joi, 31 octombrie 2013

În moarte se află sinteza vieții noastre


Avvenire, 27 ottobre 2013

de ENZO BIANCHI



Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind că astăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea să audă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastră moarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.
Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de „mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcă aproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel se șterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.
Dar ceea ce apare nebunie este faptul că, pe lângă această eliminare a morții, se întâmplă spectacularizarea ei în mijloacele de comunicare. În aceste mijloace moartea pare să domnească, într-un flux de imagini care o expun, o arată, insistă asupra ei pentru „a face audiență” de catrastrofe eficiente, războaie, torturi, omucideri... Nu vrem să vedem moartea, și apoi încetinim în mașină pentru a vedea efectele accidentelor și să vedem victimele. Obișnuindu-ne cu imaginile morții în scenă, credem că îndepărtăm posibilitatea propriei noastre morți. În fond, și pentru creștini, tentația este cea de a face să tacă acele novissimi, realitățile ultime ale omului, să le uităm, și între acestea, mai ales moartea. Cu toate acestea, moartea continuă să aibă ultimul cuvânt asupra noastră, cel puțin în realitatea vizibilă, continuă să fie o țintă, un scop care ne așteaptă: este unica direcție (sens) al vieții pe care nu putem să-l mutăm, pentru că totdeauna viața se îndreaptă spre moarte. Martin Heidegger, în această lectură, a ajuns să afirme că omul „trăiește pentru moarte”.
Generația mea a mai primit de la marea tradiție creștină sfatul spiritual de a se exercita în moarte, de a se pregăti pentru evenimentul final, al trăirii morții. Moartea era o temă de meditație, nu funerară, nu doloristă, dar trebuia gândită ca „ceas” care ne așteaptă, ora judecății lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi, întlnire cu chipul lui Dumnezeu atât de căutat. În memoria mortis exista o tristețe, cea de a trebui să murim; exista o teamă de Dumnezeu (lucru diferit de frică!), pentru judecata sa care este îndurare, dar și dreptate; exista mângâiere pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu viața veșnică. În amintirea morții trebuia să ne exercităm mai ales să gâdim că propria moarte trebuie să fie un „act”. Nu înțelegeam acest lucru când eram copil, dar crescând l-am înțeles. Pentru un creștin moartea nu poate fi un eveniment pasiv: nu este posibil să ne lăsăm să murim, dar este absolut necesar să putem face un act din acest eveniment final de care nu scăpăm. Desigur, în credință, și poate și cu multe dubii și anxietăți, dar este necesar să-i putem spune Domnului: „Tată, acea viață pe care mi-ai dat-o și pentru care îți mulțumesc, și-o dau înapoi, ți-o ofer ca sacrificiu viu (cf. Rom 12,1), sperând numai în îndurarea Ta”. Astfel, moartea devine un act, și astfel se moare în ascultare, poate acceptând cuvintele celui care însoțește pe cel muribund care, dacă este inteligent, știe să-i spună în momentul potrivit: „Mergi, du-te în numele Tatălui, în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a răscumpărat, în numele Duhului Sfânt care te-a sfințit”.
