fi antrenat într-o mişcare de depersonalizare se manifestă numai prin trecerea de la libertatea duhului la automatismele materiei. Istoria omului este istoria urcuşului său spre o mai deplină umanizare. Dar lumea a fost abandonată de omul modern, şi el a acceptat ca ea să nu fie decât obiect, spaţiu şi mişcare. În faţa acestei maşini, lui nu-i mai rămâne decât să fie un spectator degajat şi indiferent faţă de mersul ei fără ţintă precisă.

Creştinismul are însă asupra omului o viziune cosmică, adevăr de multe ori trecut cu vederea. Să nu uităm cuvintele lui Saint-Exupery: "Dacă rupi o floare, plânge o stea".

Creată odată cu omul şi pentru acesta, natura, atinsă de căderea lui, rămâne în mod tainic legată de destinul său. Suntem şi materie, iar asta ne obligă la responsabilitate.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după Emmanuel Mounier. Penseur chrétien dans le monde moderne, Candide Moix, Paris, L Editions du Seuil, 1960. Articol publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 20 ianuarie 2013)

miercuri, 16 ianuarie 2013

Phidias şi cizmarul


A devenit aproape un sport naţional la noi ca, mai ales în media, toţi să-şi dea cu părerea despre toate. Majoritatea sunt doctorul-ştie-tot, specialişti în absolut orice domeniu, iar părerea lor "avizată", citiţi ghilimelele, constituie reper în toate privinţele. Puţină reţinere nu cred că ar strica din partea acestor oameni. Pe timpul lui Pericle, strălucitul general şi orator care a trăit cu cinci secole înainte de Hristos, în Atena locuia un vestit sculptor, Phidias. Opera sa cea mai importantă, statuia lui Zeus din Olimp, este considerată între cele şapte minuni ale lumii antice. Conducătorul Atenei îl însărcinase să dirijeze lucrările de construcţie a Acropolei şi decorare a Partenonului.
Phidias era un perfecţionist. Se spune despre el că şi-ar fi distrus operele originale, nemulţumit totuşi de modul în care lucrase la ele.
După ce termina câte o statuie, Phidias prezenta noua sa capodoperă în agora ateniană. Odată, artistul a fost apostrofat de un cizmar, care privind cu atenţie cureluşele săpate în marmură pe picioarele statuii, explică cum se face o sanda. Mai departe, toţi cei prezenţi au tras concluzia că cizmarul avea dreptate. Phidias a luat repede statuia în atelier şi a corectat bretelele sandalelor. A doua zi a prezentat-o din nou şi tot din nou cizmarul a ridicat obiecţii, dar de data aceasta ele se refereau la forma genunchiului personajului dăltuit în piatră. Numai că, acum, Phidias i-a replicat scurt omului nemulţumit: "Nu mai sus de gleznă, cizmarule! - Sutor, ne ultra crepidam!".

Autor: A. Păunoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

duminică, 13 ianuarie 2013

HAINA MAI MULT E PRIVITĂ DECÂT PERSOANA CINSTITĂ


de Anton Pann


Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.
Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,
Şi la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;
Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,
Puse şi-o blană asupră-şi, cu postav roşu de foc,
Şi aşa mergând el iarăşi la nunta ce-a fost chemat,
Cum îl văzură nuntaşii, cu cinste l-a-ntâmpinat:
- Poftim, poftim, Hogea – efendi, către dânsul toţi zicând,
L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.
El dacă şezu la masă ş-a-ntins mâneca în vas,
Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras !
Îl întrebară nuntaşii: – Hogea-efendi ! zicând,
Pentru ce o faci aceasta, ş-întingi mâneca mâncând ?
- Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,
Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,
Şi când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: “Mulţămim”,
Iar cum venii cu acestea, toţi mi-au zis: “Poftim, poftim !”
De aceea şi eu blana să mănânce o poftesc,
Căci văz toţi privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