Probabil, a face din moarte un act este ceea ce ne iartă păcatele, așa cum afirma cu mult curaj Marcu Călugărul (secolele V-VI). Probabil este extrema posibilitate de „obediență a credinței” (Rm 1,5; 16,26) pentru creștin, care, astfel, își mărturisește credința în îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Tocmai pentru a predispune totul ca acest lucru să fie posibil, ar fi necesar ca cel care se află în boală să fie avertizat, dacă vrea, despre situația lui de bărbat sau femeie ajuns pe pragul morții, la sfârșitul vieții. Operație delicată, care nu trebuie făcută în orice caz și pentru toți, dar numai atunci când există o anumită maturiatte de credință, și atunci muribundul dorește să fie conștient de iminenta întâlnire cu Domnul său. Deci, moartea devine „acțiune”, act punctual, adevărată „adorație” a Creatorului, de recunoaștere că suntem o creatură voită de Dumnezeu în iubirea sa și care se reîntoarce la Dumnezeu care este iubire dintotdeauna (cf. 1Gv 4,8.16; 1Cor 13,8). Tocmai în această credință, omul mărturisește că nu este proprietarul propriei vieți, că nu-și decide el propriul sfârșit, dar îl primește, redând lui Dumnezeu respirația lui, duhul lui (cf. Sal 31,6; Lc 23,46).
Creștinului – trebuie să amintim – nu-i este cerut să sufere și nici să primească suferințele fizice ca și cum ar fi voite de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere nici să ispășim păcatele noastre cu suferințe fizice, pentru că numai el știe cum să restaureze dreptatea pe care am ofensat-o și violat-o prin păcatele noastre. Este datoria lui, nu a noastră: să-l lăsăm pe El să fie Domnul vieții și a morții noastre. Pentru aceasta este necesar ca suferințele fizice să fie evitate cel mai mult posibil bolnavului muribund, astfel ca el să poată traversa ceasul morții numai răspunzând la ceea ce este umanizarea ei și împlinirea voinței lui Dumnezeu: să poată, adică, să trăiască boala și moartea continuând să iubească pe cei care rămân și acceptând, la rândul său, să fie iubit. Nimic mai mult. Aceasta este porunca ultimă și definitivă: a iubi până la sfârșit, până la extrem (cf. Gv 13,1), atât cât îi este posibil unei ființei umane.
Viața este un dar al lui Dumnezeu, ba chiar este darul lui Dumnezeu prin excelență, iar acest dar trebuie recunoscut și redat celui care ne este Tată. Da, astăzi, în evenimentul morții – trebuie să o spunem – se joacă fidelitatea creștinilor față de Domnul lor: creștinii știu, pentru că în botez au fost cufundați în moartea Domnului, sunt „con-morți cu Cristos”, că împreună cu Isus vor învia (cf. Rm 6,4-5.8; Col 2,12) și că acest telos (țintă) stă în fața lor ca o promisiune pentru cel ce perseverează ttodeauna, în ciuda căderii în păcate, în urmarea Domnului. Tocmai din acest motiv nu vor judeca pe cei care nu au lumina creșdinței, chiar dacă, tocmai datorită itinerariului de umanizare care este datoria tuturor, vor arăta și vor spune că moartea poate fi un act, actul culme al umanizării parcurse cu întreaga viață.
Deja Platon vorbea de necesitatea acelui “meléte thanátou” (Fedro 81a), a exercitării de a muri, și toată tradiția creștină a gândit și a indicat în ce constă această exercitate. Moartea nu poate fi privată de actul muririi, și fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul să-și spună: „Eu voi muri”. Ajuns la bătrânețe, trebuie să se gândească mai mult la moarte, eveniment care poate fi ultima mare acțiune a vieții noastre. Nimeni dintre noi nu poate prevedea propria moarte, dau va fi neașteptată sau după o lungă boală, dacă va fi în pace sau în dulceața celui care moare fără grave suferințe fizice sau în chinul celui care suferă chinuri care aproape că nu pot fi ușurate nici măcar cu medicamentele. Nimeni dintre noi nu poate știi, în ciuda declarațiilor făcute în această privință, dacă va muri în îndoială sau în credință.
Nu este întâmplător că, în rugăciunea cea mai simplă și cea mai cunoscută de către catolici, Bucură-te, Marie! se cere (și acest lucru se face în mod repetat recitând Rozariul): „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. A gândi că avem pe cineva care mijlocește pentru noi ca o mamă în ceasul morții este un bun exercițiu pentru a simți moartea ca soră și a-l lăuda pe Dumnezeu „pentru sora noastră moarte corporală”.