Iisus Hristos sau înveşnicirea timpului


În această viaţă pământească, mai largă sau mai scurtă pentru fiecare dintre noi, ne aflăm încă sub imperiul timpului, într-o căutare şi tensiune permanentă spre viitor, spre o altă ţintă (Filipeni 3, 14). Şi acest lucru ne confirmă că nu avem în noi suficienţa existenţei noastre niciodată în timp, că noi am fost creaţi spre eternitate. Nu avem şi nu vom avea parte de o linişte definitivă sau prelungită în momentul prezent atâta vreme cât trăim într-o viaţă efemeră, adică în timp. Din perspectivă creştină, subliniază părintele profesor Dumitru Stăniloae, momentul prezent reprezintă un moment orientat totdeauna spre viitor; el nu este un moment exclusiv prezent. De altfel, noi nici nu avem un prezent desăvârşit, întrucât suntem departe de a avea în noi o viaţă desăvârşită infinită. Doar Dumnezeu, existenţa desăvârşită sau principiul existenţei supreme, este şi are un prezent veşnic. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm orice activitate, să ne detaşăm de propriile fapte, dar trebuie să avem în vedere că fiecare faptă a noastră, deşi imediată, ţinteşte spre viitor, este întinsă spre viitor, ca şi noi înşine, care trăim în prezent, dar în permanenţă suntem orientaţi spre viitor. Dacă renunţăm la perspectivă, rămânem încremeniţi în ceea ce suntem, practic suntem morţi, trăim într-o viaţă care înseamnă, în cele din urmă, propriul ei sfârşit.
  • Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu, profesor de Istorie a religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă„Iustinian Patriarhul“ din Bucureşti
    Pr. prof. univ. dr. Nicolae Achimescu, profesor de Istorie a religiilor la Facultatea de Teologie Ortodoxă„Iustinian Patriarhul“ din Bucureşti
Nimic din această lume nu există şi nu poate exista în afara timpului. În parte, timpul îşi îndeplineşte menirea sa tocmai prin faptul că se împleteşte cu viaţa şi destinul persoanelor, popoarelor, omenirii şi creaţiei în general. Există însă şi o împlinire generală a timpului în întregul său, şi anume prin coborârea în el, în interiorul lui, a însuşi Fiului lui Dumnezeu ca om. De fapt, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea lui Hristos, timpul se împleteşte şi se desăvârşeşte până la maximum; el se umple de întreaga putere dumnezeiască, pentru ca oamenii să poată folosi, chiar trăind în timp, spre a ajunge, trăind în el, la viaţa veşnică, sau să se întâlnească şi să conlucreze chiar în el cu Dumnezeu Cel Veşnic. Practic, timpul a fost pregătit dinainte în acest sens de către Logosul lui Dumnezeu şi el va rămâne în acest rost şi după aceea, pentru ca oamenii care vor urma să se împărtăşească din această împlinire a lui şi să înainteze, astfel, spre viaţa de dincolo de timp, spre veşnicie.
Coborârea lui Dumnezeu în timp, iar apoi Învierea şi Înălţarea Sa la cer cu trupul reprezintă apogeul "împlinirii" sau desăvârşirea timpului şi vieţii temporale. W. Küneth subliniază în acest context că realitatea lui Hristos Cel Înviat este timpul nou, adică nu o eternitate atemporală şi o supratemporalitate distanţată radical de această lume, ci un timp adus la desăvârşire, un timp împlinit.
În Iisus Hristos, timpul îşi regăseşte, în fond, centrul şi totodată calea spre centru. Înainte de Hristos, istoria se îndrepta şi curgea spre El, fiind astfel orientată mesianic. De altfel, această perioadă reprezintă timpul prefigurărilor şi aşteptării. După întrupare, totul se interiorizează, totul e dirijat într-un singur sens, prin categoriile "golului" şi "plinului", ale "absentului" şi "prezentului"; ale "neîmplinitului", singurul conţinut real al timpului fiind prezenţa lui Hristos de-a lungul creşterii Sale. Hristos a fragmentat acel continuum istoric linear, dar nu a abolit timpul însuşi; l-a deschis doar: "Şi Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan 1, 14). "Dumnezeu S-a făcut vremelnic, pentru ca noi, cei supuşi timpului, să devenim veşnici", spune Sfântul Ilarie, arătând astfel că temporalul culminează în etern încă din această viaţă pământească. Hristos nu distruge, prin urmare, timpul, nu-l anulează, ci îl împlineşte, îl revalorizează, îl corectează, îl răscumpără şi îl înveşniceşte. Adevăratele evenimente din istorie nu mai sunt nicidecum şterse, nu mai revin ciclic - căpătând un caracter antiistoric, ci rămân pur şi simplu în memoria lui Dumnezeu
Autor: pr. prof. dr. N. Achimescu
Sursa: www.ziarullumina.ro 

miercuri, 9 ianuarie 2013

Trei posibile eşecuri


Încă de la Sfântul Apostol Pavel există în creştinism practica relatării experienţelor mistice ca fiind ale altora. Pavel vorbeşte despre urcarea sa până la cel de-al treilea cer în felul următor: "Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus" (II Cor 12, 2-4). Apostolul neamurilor valorifică misionar experienţa proprie, dar, pentru a se feri de pericolul permanent al mândriei, nu şi-o asumă public. O astfel de practică o regăsim şi la părinţii pustiei, care duc o luptă continuă împotriva mândriei, pe care se feresc cu orice preţ să o alimenteze. Avva Arsenie, la fel, vorbeşte despre experienţele altora şi este suspectat de ucenicii săi că sunt de fapt ale sale.

O astfel de situaţie găsim în apoftegma 33: "Avva Daniel a zis: Avva Arsenie ne-a povestit despre cineva - dar cred că era vorba chiar despre el - următoarele: Pe când stătea un bătrân în chilia lui, a venit un glas şi i-a zis: "Vino să-ţi arăt faptele oamenilor!". El s-a ridicat şi au plecat. Îngerul l-a dus și i-a arătat un etiopian care tăia lemne şi-şi făcuse o sarcină uriaşă. Şi se chinuia s-o aburce în spate, dar nu reuşea. Dar în loc să mai dea jos dintr-însa, el tot tăia lemne şi adăuga. Şi a făcut aşa vreme îndelungată. Au mers puţin mai încolo şi (îngerul) i-a arătat un om lângă un puţ din care scotea apă; apoi o turna într-un butoi găurit şi apa se scurgea din nou în puţ. Îi zice iar: "Vino să-ţi mai arăt ceva!". Văd un templu şi doi oameni urcaţi pe cai, ridicând o bârnă de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Vroiau să intre pe uşă, dar nu puteau, fiindcă bârna era pusă de-a curmezişul. Nici unul nu s-a smerit să meargă în spatele celuilalt, ca să fie lemnul drept, aşa că amândoi au rămas pe afară. "Aceştia, zice (îngerul), sunt cei care poartă crucea dreptăţii cu trufie şi nu s-au smerit să se îndrepte pe ei înşişi şi să călătorească pe calea smerită a lui Hristos. De aceea rămân în afara împărăţiei lui Dumnezeu. Cel care taie lemne este omul plin de păcate şi, în loc să se pocăiască, adaugă mereu alte nelegiuiri la păcatele sale. Iar cel care scoate apă este omul care face fapte bune, dar amestecându-le şi cu rele, le strică şi pe cele bune. Toţi oamenii să ia aminte la faptele lor, ca să nu trudească degeaba""
Aşadar, avva Daniel, ucenicul Sfântului Arsenie, îl suspectează pe acesta că tocmai el ar fi cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit de o asemenea descoperire ce descrie în linii mari întreaga suferinţă a lumii. Îi sunt indicate trei tipologii, trei atitudini, care foarte adesea se pot găsi laolaltă în lăuntrul aceluiaşi om.
Calea absurdă a afundării în păcat cu speranţa că acesta-i drumul către izbăvire nu este singura înşelare. Avvei Arsenie i se arată şi o a doua cale care nu duce nicăieri. O cale pe care binele şi răul se amestecă. Binele făcut sporadic nu poate învinge răul, ba dimpotrivă, răul copleşeşte şi spurcă puţinul bine, care se risipeşte. Aceasta e imaginea nebunului care toarnă apă într-un jgheab găurit. E un avertisment. Să nu ne iluzionăm! Calea Domnului nu este cea a compromisurilor comode în funcţie de interesele de moment. Iar răul corupe tot ce atinge şi nu poate coexista cu binele, deşi, paradoxal, binele şi răul stau atât de adesea unul lângă celălalt în sufletul omului. În primul rând vede un arap (sau un etiopian cum apare în unele traduceri) care, deşi nu-şi poate duce în spate legătura de lemne pe care o are deja, continuă să o mărească. O foarte elocventă imagine a relaţiei cu păcatul, după cum se arată la final. Acelaşi cerc al plăcerii şi al durerii. Păcatul, imposibil de suportat, îşi cere alinarea printr-un nou păcat. Astfel, povara, şi aşa imposibil de dus, devine tot mai grea. Deşi iraţional, împotriva firii, păcatul se amplifică din sine şi ne împinge la perseverenţă pe un drum înfundat.
A treia imagine completează inventarul eşecurilor posibile. Am văzut că poţi încerca nebuneşte să scapi de păcate înmulţindu-le. E o cale a pierzării. Poţi încerca zadarnic să amesteci binele şi răul. E risipă. A treia cale înfundată e cea a celor care fac binele fără smerenie, ca să îl poarte ca pe un trofeu. Singură smerenia este cea care validează binele şi îl lămureşte, altfel totul capătă un aer de deşertăciune şi vânare de vânt.