miercuri, 30 octombrie 2013

Unde este Dumnezeu? Unde este omul?

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o
sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”


Anonim

joi, 24 octombrie 2013

Cand a fost inventata scobitoarea de dinti?

Folosim zilnic o multime de obiecte, care au devenit intr-atat de familiare, incat, probabil, rareori, ne intrebam cand si cum au aparut. Scobitoarea de dinti este unul dintre acestea si pare a fi cel mai vechi instrument care a ajutat la mentinerea igienei bucale. Urme de scobitori au fost descoperite intre dintii apartinand unui craniu de om din Neolitic, o perioada din Preistorie, care a debutat cu peste 9 000 de ani in urma, cand au avut loc o serie de transformari economice si sociale, generate de fenomenul de sedentarizare a populatiilor din diverse parti ale globului. Din urmatoarea epoca, a prelucrarii metalelor, dateaza scobitori de dinti facute din bronz, asa cum s-au gasit in mormintele din Mesopotamia, dar si din nordul Italiei si pe teritoriul din partea de est a Alpilor. In Antichitate, unul dintre cei mai de temut tirani, Agathocle din Siracusa, devenit rege al Siciliei, in secolul al III-lea i.Hr., despre care se spunea ca nu ezita sa masacreze locuitorii cetatilor care nu i se supuneau, a fost omorat, in contextul luptelor pentru succesiunea la tron, cu o scobitoare de dinti, pe care a fost turnata otrava. Documentele consemneaza ca moartea a survenit lent, tiranul fiind depus pe catafalc cat timp inca mai era viu, dar paralizat de otrava care i-a fost inoculata. In aceeasi perioada, romanii foloseau scobitori de dinti din argint, din fildes sau din lemn de mastic (un copac din categoria rasinoaselor).Scobitori
In secolul al XV-lea, cuvantul “scobitoare” apare in inventarul obiectelor ducelui Jean de Berry (supranumit Jean Magnificul), inventar facut la moartea acestuia, in 1416. Berry era cunoscut ca un adevarat Mecena al epocii, preocupat de arte si de stiinte, posesor a nenumarate obiecte din aur, lucrate cu maiestrie, bijuterii, medalii, linguri si furculite din argint, vase de portelan chinezesc, relicvarii etc. Intr-o miniatura intitulata “Nunta din Cana Galileii”, aflata printre operele de arta ale ducelui, infatisand unul dintre miracolele infaptuite de Iisus Hristos (transformarea apei in vin), sunt pictati mai multi nuntasi care, la sfarsitul banchetului,  folosesc scobitori de dinti. Din secolul al XVI-lea s-a pastrat o scobitoare de dinti din aur, cu pietre pretioase, originara din Italia, care se afla, in prezent, la Muzeul Metropolitan din New York. Din 1525, dateaza o pictura (expusa la Luvru, in Paris), un portret al unui comerciant german, tablou facut de artistul Hans Maler, in care se poate observa ca negustorul respectiv poarta la gat un pandantiv in forma de scobitoare si un altul ca un betisor pentru urechi.Scobitori din lemn
Scobitoarea de dinti, ca obiect uzual, a aparut in Statele Unite ale Americii, intr-un restaurant din Boston, in 1862. Proprietarul localului respectiv  descoperise scobitorile de dinti in America de Sud, i s-au parut interesante, a importat un numar considerabil de astfel de betisoare si a angajat mai multi studenti de la Universitatea din Oxford, pe care i-a invitat sa manance in restaurantul sau si, la sfarsitul mesei, sa solicite scobitori, astfel incat sa vada si ceilalti clienti – o maniera ingenioasa de a promova un produs pe care nimeni nu il stia la vremea aceea.
Primul aparat de fabricat scobitori a fost patentat in 1872, de catre americanii Silas Noble si J. P. Cooley, care au inceput sa produca micile obiecte in cadrul companiei din Massachusetts, la care lucrau si care, pana la acea data, se profilase pe instrumente muzicale.
La momentul actual, Statul Maine, din nord-estul SUA, se revendica drept capitala mondiala a scobitorilor de dinti, producand 90% din necesarul Podul din Brooklyn  (din scobitori)intern si organizand, in fiecare an, “Festivalul International al constructiilor din scobitori”, domeniu care are, incepand cu anii 1970, statutul de arta, deoarece participantii realizeaza replici in miniatura, din scobitori, ale unor monumente celebre, cu mare migala si mult talent. Una dintre cele mai spectaculoase lucrari, expusa in cadrul acestui festival, a fost cea a americanului Jerry Mango Woodysticks, care a construit, din scobitori de dinti, Palatul Coroanei Taj Mahal, din India. Pentru constructia sa, de trei metri inaltime, a folosit peste 20 000 de scobitori si in jur de patru litri de clei. Nenumarate alte lucrari din scobitori pot fi admirate la Maine – Turnul Astana din Kazakhstan, Bahrain Worl Trade Center, Moscheea Albastra din Istambul, Templul Borobudur din Indonezia, Podul Brooklyn din New York, Burj-Al-Arab din Dubai etc. In 2010, in Franta, un artist contemporan, Michel Godin, a reusit reproducerea la scara a Castelului Frontenac, din aproape 150 000 de scobitori, si in urma a 4000 de ore de lucru.
Un american, Scott Weaver, a realizat o macheta a orasului San Francisco, la care a lucrat ani de zile (de fapt, a inceput din adolescenta si a terminat cand avea 49 de ani) – o reproducere exacta a constructiilor, moderne, a podurilor, a monumentelor istorice, facuta din peste 100 000 de scobitori de dinti, pentru care un muzeu i-a oferit suma de 60 000 de euro.Sculptura din scobitori
In tarile musulmane, mai ales in perioada Ramadanului, se folosesc, pe post de scobitori (sau in locul altor metode de curatare a dintilor), betisoare de siwak – crengute subtiri din arbustul Salvadora persica. Probabil ca utilizarea lor alunga si senzatia de foame, dar, in primul rand, betisoarele curata dintii, mentin gingiile sanatoase si dau permanent o respiratie proaspata. Folosirea siwak-ului este considerata un simbol al fervorii spirituale, un semn de pietate, de vreme ce insusi Profetul Mahomed, in invataturile sale, ii indemna pe credinciosi sa isi curete dintii cu siwak, acest gest de respect valorand cat “zece rugaciuni”. In plus, siwak-ul, spun medicii, stimuleaza sistemul nervos, memoria si inteligenta. Chiar Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a recomandat, in mai multe randuri, folosirea acestor betisoare-scobitori, din Salvadora persica, precum si pe cele din Azadirachta indica, un arbore asemanator cu Liliacul de India.