Autor: P. Siladi
Sursa: www.ziarullumina.ro 

Albert Einstein


Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la următoarea întrebare: "Dumnezeu a creat tot ceea ce există?"
Un student a răspuns ferm: "Da!"
Profesorul a pus o nouă întrebare: "Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a creat şi pe diavol. Şi de vreme ce acesta există, înseamnă că Dumnezeu este cel rău?"
Studentul nu a putut răspunde la această supoziţie, iar profesorul a susţinut ca demonstrat astfel faptul că a crede în Dumnezeu este o poveste pentru copii, fără substrat real.
Un alt student a ridicat mâna şi a cerut să pună o altă întrebare. El s-a ridicat în picioare şi a spus: "Domnule profesor, starea de frig există?"
"Bineînţeles!", i-a răspuns profesorul. "Ce fel de întrebare este aceasta? Cu siguranţă că există, nu ţi-a fost frig, n-ai tremurat niciodată?"
Proaspătul student a răspuns: "De fapt, starea de rece nu există. În concordanţă cu legile fizicii, ceea ce noi considerăm rece reprezintă de fapt absenţa căldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atâta vreme cât transmite energie (căldură). Zero absolut reprezintă absenţa totală a căldurii, dar starea de rece nu există. Ce am facut noi este doar să creăm un termen care să descrie ce simţim când nu primim căldură în organism."
"Şi, continuă studentul, întunericul există?"
"Bineînţeles!" răspunse profesorul.
De această dată studentul răspunse: "Vă înşelaţi din nou, domnule profesor. Nici întunericul nu există. Ceea ce există de fapt este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nu. Nici nu poate fi fracţionat întunericul, lumina da. O simplă rază de lumină alungă întunericul pe suprafaţa pe care ajunge. Întunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se întâmplă când nu avem lumina."
În sfârşit, studentul îl întrebă pe profesor: "Domnule profesor, există răul absolut?"
Profesorul îi răspunse: "Bineînţeles că există, după cum am menţionat la începutul discuţiei vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate acestea sunt întruchiparea răului."
"Domnule profesor, răul absolut nu există. La fel cum am demonstrat în celelalte două cazuri, răul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui Dumnezeu in inima omului!"
După toate acestea, profesorul se recunoscu învins de această argumentaţie logică şi nu mai spuse nimic. Numele acelui tânăr student era Albert Einstein.

duminică, 6 ianuarie 2013

Despre originea lui Isus miercuri, 2 ianuarie 2012


Naşterea Domnului luminează încă o dată cu lumina Sa întunericul care adesea învăluie lumea noastră şi inima noastră şi aduce speranţă şi bucurie. De unde vine această lumină? Din peştera de la Betleem, unde păstorii au găsit “pe Maria şi pe Iosif şi pruncul, culcat în iesle” (Lc 2,16). În faţa acestei Sfinte Familii apare o altă întrebare mai profundă: cum a putut acest Prunc mic şi slab să aducă o noutate aşa de radicală în lume încât să schimbe cursul istoriei? Oare nu este ceva misterios în originea Sa care merge dincolo de peştera aceea?
Astfel apare din nou întrebarea despre originea lui Isus, aceeaşi pe care şi-o pune procuratorul Ponţiu Pilat în timpul procesului: “De unde eşti Tu?” (In 19,29). Şi totuşi este vorba despre o origine foarte clară. În Evanghelia lui Ioan, atunci când Domnul afirmă: “Eu sunt pâinea coborâtă din cer”, iudeii reacţionează murmurând: “Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»” (In 6,42). Şi, puţin mai târziu, cetăţenii din Ierusalim se opun cu forţă în faţa pretinsei mesianităţi a lui Isus, afirmând că se ştie bine “de unde este; când va veni Cristos, nimeni nu va şti de unde este” (In 7,27). Însuşi Isus accentuează cât este de nepotrivită pretenţia lor de a cunoaşte originea Sa, şi cu aceasta oferă deja o orientare pentru a şti de unde vine: “Nu am venit de la Mine însumi, ci, într-adevăr, este Unul care m-a trimis, pe care voi nu îl cunoaşteţi” (In 7,28). Desigur, Isus este originar din Nazaret, s-a născut la Betleem, dar ce anume se ştie despre adevărata Sa origine?
În cele patru Evanghelii reiese cu claritate răspunsul la întrebarea “de unde” vine Isus: adevărata Sa origine este Tatăl, Dumnezeu; provine total de la El, însă într-un mod diferit de orice alt profet sau trimis al lui Dumnezeu care l-au precedat. Această origine din misterul lui Dumnezeu, “pe care nimeni nu îl cunoaşte”, este conţinută deja în relatările copilăriei din Evangheliile lui Matei şi a lui Luca, pe care le citim în acest timp al Crăciunului. Îngerul Gabriel vesteşte: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Lc 1,35). Repetăm aceste cuvinte ori de câte ori recităm Crezul, Mărturisirea de credinţă: “et incarnatus est de Spiritu Sancto, ex Maria Virgine”, “s-a zămislit de la Duhul Sfânt, din Fecioara Maria”. La această frază îngenunchem pentru că vălul care îl ascundea pe Dumnezeu este, să spunem aşa, deschis şi misterul Său insondabil şi inaccesibil ne atinge: Dumnezeu devine Emanuel, “Dumnezeu cu noi”. Atunci când ascultăm Misele compuse de marii maeştri ai muzicii sacre – mă gândesc de exemplu la Misa Încoronării a lui Mozart – observăm imediat cum se opresc în mod deosebit asupra acestei fraze, ca şi cum ar voi să încerce să exprime cu limbajul universal al muzicii ceea ce cuvintele nu pot să manifeste: misterul mare al lui Dumnezeu care se întrupează, se face om.
Dacă analizăm atent expresia “prin lucrarea Duhului Sfânt născut în sânul Fecioarei Maria”, găsim că ea include patru subiecţi care acţionează. În mod explicit sunt menţionaţi Duhul Sfânt şi Maria, dar este subînţeles “El”, adică Fiul, care s-a făcut trup în sânul Fecioarei. În Mărturisirea de credinţă, Crezul, Isus este definit cu diferite apelative: “Domn, … Cristos, Fiul unul născut al lui Dumnezeu… Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat… de o fiinţă cu Tatăl” (Crezul niceno-constantinopolitan). Vedem deci că “El” trimite la o altă persoană, aceea a Tatălui. Primul subiect din această frază este, aşadar, Tatăl care, cu Fiul şi Duhul Sfânt, este unicul Dumnezeu.
Această afirmaţie din Crez nu se referă la fiinţa veşnică a lui Dumnezeu, ci mai degrabă ne vorbeşte despre o acţiune la care iau parte cele trei Persoane divine şi care se realizează “ex Maria Virgine”. Fără ea, intrarea lui Dumnezeu în istoria omenirii n-ar fi ajuns la scopul său şi n-ar fi avut loc ceea ce este central în Mărturisirea noastră de credinţă: Dumnezeu este un Dumnezeu cu noi. Astfel Maria aparţine în mod esenţial la credinţa noastră în Dumnezeu care acţionează, care intră în istorie. Ea pune la dispoziţie întreaga sa persoană, “acceptă” să devină loc al sălăşluirii lui Dumnezeu.