Cine a inventat batista?


Prezenţa ei este atât de banală în existenţa omului
contemporan, încât arareori ne mai interesează calitatea materialului din care o confecţionăm, trecând-o în seria obiectelor “de unică folosinţă”. Parfumate sau nu, batistele de hârtie de azi au trecut în uitare batistele “glorioase” de ieri şi de alaltăieri (cele care au cunoscut, prin pana lui Shakespeare, chiar şi luminile  rampei (! – să nu neglijăm rolul batistei în gelozia pe care Othelo, maurul, o arată Desdemonei). 

Ne imaginăm că omul foloseşte acest pătrat de pânză “de când lumea”, dar nu e chiar aşa, iar istoria ei e niţel mai “recentă”. Adică începe abia în secolul al XIV-lea. Dar ce a fost înainte de batistă? N-avem nici o mărturie din vremea popoarelor vechi – evreii, caldeenii, asirienii, perşii. “Eleganţii” Atenei şi-ai Romei, în schimb, purtau în mână şi la cingătoare câte un “sudarium”; adică o bucată de pânză cu care îşi ştergeau faţa, când transpirau... dar nicidecum nu-şi suflau nasul în ea. În epocă “se muşa” cu degetele! Elegant, nu? Ca să evite o asemenea “necurăţie”, în Persia, Cyrus le interzisese (formal) supuşilor săi să-şi sufle nasul, să scuipe şi să... strănute, în public. Asta nu se întâmpla la Roma, unde poeţilor şi oratorilor li se permiteau toate acestea, cu o condiţie: să-şi şteargă din când în când, cu eleganţă, sudoarea de pe frunte...

Romanii nu aveau batistă, însă... femeile lor trebuiau să se păzească straşnic de vreo răceală; pentru că un nas care curge putea să le aducă ghinion. Plaut istoriseşte că bărbaţii care voiau să se însoare se interesau adeseori dacă tinerei nu cumva îi curge nasul – caz în care n-ar mai fi luat-o de nevastă, cu toată dota ei; în vreme ce Juvenal ne spune că un bărbat a intentat divorţ numai pentru că nevasta era mereu răcită şi, în lipsă de batistă (care, vă amintiţi, a fost inventată în secolul al XIV-lea), îşi sufla nasul cu degetele.

Ehei, dar şi după ce a fost inventată batista! A devenit atât de importantă, încât materialul din care era confecţionată - mătăsuri, inuri şi bumbacuri dintre cele mai fine – şi delicatele broderii ori arabescurile capricioase ale monogramelor spuneau ele singure totul despre starea socială ale celui / celei care o purta! În scurt timp, ea avea să joace, avant la lettre, rol de... telegraf, câtă vreme era purtătoare de mesaje (o batistă fluturată ori scăpată jos “spunea” ceva celui care ştia să “decodifice” mesajul) şi însoţea lumea bună la petreceri, unde i-au fost “dedicate” chiar dansuri ce nu puteau începe fără ca partenera să o ţină, delicat, cu două degete...

Dar s-o lăsăm acolo, în anii ei de glorie, în sala luminată de candelabre de cristal şi să revenim în mileniul trei. O lacrimă a tremurat în colţul ochiului? Vă dau eu o batistă. Nu, nu-i nevoie să mi-o înapoiaţi. E doar din cea mai fină... hârtie.

Cand au aparut buletinele de identitate în România ?

În anul 1957, prin Decretul nr.334/1957 privind regimul de evidenta a populatiei, modificat prin Decretul nr.346/1959.


Cum s-au nascut certificatele de nastere în România?

Fiecare a tinut macar o data in mainile sale un certificat de
nastere. V-ati intrebat vreodata cum aratau aceste documente acum o suta de ani? Prin amabilitatea Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei va prezentam actul de nastere al Ecaterinei Teodoriu si cel al lui Constantin Brancusi.
In istoria Romaniei a existat un moment in care s-a decis ca fiecare nastere, casatorie ori deces sa fie consemnata. Dar cand si unde anume s-au luat aceste decizii? La data de 30 martie 1830 s-a incheiat elaborarea Regulamentelor Organice de catre comisiile de redactare, formate din reprezentantii marii boierimi, sub presedintia consulului general rus Matvei Lvovici Minciaki. Regulamentele Organice erau socotite adevarate constitutii care inzestrau Principatele cu institutii menite sa raspunda cerintelor de modernizare a structurilor societatii romanesti. In mai 1831, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Tarii Romanesti a adoptat textul Regulamentului Organic, urmand sa fie aplicat de la 1 iulie 1831, iar in octombrie, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Moldovei a adoptat textul Regulamentului Organic, aplicat incepand de la 1 ianuarie 1832.

EVOLUTIA UNEI DECIZII. "Ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, preotii din bisericile existente pe teritoriul Tarii Romanesti si Moldovei aveau obligatia de a intocmi documente de stare civila pentru a inregistra botezurile, casatoriile si decesele in condici speciale", incepe istorisirea Alexandru Bratu, inspector principal al Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei. Mai tarziu, obligatia de a inregistra nasterile, casatoriile si decesele a cazut in sarcina primariilor comunale, mai exact a primarilor sau a persoanelor delegate de acestia. Colectia "Registre de stare civila", pastrata in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, contine mitricele create de preoti in perioada 1832-1865, precum si registrele de stare civila create de primariile comunale din perioada 1866-1904. Registrele, provenind de la 222 de primarii comunale ce au existat pe teritoriul actual al judetului Gorj, contin informatii importante referitoare la probleme legate de demografie, toponimie, onomastica, lingvistica, istorie economica, sociala etc. Trebuie subliniat faptul ca, in conditiile distrugerilor provocate de evenimentele petrecute in timpul celor doua razboaie mondiale, de regimul comunist ce urmarea realizarea planului de stat la maculatura, de nepasarea sau reaua-vointa a unor persoane, aceste registre sunt printre putinele documente referitoare la istoria unor localitati gorjene din secolul al XIX-lea, relevand aspecte privind ocupatiile locuitorilor, raspandirea stiintei de carte, aparitia si frecventa unor boli sau epidemii, impartirile administrativ-teritoriale sau participarea unor locuitori la evenimentele istorice majore.

PERSONAJE CELEBRE. Printre numeroasele inregistrari de stare civila aflate in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale se gasesc acte de nastere, casatorie si deces legate de personalitati de seama ale istoriei locale sau nationale.
Actul de nastere al "Eroinei de la Jiu", Ecaterina Teodoroiu, in realitate Catalina Toderoiu, a fost depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de catre Primaria orasului Targu-Jiu, oras ce inglobeaza in prezent fosta comuna Vadeni, fiind intr-o stare buna de conservare. Prin acest document se atesta nasterea in ziua de 14 ianuarie 1894 a Catalinei Toderoiu, fiica lui Vasile Toderoiu, de 34 de ani, si Elena Toderoiu, de 27 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Vadeni, judetul Gorj. "Facem mentiunea ca data nasterii este 14 ianuarie si nu 16 ianuarie, asa cum este mentionata de diversi biografi, data de 16 ianuarie 1894 fiind in realitate data cand a fost inregistrata nasterea in registrul de stare civila", continua Alexandru Bratu. Deosebit de importanta este mentiunea facuta pe marginea unuia dintre cele doua exemplare ale actului de notarul comunei, Vasile Manta, cu cerneala verde, in urma decesului eroinei: "22 August 1917 - Moarta in luptele de pe frontul Marasesti-Oituz cu gradul de sublocotenent".
Actul de nastere a lui Constantin Brancusi, depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de Primaria comunei Pestisani, se afla si el intr-o stare buna de conservare. Prin acest document, se atesta nasterea in ziua de 19 februarie 1876 a lui Constantin, fiul lui Nicolae Brancusi, de 45 de ani, si Maria Brancusi, de 24 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Pestisani, judetul Gorj. O copie al acestui act se afla la Directia Judeteana Dolj a Arhivelor Nationale, ambele fiind accesibile cercetatorilor pentru a le studia. Trebuie mentionat ca aceste documente reprezinta numai o parte infima din tezaurul documentar pastrat in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, parte a patrimoniului cultural national.

Viitoarea "Eroina de la Jiu" a urmat primele doua clase primare in Vadeni. Urmatorii doi ani a urmat scoala la Targu-Jiu. Catalina Toderoiu a plecat apoi la Bucuresti, unde s-a inscris la Scoala de Fete. In acea perioada, Ecaterina s-a inrolat ca cercetas. Dupa ce Romania a intrat in primul razboi mondial, ea a participat ca sora medicala. Moartea fratelui ei Nicolae a afectat-o foarte mult. In octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a decis sa slujeasca tara in locul fratelui ei. 10 octombrie 1916 este ziua in care Ecaterina Teodoroiu se remarca prin vitejia sa. Atunci a avut loc prima batalie de la Jiu. Trupele Armatei I romane, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternica ofensiva inamica (Grupul Kneussel). La 22 august 1917 a avut loc batalia de la Varnita si Muncelu. Actiunea ofensiva a armatei germano-austro-ungare este oprita de armata romana cu pierderi grele. In cursul acestei batalii a cazut eroic, in fruntea plutonului pe care il comanda ca sublocotenent, Ecaterina Teodoroiu. Eroina a fost impuscata in piept. Ultimele ei cuvinte au fost: "Inainte baieti, sunteti cu mine!". Ecaterina Teodoroiu a fost inmormantata pe campul de lupta, apoi trupul ei a fost mutat in Mausoleul de la Marasesti. La 29 iunie 1921 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", cu Marieta Rares in rolul principal, prima incercare de evocare a razboiului din 1916-1918; a adus pe ecran viata eroinei de la Jiu, combinand scene reconstituite cu actori si montaje din actualitatile de razboi. In anul 1978 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", regizat de Dinu Cocea, avand-o in rolul principal pe Stela Furcovici.

Domnia împăratului Constantin până la izbucnirea ereziei ariene

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman
în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirmă direct sau indirect că misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decât o captatio benevolentiae, menită să atragă popularitatea comunităţilor creştine aflate într-o creştere neîncetată. Această ipoteză nu poate fi eliminată, dar este improbabilă. Dacă ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îmbrăţişau încă o credinţă idolească sau alta? De ce ar fi încercat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorinţa de a fi binevoitor acolo unde predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea“ Bisericii care a avut loc în vremea sa este descrisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o privelişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de biserici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere sufle-tească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârşită“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfântului Constantin au atins fiecare pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aşteptată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de necesare în perioada respectivă, când misiunea liturgică a Bisericii începea să ia o amploare tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bine între ei. Toată asuprirea politică din perioada respectivă lăsase răni profunde. Mulţi se lepădaseră de credinţă. Alţii fuseseră nevoiţi să aleagă calea exilului. Mărturisitorii numeroşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comunităţilor, iar ierarhia bisericească încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toate aceste lucruri au fost îngăduite dintr-un scop pur politic, chiar şi aşa nu putem observa ce este de reproşat! Binefacerile care au rezultat din această gândire „politică“ au adus mai mult bine decât multe alte intenţii care au părut frumoase şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfântul Constantin cel Mare îi făgăduieşte acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia să acopere nevoile clericilor şi ale construirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cuvios nu se rezumă numai la a promite, ci afirmă mai departe: „Dacă însă vei vedea că lipseşte ceva ca să se îndeplinească de-cizia mea faţă de toţi aceia, va trebui să te adresezi cu toată încredinţarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat verbal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă satisfacă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înşelă-ciune să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-prefectului Patricius să se dea atenţia cuvenită tuturor celorlalte probleme şi îndeosebi acesteia şi să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea proble-mă“ (Ibid., p. 385). Grija demonstrată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate întocmai o regăsim şi în alte documente ale epocii respective. Bunele intenţii pe care Sfântul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări politice aşa cum încearcă să ne facă să credem unii cercetători preocupaţi doar de dimensiunea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul citat anterior ne dezvăluie o persoană atentă şi la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea în momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezolvarea situaţiei controversate care sfâşia unitatea comunităţilor creştine din regiunea respectivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a membrilor ierarhiei bisericeşti constă, aşa cum o cer atât regulamentele speciale de ordin interior, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi renunţarea la orice implicare în viaţa politică. Ceea ce uită multe persoane este că Sfântul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Încheiem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ideea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreuneze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inutile: „Întrucât reiese dintr-o mulţime de fapte că dispreţul faţă de religie, pe care se bazează respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile publice, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor omeneşti o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfinţenia pe care trebuie să o observe şi prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceea să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Caecilian, serviciul lor în slujba acestei sfinte religii şi cărora lumea s-a obişnuit să le spună clerici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinităţii, ci, dim-potrivă, să nu fie deloc tulburaţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinităţii, cu atât mai mare este binele pe care-l aduc în treburile publice“ (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare membru al clerului are o sarcină unică şi care nu încetează niciodată: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toată inima sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)


luni, 21 octombrie 2013

Infailibilitatea papală. Principalele argumente apologetice

Învăţătura Bisericii Catolice cu privire la infailibilitatea Papei
este în general înţeleasă greşit de către cei din afara Bisericii. În particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe Biblie adesea confundă carisma “infaibilitaţii” Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imaginează că creştinii catolicii cred că Papa nu poate păcătui. Alţii, care nu fac această greşeală, cred însă că Papa se bazează pe vreo amuletă sau incantaţie magică atunci când dă o definiţie infailibilă.
Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar să explicăm exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa păcatului. Nici nu este o carismă care aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrină ca fiind un adevăr de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: “Cei care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16), şi “Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri” (Matei 18,18).
Definiţia infailibilităţii dată de Conciliul Vatican I
Redăm mai jos definiţia infailibilităţii, aşa cum a fost ea formulată de Conciliul Vatican I – desfăşurat pe timpul Papei Pius al IX-lea – în constituţia dogmatică Pastor Aeternus, n. 4.
“… De aceea, Noi, rămânând fideli tradiţiei primite dintru începuturile credinţei creştine, pentru slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, pentru propăşirea religiei catolice şi pentru mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea Sacrului Conciliu, proclamăm şi definim dogma revelată de Dumnezeu, că Pontiful Roman, când vorbeşte ex cathedra , respectiv când îşi exercită suprema funcţie de Păstor şi de Învăţător al tuturor creştinilor, şi în virtutea supremei sale puteri apostolice defineşte o doctrină privind credinţa şi moravurile, [prin ea] obligă întreaga Biserică, prin dumnezeiasca asistenţă promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care divinul Mântuitor a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea doctrinei privitoare la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiţii ale Pontifului Roman sunt imutabile prin ele însele, şi prin consensul Bisericii.” (Dat la Roma, în sesiunea publică celebrată solemn în Bazilica Vaticană, în anul 1870 de la Întruparea Domnului, la 18 iulie, al 25-lea an al Pontificatului Nostru).
Explicaţia oferită de Conciliul Vatican II
Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilităţii după cum urmează: “Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă.” (Lumen Gentium 25).
Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a arătat Conciliul Vatican II, este o carismă de care “se bucură Pontiful roman, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru.”
Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din aceste texte petrine: Ioan 21,15-17 (“Paşte oile mele…”), Luca 22,32 (“M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta”) şi Matei 16,18 (“Tu eşti Petru…”)
Bazat pe mandatul lui Cristos
Cristos a poruncit Bisericii să propovăduiască toată învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o va “călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.
Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltare a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: “Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?” (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a surprins atitudinea acelor vremuri când spunea: “Roma a vorbit, cazul s-a închis” (Predici 131,10).
Unele clarificări
O declaraţie infailibilă – fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor – este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.
Luaţi un catehism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt, există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.
Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu, şi paragrafele de mai sus, cu trimiterile lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă, pentru că înţelegerea pe care o dau acesteia este adesea incorectă.
Unii întreabă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Repetăm, infailibilitatea nu este o garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, “Papii răi” fiind foarte rari). Alţii se întreabă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale, privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.
Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevărurile care trebuie să fie cunoscute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un “adevăr” care, de fapt, este eroare. Aceasta nu îl ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl “inspiră ” să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii – prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.
Petru nu e infailibil?
Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu ofensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe această temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.
Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate – ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar nici infailibilităţii papale în general.
Întorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite “erori ale Papilor”. Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri aparent mai solide. Nu e cazul să intrăm în detalii aici – orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul dintre cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I în Pastor Aeternus.
“Cazul favorit”
Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină), nu două firi (una divină şi una umană), aşa cum susţine dreapta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, “din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definit o doctrină.”
Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu este aici locul pentru a da o demonstraţie elaborată a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin din primele veacuri – şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă – au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.
Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Sfântul Ignaţiu de Antiohia. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către Biserica din Smirna, el scrie: “Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica”. (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil, pentru a putea fi găsibil), şi s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, a fost garantată prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).
Duhul Sfânt este cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii; de aceea, ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.
Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va “neglija” să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateştiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştină. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.
Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va înceta niciodată să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul potrivit căreia Biserica “este stâlpul şi temelia adevărului” (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi, “Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine” (Luca 10,16).
articol apărut iniţial în Familia creştină, 1/2003
Autor: CatholicAnswer.org 
Traducere: Monica Culei 
Sursa: CatholicAnswer.org