Uneori, chiar şi în drumul şi în viaţa de credinţă putem simţi sărăcia noastră, nepotrivirea noastră în faţa mărturiei care trebuie oferită lumii. Însă Dumnezeu a ales chiar o femeie umilă, dintr-un sat necunoscut, într-una dintre provinciile cele mai îndepărtate ale marelui imperiu roman. Mereu, chiar şi în mijlocul dificultăţilor cele mai mari care trebuie înfruntate, trebuie să avem încredere în Dumnezeu, reînnoind credinţa în prezenţa şi acţiunea Sa în istoria noastră, ca în istoria Mariei. La Dumnezeu nimic nu este imposibil! Cu El, existenţa noastră merge mereu pe un teren sigur şi este deschisă spre un viitor de speranţă trainică.
Mărturisind în Crez “s-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară”, afirmăm că Duhul Sfânt, ca forţă a lui Dumnezeu cel Preaînalt, a realizat în mod misterios în Fecioara Maria zămislirea Fiului lui Dumnezeu. Evanghelistul Luca prezintă cuvintele Arhanghelului Gabriel: “Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (1,35). Două referinţe sunt evidente: prima este la momentul creaţiei. La începutul Cărţii Genezei citim că “duhul lui Dumnezeu plutea peste ape” (1,2); Duhul creator este cel care a dat viaţă tuturor lucrurilor şi fiinţei umane. Ceea ce se întâmplă în Maria, prin acţiunea aceluiaşi Duh divin, este o nouă creaţie: Dumnezeu, care a chemat fiinţa din nimic, cu Întruparea dă viaţă unui nou început al omenirii. Părinţii Bisericii vorbesc de mai multe ori despre Cristos ca despre noul Adam, pentru a sublinia începutul noii creaţii din naşterea Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria. Acest lucru ne face să reflectăm la modul în care credinţa aduce şi în noi o noutate atât de puternică încât produce o a doua naştere. De fapt, la începutul existenţei noastre creştine este Botezul, care ne face să ne renaştem ca fii ai lui Dumnezeu, ne face părtaşi de relaţia filială pe care o are Isus cu Tatăl.
Şi aş vrea să notez că Botezul se primeşte, noi “suntem botezaţi” – este un pasiv – pentru că nimeni nu este capabil să se facă fiu al lui Dumnezeu de la sine: este un dar care este conferit în mod gratuit. Sfântul Paul aminteşte de această filiaţie adoptivă a creştinilor într-un text central dinScrisoarea către Romani, unde scrie: “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (8,14-16), nu servitori. Numai dacă ne deschidem la acţiunea lui Dumnezeu, ca Maria, numai dacă încredinţăm viaţa noastră Domnului ca unui prieten în care ne încredem total, totul se schimbă, viaţa noastră capătă un nou sens şi o nouă faţă: aceea de fii ai unui Tată care ne iubeşte şi nu ne abandonează niciodată.
Am vorbit despre două elemente: primul element Duhul asupra apelor, Duhul Creator; există şi un alt element în cuvintele de la Buna Vestire. Îngerul îi spune Mariei: “Puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Este o referinţă la norul sfânt care, în timpul drumului exodului, se oprea asupra cortului întâlnirii, asupra arcei alianţei, pe care poporul lui Israel o purta cu el şi care indica prezenţa lui Dumnezeu (cf. Ex 40,4.34-38). Deci Maria este noul cort sfânt, noua arcă a alianţei: cu “da”-ul său spus la cuvintele Arhanghelului, Dumnezeu primeşte o locuinţă în această lume, Cel pe care universul nu îl poate conţine ia locuinţă în sânul unei fecioare. Aşadar să ne întoarcem la întrebarea de la care am pornit, aceea despre originea lui Isus, sintetizată de întrebarea lui Pilat: “De unde eşti Tu?” Din reflecţiile noastre apare clar, încă de la începutul Evangheliilor, care este adevărata origine a lui Isus: El este Fiul Unicul Născut al Tatălui, vine de la Dumnezeu. Suntem în faţa misterul mare şi tulburător pe care îl celebrăm în acest timp al Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, s-a întrupat în sânul Fecioarei Maria. Aceasta este o veste care răsună mereu nouă şi care aduce în sine speranţă şi bucurie inimii noastre, pentru că ne dăruieşte de fiecare dată certitudinea că, deşi adesea ne simţim slabi, săraci, incapabili în faţa dificultăţilor şi a răului din lume, puterea lui Dumnezeu acţionează mereu şi săvârşeşte minunăţii chiar în slăbiciune. Harul Său este forţa noastră (cf. 2Cor 12,9-10). Mulţumesc.
Sursa: www.ercis.ro
Traducere: Pr. Pătrașcu M. 

vineri, 4 ianuarie 2013

SCRISOARE CĂTRE MAMELE PREOȚILOR ȘI SEMINARIȘTILOR ȘI CELOR CARE EXERCITĂ FAȚĂ DE EI DARUL MATERNITĂȚII SPIRITUALE ÎN SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU


«Causa nostrae Letitiae – Pricina Bucuriei noastre»!

Poporul creștin a venerat-o dintotdeauna, cu profundă gratitudine, pe Fericita Fecioară Maria, contemplând în Ea Pricina tuturor Bucuriilor noastre adevărate.
Într-adevăr, primind Cuvântul Veșnic în sânul ei neprihănit, Maria Preasfântă a adus la lumină pe Marele și Veșnicul Preot, Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii. În El, Dumnezeu însuși a venit în întâmpinarea omului, l-a ridicat din păcat și i-a dăruit Viața veșnică, adică însăși Viața Lui. De aceea, aderând la voința lui Dumnezeu, Maria a participat, în mod unic și irepetabil, la misterul răscumpărării noastre, devenind astfel, Mama lui Dumnezeu, Poarta Cerului și Pricina Bucuriei noastre.
În mod analog, Biserica întreagă privește cu admirație și profundă gratitudine la toate mamele Preoților și la cei care, primind această înaltă Vocație, au întreprins drumul de formare, și tocmai acestora mă adresez cu o mare bucurie.
Într-adevăr, fiii, pe care ele i-au primit și educat, au fost aleși de Cristos încă din veșnicie, pentru a deveni „prietenii Săi predilecți” și, astfel, viu și indispensabil instrument al Prezenței lui în lume. Prin Sacramentul Preoției, viața preoților devine definitiv ocupată de Isus și cufundată în El, astfel ca, în ei, este Isus însuși cel care trece și acționează printre oameni.
Acest mister este atât de mare, încât preotul este chemat și „alter Christus – un alt Cristos”. Într-adevăr, săraca lui umanitate, ridicată, prin puterea Duhului Sfânt, spre o nouă și mai înaltă unire cu Persoana lui Isus, devine acum locul Întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu, întrupat, mort și înviat pentru noi. De fapt, atunci când fiecare preot învață credința Bisericii, este Cristos cel care, prin el, vorbește Poporului; atunci când, cu prudență, conduce credincioșii încredințați lui, este Cristos cel care paște oițele sale; atunci când celebrează Sacramentele, mai ales Sf. Euharistie, este Cristos însuși cel care, prin miniștrii Lui, duce la îndeplinire Mântuirea omului și se face prezent în mod real în lume.
În mod normal, vocația preoțească, găsește în familie, în dragostea părinților și în prima educație la credință, acel teren fertil în care disponibilitatea la voința lui Dumnezeu poate să se înrădăcineze și să obțină hrana indispensabilă. În același timp, fiecare vocație reprezintă, și pentru însăși familia în care se naște, o noutate ireductibilă, care scapă parametrilor umani și cheamă pe toți, totdeauna, la convertire.
În această noutate, pe care Cristos o operează în viața celor pe care i-a ales și i-a chemat, toți familiarii - și persoanele apropiate – sunt angrenați, dar, cu siguranță, este unică și specială împărtășirea pe care o trăiește mama preotului. Într-adevăr, unice și speciale sunt mângâierile spirituale, care îi derivă din faptul de a-l fi purtat în sân pe cel care a devenit ministrul lui Cristos. Într-adevăr, fiecare mamă, nu poate decât să se bucure în a vedea viața propriului fiu, nu numai împlinită, dar și investită de o specială predilecție divină care îmbrățișează și transformă pentru veșnicie.
Dacă, aparent, în virtutea vocației și a hirotonirii, se produce o neașteptată „distanță” față de viața fiului, în mod misterios mai radicală decât orice altă separare naturală, în realitate, bimilenara experiență a Bisericii învață că mama „primește” pe fiul preot într-un mod total nou și neașteptat, astfel că este chemată să recunoască în rodul propriului sân, prin voința lui Dumnezeu, un „părinte”, chemat să zămislească și să însoțească spre viața cea veșnică o mulțime de frați. Fiecare mamă al unui preot este, în mod misterios, „fiica fiului”. În acest sens, față de el va putea să exercite o nouă „maternitate”, în discreta, dar foarte eficace și inestimabilmente prețioasă, apropiere cu ajutorul rugăciunii și în oferirea propriei existențe pentru ministerul fiului.
Această nouă „paternitate”, spre care Seminaristul se pregătește, care Preotului îi este dăruită și de care tot Poporul lui Dumnezeu beneficiază, are nevoie să fie însoțită de rugăciunea asiduă și de sacrificiul personal, pentru că libertatea în a adera la voința lui Dumnezeu să fie continuu reînnoită și întărită, pentru ca Preoții să nu obosească niciodată, în bătălia zilnică a credinței și să unească, tot mai mult, propria viață Jertfei lui Isus Domnul.
Această operă de autentică susținere, totdeauna necesară în viața Bisericii, apare astăzi și mai urgentă, mai ales în Occidentul nostru secularizat, care așteaptă și reclamă o nouă și radicală vestire a lui Cristos, iar mamele preoților și al seminariștilor reprezintă o adevărată „armată” care, de la pământ înalță spre Cer rugăciuni și jertfe și, încă și mai numeros, de la Cer mijlocește, pentru ca fiecare har să fie revărsat asupra vieții sacrilor păstori.
Din acest motiv, doresc din inimă să încurajez și să adresez o mulțumire particulară tuturor mamelor preoților și al seminariștilor și – împreună cu ele – tuturor femeilor, consacrate și laice, care au primit, și prin invitația adresată lor în timpul Anului Preoției, darul Maternității spirituale față de cei chemați la ministerul sacerdotal, oferindu-și propria viață, rugăciunea, propriile suferințe și eforturile, cât și propriile bucurii, pentru fidelitatea și sfințirea miniștrilor lui Dumnezeu, devenind astfel părtașe, cu titlu special, la maternitatea Sfintei Biserici, care își are modelul și împlinirea ei în divina maternitate a Sfintei Fecioare Maria.
În sfârșit, o mulțumire specială, să se înalțe spre Ceruri, spre acele Mame care, deja chemate din această viață, contemplă acum pe deplin splendoarea Preoției lui Cristos, la care fii lor au devenit părtași, și pentru ei mijlocesc, în mod unic și misterios, mult mai eficace.
Împreună cu felicitările cele mai calde pentru un Nou An de har, din inimă împart tuturor și fiecăreia în parte, cea mai afectuoasă binecuvântare, implorând pentru voi, de la Fericita Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu și a Preoților, darul unei identificări tot mai radicale cu Ea, discipolă perfectă și Fiica Fiului ei.


Mauro Card. Piacenza
Prefectul Congregației pentru Cler

Sursa: www.clerus.org
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian