sâmbătă, 30 martie 2013

Rolul episcopului în mărturisirea adevărului

În Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama abordează un subiect despre care oferă precizări importante:
rolul central al episcopului în misiunea învăţătorească. De-a lungul disputei cu varlaamiţii şi achindiniţii, Sfântul a contestat integritatea atitudinii şi credinţei patriarhului Ioan Calecas. A făcut-o însă

într-un context foarte bine definit, când lucrurile luaseră o turnură evidentă în direcţia ereziei, iar patriarhul nu mai avea capacitatea de a ieşi din jocul politic cu ecouri teologice în care fusese implicat.

În această omilie, precizările aduse de Sfântul Grigorie nu fac decât să îi confirme atitudinea. Episcopii sunt propovăduitorii şi dăruitorii harului primit de la Apostoli. Fiecare episcop este în eparhia sa o candelă, un luminător, "mai presus de lume, care ţine cuvântul vieţii veşnice". Toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu "se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite". "Aşa cum cineva care aprinde de la o candelă o altă candelă şi de la aceea încă una are necontenită lumină, la fel şi prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmaşilor lor şi de la aceştia la alţii, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile şi îi luminează pe toţi cei care cred acestora". Episcopii şi preoţii sunt cârmacii corăbiilor duhovniceşti. Într-o imagine plastică, preluată din realităţi ale vremurilor sale, Sfântul Grigorie Palama ne prezintă următoarele: "Corăbiile atârnă clopote transversale, ca să îndepărteze cetaceele care apar adesea în calea lor. Biserica este corabia lui Dumnezeu, având drept clopote dumnezeieştile învăţături, a căror învăţătură alungă fiarele cele rele, adică demonii". Imaginea clopotelor care alungă relele învăţăturii este completată şi de trimiterea la veşmântul liturgic al lui Aaron. Împodobit cu clopoţei frumos sunători, acest veşmânt este, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, simbol al vestirilor dumnezeieşti de care se învredniceau preoţii Vechiului Testament. "Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu şi, în loc de clopote, are pe învăţătorii cei duhovniceşti, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învăţăturii lor, fiarele cele din cugetare".

Sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire

Să nu uităm că Sfântul Grigorie face aceste consideraţii la câţiva ani buni după ce propriul patriarh, în 1345, îl persecutase. Bineînţeles, patriarhul Calecas a fost condus de motive politice, iar condamnarea Sfântului, urmată de excomunicare, este ecoul poftei de putere a patriarhului, care nu putea pierde nici un prilej pentru a-şi vedea visul împlinit: participarea la conducerea Imperiului. Faptul că patriarhul Calecas s-a rupt din lanţul neîntrerupt al drept-mărturisitorilor episcopi l-a făcut pe Sfântul Grigorie să reacţioneze ferm la devierile de credinţă ale patriarhului (de fapt, erau mai mult fluctuaţii şi inconsistenţe în verticalitatea patriarhului: nu ştim dacă într-adevăr a fost capabil să înţeleagă miza disputei isihaste, transformând totul într-un joc al dorinţelor pătimaşe de putere, adaptate ritmului politic al cetăţii). Sfântul Grigorie este categoric: sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire. Mărturisirea în Dumnezeu face cunoscută coerenţa şi legătura neîntreruptă a celor ce mărturisesc faţă de Dumnezeu. Cel ce ascultă pe Dumnezeu şi-şi duce Crucea va moşteni Împărăţia veşnică. În vremuri paşnice, Crucea reprezintă omorârea patimilor şi a dorinţelor. Însă, în timp de prigoană, Crucea reprezintă actul punerii vieţii pentru credinţă. Demnităţile omeneşti nu ne mântuie, iar poziţiile sociale, de orice fel ar fi ele, sunt doar trepte trecătoare care nu pot înlocui nicicum mărturisirea adevărului: "Cel care are dragoste de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu întru El, după cum spune şi Teologul cel iubit de Hristos. Şi precum Domnul rămâne întru cel pe care Îl iubeşte, şi cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, întru adevăr, face mărturisire potrivită, nestrămutată. Această unire o părăseşte cel care se leapădă de adevăr. Însă cei care mărturisesc, la Judecată vor fi încununaţi şi preamăriţi ca unii care au mărturisit vădit până la sfârşit credinţa lor întru El".

Frica inimii dornice de "pământ"

După cum se poate observa, Sfântul Grigorie nu lasă loc atitudinii duplicitare în actul de mărturisire şi de formulare a adevărului. Este ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici avea să spună peste veacuri: "O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai drept în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde".

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume - lumea duhului, lumea cerească - şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Jocul cu judecăţile de valoare, practicat din plin de patriarhul Calecas, l-a costat ruperea de izvorul cel viu curgător al harului. O opinie se referă întotdeauna la o problemă determinată. Nuanţele şi rezervele pot fi acceptate chiar în formularea adevărului de credinţă. Inconsistenţa şi lipsa de viziune nu fac însă casă bună cu adevărul. Aşadar, "toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu, se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite", după cum avertizează Sfântul Grigorie.

Credinţă şi credincioşie

Rolul episcopului va rămâne însă pentru totdeauna un rol dinamic, dătător de siguranţă în actul de mărturisire. Cazurile nefericite, precum cel al patriarhului Calecas, au fost mereu corectate de mersul cadenţat şi pururea viu al organismului viu, care este Biserica. Nu putem diminua rolul şi calitatea sacerdotală a episcopilor doar de dragul de a face statistici ale unor episcopi căzuţi din dreapta credinţă. Sfântul Grigorie Palama ne spune că episcopul este învăţătorul şi păstorul, cel care ocupă locul central în eparhia sa. Iar episcopul nu este singurul dator a păstra şi mărturisi adevărul de credinţă. Fiecare credincios trebuie să participe la această mărturisire, mucenicească adesea. Diluarea credinţei nu poate duce decât la dezintegrarea poziţiei fiecăruia dintre cei care se lasă pradă sincretismelor de tot felul. Cineva spunea: "Simpla credinţă despre existenţa lui Dumnezeu, fără un angajament în practicarea ei, este o ficţiune. Doar crezi că crezi! Pentru aceea vin şi încercările lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu însuţi în ce măsură crezi, sau poate a şi da dovada celorlalţi de credinţa ta. Credinţa fără credincioşie e moartă, aşa după cum şi relaţiile între oameni se înscriu pe aceleaşi coordonate. O simplă simpatie nu înseamnă şi prietenie. Credincioşia, ca şi prietenia, se încearcă în foc şi în primejdii. Şi credinţa în Dumnezeu va deveni şi credincioşie, atunci când ea va ieşi învingătoare din aceste încercări. Numai atunci vom putea şti dacă Dumnezeu ne va găsi că am fost "robi credincioşi" sau numai părelnici închinători, pentru înşelarea privirilor celorlalţi, sau pentru o bună părere de sine".


Sursa: www.ziarullumina.ro 
Autor: Pr. Roger Coresciuc

Taina Crucii

Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa la duminica a treia din Post, ne prezintă felul în care taina Crucii a fost prezentă şi lucrătoare în cei de dinainte de Întruparea Mântuitorului şi cum lucrează şi în cei care trăiesc după venirea lui Hristos.

Avraam şi Crucea

Păcatul amplificat după greşeala lui Adam l-a adus pe om la experienţa morţii trupeşti, precum şi a celei sufleteşti, reprezentată de despărţirea sufletului de Dumnezeu. Păcatul şi starea creată de acesta pot fi lepădate doar prin taina crucii: îndepărtarea de tot ce ne poate separa de Dumnezeu şi asumarea vieţii conforme Celui Care a răstignit păcatul. Apropierea de Dumnezeu nu era inaccesibilă celor din Vechiul Testament: „Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă“. Taina Crucii se lucra în strămoşii noştri, chiar dacă nu de o manieră pe deplin explicită. Primul exemplu pe care îl dă Sfântul Grigorie Palama este acela al lui Avraam. Faptul că Avraam ascultă de Dumnezeu şi iese din pământul său, din neamul său şi din casa tatălui său şi vine în pământul indicat de Dumnezeu este o asumare a Crucii. Sfântul Grigorie ne oferă şi o interpretare a acestui gest: „Când cineva fuge din patria sa şi din lume fără să se mai întoarcă înapoi, pentru acesta patria cea după trup şi lumea sunt ucise şi desfiinţate ; şi aceasta este Crucea“. Apoi, Sfântul Grigorie precizează: „Dumnezeu nu i-a spus: vino în pământul pe care ţi-l voi da, ci în cel pe care ţi-l voi arăta, în aşa fel încât, prin acest alt pământ, să fie înţeles pământul duhovnicesc“. Permiţându-ne un comentariu la acest pasaj din Omilie, putem avansa ideea că precizarea Sfântului Grigorie este valabilă pentru oricine ascultă chemarea lui Dumnezeu, în următorul înţeles: nimic nu este oferit într-o manieră statică, Dumnezeu lucrând cu fiecare dintre noi printr-un ghidaj şi printr-o atracţie incitante, nedezvăluind niciodată mărimea covârşitoare a bogăţiei sale. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri limitate şi strict delimitate (un anume „pământ“ cu caracteristici bine prezentate şi catalogate), ci ne cheamă în aventura Crucii, unde El Însuşi devine indiciu şi Cale, Cel Care ne va „arăta“ mereu ce ne va da, darul însă fiind creştere necontenită care din această viaţă se realizează prin asumarea Crucii.

Rugul Aprins al Crucii

Al doilea exemplu, Moise, este prezentat în lumina unei

interpretări duhovniceşti a asumării Crucii. Vom reda întreg textul care explică evenimentul Rugului Aprins, pentru o mai bună înţelegere: „Chiar dacă ai părăsit slujirea lui Faraon, e totuşi de trebuinţă ca la aceasta să mai adaugi ceva. Să desfaci încălţările picioarelor tale. Ce înseamnă aceasta? Să lepede veştmintele de piele pe care le îmbrăcase şi prin care lucra păcatul, şi care îl despărţeau de pământul cel sfânt. Aşadar, «a scoate încălţămintea din picioare» este totuna cu a spune: nu mai trăi după trup şi în păcat, ci să fie lepădate şi ucise viaţa cea potrivnică lui Dumnezeu şi cugetarea cea după trup. Oare nu aceasta este Crucea? Căci Crucea este, ca să grăim şi noi cu Apostolul Pavel, răstignirea trupului împreună cu patimile şi poftele“.

De asemenea, taina Crucii s-a lucrat şi în Isaac. Chip al lui Hristos, Isaac îşi ascultă tatăl, mergând până la ascultarea totală. Şi în Isaac, şi în Iacov, şi în Moise sau în Avraam, taina Crucii se lucrează în forma ei cea mai înaltă: fiecare din ei dobândeşte posibilitatea vederii lui Dumnezeu, vedere care în ea însăşi este o răstignire. Nimeni nu poate ajunge la această vedere dacă nu moare păcatului şi dacă nu trăieşte virtuţii: „Chiar dacă au fost ispitiţi, ei au ieşit totuşi biruitori“.

Şi pentru cei din Vechiul Testament, şi pentru noi toţi, ridicarea cugetului la înălţimea Crucii presupune renunţare şi ascultare: „A renunţa la propriul trup şi a-l purta spre Cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecaţi spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună-lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuinţă, iar dacă li se iveşte prilejul, sunt gata în orice clipă să renunţe la el. A birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie, iată taina Crucii“.

Ascultarea de teologia şi experienţa Părinţilor, răstignirea propriei încercări teologice

O imagine clară a răstignirii, de data asta în demersul formulării teologice, este oferită de Sfântul Grigorie Palama în Tomul Aghioritic. Propria călăuzire de sine, cel mai adesea riscantă pentru că introduce suficienţa şi, mai grav, erezia, trebuie evitată. Această evitare este în fond răstignire şi asumare a tainei Crucii. Aşa cum precizează părintele Constantin Coman, „de la un capăt la altul, în Tomul Aghioritic se insistă pe nevoia ascultării de sfinţi, iar Tomul îşi întemeiază tot discursul pe afirmaţii sau mărturii ale Sfinţilor Părinţi, pentru că aceştia au cunoscut prin propria experienţă cele ale Duhului. De altfel, neascultarea de sfinţi este condamnată drept cauză a rătăcirilor şi a neînţelegerii tainelor lui Dumnezeu. Este nevoie de această ascultare de sfinţi, chiar şi atunci când cineva are propria experienţă a celor dumnezeieşti“.

Demersul teologic, bazat pe recursul permanent la fluviul experienţei sfinţilor, trebuie alimentat mereu şi de înrădăcinarea în renunţarea la atitudinea egoistă faţă de lume, faţă de trup, faţă de ceilalţi, prezentată în prima parte a acestui articol. „Dacă şi noi vom stărui în rugăciuni şi în celelalte virtuţi, rămânând în casa Domnului, întru înţelegere, precum Maica Domnului după ce a fost adusă la Templu, vom afla în noi înşine adăpostită, ca o comoară, curăţia inimii, care Îl sălăşluieşte şi-L descoperă pe Dumnezeu nouă“. Teologia nu poate fi ruptă de asumarea Crucii. A deveni asemenea cu Dumnezeu şi a exprima această devenire nu este o lucrare limitată la elaborarea de noţiuni teoretice. Hristos face omului darul vieţii veşnice: „Căci această viaţă veşnică este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El“. Drumul omului spre această viaţă veşnică trece însă prin tensiunea continuă a relaţiei Dumnezeu - om - semeni. Această relaţie se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog, însă cred că nu greşim dacă nuanţăm ideea, în deplin acord cu direcţia mereu indicată de Sfântul Grigorie Palama: teolog este cel ce îşi asumă taina Crucii pentru a ajunge la bucuria Învierii, trăind această tensiune a relaţiei, răstignindu-şi mereu patimile şi neabătând-se de la calea cugetării celor dumnezeieşti, rămânând mereu în duhul Sfinţilor Părinţi de interpretare şi de poziţionare faţă de adevărurile şi realităţile dumnezeieşti. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 martie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)

Situaţia creştinilor din Imperiul Roman în secolul al III-lea: Persecuţia lui Valerian şi permisivitatea lui Gallienus

Persecuţia din vremea împăratului Decius a fost
continuată amplu de Valerian, urmaşul său la conducerea Imperiului Roman. Moartea tragică a celui din urmă a fost considerată din anumite puncte de vedere un semn divin în ceea ce priveşte ocrotirea creştinilor.

Fiul lui Valerian, Gallienus, urma să emită un edict prin care stopa orice persecuţie îndreptată împotriva creştinilor, deşi, la doar trei ani distanţă, o nouă oprimare era începută de împăratul Aurelian.

Moartea cruntă a lui Valerian
Asemenea lui Decius, Valerian provenea dintr-o familie senatorială romană importantă. Nu ştim multe despre el ca persoană, în afara faptului că era un militar priceput şi un conducător desăvârşit. Valerian a domnit timp de şapte ani, între 253 şi 260. Încercările sale de restaurare a strălucirii militare a Imperiului Roman s-au încheiat în mod tragic. Valerian urma să devină al doilea conducător roman important, după Crassus, care a fost învins şi, ceva mai târziu, ucis de perşi. Victoriile contra triburilor germanice nu l-au ajutat în timpul conflictului cu perşii. Valerian începuse o campanie de pedepsire a acestora după ce perşii invadaseră şi cuceriseră o mare parte din Siria şi Armenia, ţinuturi învecinate cu imperiul lor. O epidemie izbucnită în rândul trupelor l-a silit să se retragă în oraşul Edessa, unde a fost încercuit de armatele persane. Valerian s-a străduit să încheie un acord cu Shapur, conducătorul perşilor, dar acesta l-a capturat în timpul tratativelor. Odată înrobit, Valerian a fost supus unui tratament umilitor. Lactanţiu ne relatează că, de fiecare dată când Shapur încăleca propriul cal, punea piciorul pe nefericitul Valerian şi afirma cu mândrie că acesta este adevărul şi nu ceea ce romanii pictaseră cu orgoliu pe pereţi şi în tablouri (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 51-53). Lactanţiu afirmă şi că nu s-a pus nici un moment problema răscumpărării fostului împărat roman, dar ne vine greu să credem acest lucru. Probabil că nu s-a ajuns niciodată la un consens, deoarece Shapur dorea să îl folosească pe Valerian drept un argument viu al supremaţiei persane în faţa Imperiului Roman. Valerian a fost în cele din urmă ucis de Shapur. Sunt înregistrate două relatări în acest sens. Conform primei variante, a murit după ce i-a fost turnat aur încins pe gât. Conform celei de-a doua, a murit jupuit de viu. Cert este că Shapur a luat pielea lui Valerian şi a pus să fie împăiată, aducând apoi teribilul rezultat în templul cel mai important al Imperiului Persan.

Valerian cel cu două feţe

Eusebiu de Cezareea îşi începe relatarea cu privire la domnia lui Valerian citând o scrisoare a Sfântului Dionisie al Alexandriei: „Despre două lucruri trebuie să ne mirăm în legătură cu domnia lui Valerian şi în chip deosebit să ţinem seama de chipul şi modul cum mergeau treburile înainte de el: cât era el de blând şi binevoitor faţă de oamenii lui Dumnezeu, căci nici un alt împărat anterior n-a fost faţă de creştini cu mai multă înţelegere şi mai primitor, ba nici măcar cei despre care se spunea c-ar fi fost creştini pe faţă nu-i primeau atât de prietenos şi de cald cum o făcuse el la începutul domniei, când întreg palatul lui era plin de oameni evlavioşi, era ca o Biserică a lui Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în: PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 277). Relatarea lui Eusebiu este oarecum surprinzătoare, având în vedere că nu se exprimă atât de laudativ decât la adresa a trei împăraţi în afara lui Valerian, şi anume Alexandru Sever, Filip Arabul şi, evident, Sfântul Constantin cel Mare. Este adevărat că nu face nimic altceva decât să îl citeze pe Dionisie al Alexandriei, dar, lucru important, nu contrazice în nici un fel relatarea acestuia. Aşadar, Valerian a fost binevoitor faţă de creştini la începutul domniei sale şi, probabil, şi în perioada de timp care a precedat acest moment. Cu toate acestea, comportamentul său s-a schimbat odată cu importanţa pe care a început să o acorde conducătorului magilor egipteni pe nume Macrian. Se ştie din relatările anterioare ale lui Eusebiu de Cezareea că unii împăraţi romani aveau rude creştine sau îi păstrau pe creştini în anturajul lor, cum este cazul lui Alexandru Sever, Filip Arabul sau Antoninus Pius. Aşadar, este posibil ca acest Macrian să fi dorit o exclusivitate certă şi s-a străduit să excludă orice altă „concurenţă“ de la palat, deşi creştinii erau recunoscuţi pentru discreţia lor, şi nu pentru setea de putere. Persecuţia lui Valerian a fost destul de aspră: episcopii au fost exilaţi, bisericile incendiate, iar unii creştini, ucişi.

Un fiu priceput

Cu toate că Gallienus a domnit mult mai puţin decât tatăl său Valerian, el a fost mult mai echilibrat în ceea ce priveşte relaţia cu creştinii. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelepciune, de aceea a oprit prin edict persecuţia împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obişnuită“ („Istoria bisericească“, p. 284). Textul edictului ne este oferit de asemenea în continuarea acestei descrieri: „Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit şi cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas şi Demetriu, precum şi către ceilalţi episcopi. Am poruncit să fie propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive, pentru ca să se redea peste tot lăcaşurile de cult şi ca să vă puteţi bucura şi voi de dispoziţia decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceţi a şi fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întâistătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanţa pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire“ („Istoria bisericească“, pp. 284-285). Ceea ce este interesant la acest decret este că, de fapt, nu reprezenta decât o aplicare la situaţia creştinilor a unui edict general care oferea diverselor credinţe din Imperiul Roman posibilitatea de a-şi primi înapoi lăcaşurile de cult ce le fuseseră confiscate de autorităţile romane. Persecuţia lui Deciu şi cea a lui Valerian, aşadar, nu fuseseră îndreptate exclusiv contra credinţei creştine, ci şi a altor credinţe care nu erau conforme cutumelor instaurate de împăraţii romani privind zeificarea propriei persoane sau recunoaşterea panteonului clasic. După ce ultimul „zeu“, şi anume Valerian, îşi încheiase epopeea divină într-un mod destul de lamentabil, sfârşind jupuit de viu de adversarii persani, fiul său, Gallienus, a considerat că este suficient şi să fii un om desăvârşit, nu neapărat să te crezi zeu. Viitorul părea din nou pozitiv pentru creştini după un deceniu sumbru (250-260) în care doi împăraţi romani atacaseră cu furie o credinţă care refuza să recunoască validitatea cultului păgân oficial. Persecuţiile nu se încheiaseră însă.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 28 martie 2013)

Sfântul Grigorie Palama şi textul Sfintei Scripturi


Tradiţia hermeneutică patristică oferă bazele
apropierii de textele biblice şi ale interpretării acestora într-o manieră vie, existenţială. Teologia şi teoptia, deşi aparent sunt termeni fără o prea mare legătură cu hermeneutica, sunt adesea chei esenţiale în demersul de interpretare. Textul Scripturii este izvor de har şi înţelepciune, şi nu un simplu fragment de operă literară care poate fi pus oricum sub lupa atentă a căutării dialectice.

Teologia, adică simţirea lui Dumnezeu

Textul naşte teologia cea vie, tradiţia mereu vie a interpretării, caracterizată de nuanţe charismatice si chiar profetice. De aceea Sfântul Grigorie Palama îi numeşte teologi pe toţi marii Părinţi ai Bisericii, ca unii care au reuşit să descifreze pentru coordonatele lor istorice şi temporale cuvântul mântuirii. Rugăciunea, studiul intens al Scripturii, viaţa în curăţenie au permis marilor teologi să păstreze viu dialogul ermineutic ortodox dintre abordarea textului scripturistic şi realităţile imperioase ale drumului către unirea cu Dumnezeu. Teologia, vorbirea despre Dumnezeu, descifrarea după putinţa omenească a tainelor dumnezeieşti şi stabilirea jaloanelor dogmatice ar fi rămas însă un demers sec şi lipsit de răsunetul plin de viaţă pe care îl recunoaştem astăzi tradiţiei ermineutice ortodoxe, dacă s-ar fi limitat doar la un act intelectual de precizare şi interpretare. Teologia devenea însă mereu la Părinţi teoptie: vederea lui Dumnezeu şi unirea cu El.

Slava care nu cade

„Noi însă, subliniază Sfântul Grigorie Palama, considerăm că nu putem ajunge la cunoaşterea slavei celei adevărate prin raţionamente şi silogisme, ci o descoperim pe aceasta prin fapte şi viaţă; şi o descoperim nu numai ca adevărată, ci şi ca una care nu cade şi este neschimbătoare“. Profesorul Hristou Oikonomou accentuează aceste aspecte într-un studiu care are în vedere ermineutica ortodoxă: „Deoarece Evanghelia cuprinde evenimentul Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi vestea plină de bucurie a mântuirii prin Crucea şi Învierea lui Iisus Hristos, viabilitatea tainei prin harul Sfântului Duh creează o nouă direcţie în teologia biblică. De la căutarea dialectică a teologiei apusene, să trecem, după cum susţine şi Sfântul Grigorie Palama, la stadiul tradiţiei teofanice, al tradiţiei ermineutice ortodoxe. Alt lucru este să vorbim despre Dumnezeu (teologia), şi alt lucru este să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să dialogăm cu El (teoptia). Teoptia, ca participare şi interpretare a tainelor mântuirii ,este darul Sfântului Duh. Prima, teologia, poate să fie o îndeletnicire teoretică a fiecăruia, a doua este lucrarea celor desăvârşiţi“.

Această distincţie între teologie şi teoptie era foarte obişnuită la Părinţi. Nu înseamnă nicidecum că teologia ar fi desconsiderată. Să nu uităm că Sfântul Grigorie Palama îl numeşte pe Hristos Teologul prin excelenţă, „singurul şi Dumnezeu, şi Teolog“. Este însă nevoie de o bună precizare a termenilor şi a cadrului în care apropierea de textul Scripturii poate avea loc.

„A vorbi despre Dumnezeu şi a te întâlni cu El nu e acelaşi lucru“

Din punctul de vedere omenesc, teologia poate deveni adesea doar o ocupaţie intelectuală sau o prelucrare silogistică a conţinutului credinţei. Pericolul este strict sancţionat de Sfântul Grigorie Palama: „Teologia însă atât este de departe de vederea cea întru lumină şi atât de separată de vorbirea cu Dumnezeu, pe cât este de departe ideea de punerea ei în practică. Căci a vorbi ceva despre Dumnezeu şi a te întâlni cu Dumnezeu nu e acelasi lucru. Să-L câştigi pe Dumnezeu în tine, să te uneşti cu Dumnezeu prin curăţie, să fii unit cu lumina cea mai presus de amestec, cum oare sunt lucruri accesibile firii omeneşti pe care o au cei neputincioşi, dacă nu prin curăţia cea din virtuţi ?“. Şi tot Sfântul Grigorie Palama ne spune într-una din omiliile sale: „Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a ales ucenicii nu dintre înţelepţii veacului acestuia, nici dintre cei de neam nobil, nici dintre bogătaşi sau dintre cei cu bun renume, ci dintre pescari, tâmplari şi săraci, şi dintre oamenii necultivaţi, ca să arate tuturor că nici lipsurile, nici ignoranţa, nici simplitatea sau strâmtorarea şi nimic altceva dintre unele ca acestea nu sunt piedică pentru zidirea virtuţilor şi pentru cunoaşterea dumnezeieştilor cuvinte şi ale tainelor Duhului, ba chiar şi cel mai lipsit, mai sărac şi mai simplu om, dacă arată râvnă pentru întoarcerea firească spre bunătate, poate nu numai să cunoască învăţătura dumnezeiască, ba chiar să devină el însuşi învăţător pentru alţii prin darul lui Dumnezeu. Dar cele care cu adevărat ne împiedică de la cunoaşterea şi de la însuşirea învăţăturilor duhovniceşti sunt numai trândăvia şi nepăsarea noastră, precum şi grija exagerată pentru lucrurile vieţii de aici şi pentru cele trecătoare, de unde vine şi faptul că nu aflăm nici timp, nici loc pentru ascultarea, cugetarea şi rememorarea celor auzite, şi nici nu ne facem griji pentru cele viitoare si vesnice“.

Ermineutica ortodoxă, jalonată şi de Sfântul Grigorie Palama, are şansa mereu înnoită de a se feri de o abordare în primul rând raţională, dialectică, care aminteşte de metoda ermineutică şi de premisele şi ipotezele teologice ale lui Varlaam şi ale celor asemenea lui. Ochii sufleteşti ai omului, amintiţi de Sfântul Grigorie Palama în câteva din scrierile sale, au nu doar rolul de a scruta cunoştinţele despre cele create si implicit de a asuma aceeaşi poziţie şi în interpretarea Scripturii. Cu gândirea sa omul poate studia despre Cel Necreat, dar întâlnirea cu Dumnezeu are loc doar în momentul coborârii minţii în inimă, atunci cand mintea devine teoforă având drept sălaş inima. Teologia se prelungeşte în teoptie atunci când prin viaţa în curăţenie omul ştie să facă loc cuvintelor Duhului Sfânt şi să le asume existenţial.

Într-o stihiră din slujba Sfântului Grigorie, acesta este numit „organ al inţelepciunii, trâmbiţa cuvântării lui Dumnezeu, minte care stă înaintea Minţii celei dintâi“. Sunt apelative lesne de înţeles pentru cel care spunea într-o altă Omilie a sa: „Cuvântul Evangheliei se aseamănă cu un fagure de miere. Şi graiul Mirelui sufletului este dulce după cum spune autorul Cântării Cântărilor. Şi acelaşi autor al Cântării Cântărilor ne spune cât de mult doreşte sufletul să se însoţească prin nuntă cu El“. 


Sursa: www.ziarullumina.ro  
Autor: pr Roger Coresciuc

Rugăciune şi despătimire

Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.

„Cel ce s-a transformat cu dumnezeiasca schimbare

este el însuşi ca o lumină, se uneşte cu lumina şi împreună cu lumina vede în chip conştient cele care fără acest atât de mare şi negrăit har sunt nearătate pentru toţi, ajungând nu numai mai presus de simţurile trupeşti, ci şi mai presus de orice din cele cunoscute de noi“ (Omilia 53). Este clar faptul că „theoria“, vederea celor dumnezeieşti, dăruită de harul dumnezeiesc, reprezintă şi este precedată de un întreg proces de curăţire. Alergarea omului contemporan după „theoria naturală“, care face apel exclusiv la „raţiunile create ale existenţei“, ne face să ne întrebăm în ce măsură este această „theorie naturală“ capabilă să depăşească demersul orizontal de cugetare a existenţei (şi uneori a lui Dumnezeu), fără implicarea reală în întregul proces de curăţire şi de iluminare sub călăuzirea Duhului. Setea de acumulare de cunoştinţe (fie ele chiar şi teologice), dorinţa de progres în cele ale raţiunii, teoretizarea maximă a realităţilor pot fi semne care să ne indice că apropierea de Dumnezeu nu este una rezervată actului intelectual. Setea de acumulare de cunoştinţe va rămâne neostoită, dorinţa de progres va deveni obsesie depersonificată, iar teoretizarea excesivă ar putea deveni criteriu obligatoriu în orice act relaţional. A cunoaşte însă ceva despre Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu a te întâlni cu Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie Palama: „Căci pe Dumnezeu Îl văd cei curaţi cu inima, potrivit Fericirii nemincinoase spuse de Domnul (Mt. 5; 8), Care fiind lumină, potrivit expresiei foarte teologice a lui Ioan, locuieşte şi Se arată celor ce-L iubesc şi sunt iubiţi de El potrivit făgăduinţei făcute lor de El Însuşi“. Părintele stareţ Efrem de la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos precizează : „Pentru Sfântul Grigorie Palama, ca de altfel pentru toată tradiţia ortodoxă, «theoria naturală» este «de sine mişcătoare». Ea ia naştere atunci când omul, de la el singur, făureşte în gândire diferite semnificaţii care decurg din cunoştintele despre faptele lui Dumnezeu, despre moarte şi judecată, despre fiinţele cele sensibile sau/şi raţionale, iconomia Întrupării lui Dumnezeu şi din celelalte dogme despre Dumnezeu; toate aceste semnificaţii nu arată însă că putem vorbi deja de o părtăşie la har“. În schimb, când raţiunea se pune în mâinile lui Dumnezeu şi depăşeşte efortul solitar de cunoaştere, ea devine lumină şi purtătoare de lumină. Harul care lucrează în inimă modelează mintea, făcând-o capabilă de primirea celor mai presus de fire: „Mintea are însă şi o activitate superioară, nu numai o activitate legată de cele obişnuite. Prin purtarea de grijă a harului dumnezeiesc, care o ridică împreună cu el, se poate ridica din acest regim cu multiple moduri şi multe forme, care o face să se târască pe pământ. Aşa cum călăreţul are o activitate mult mai bună decât faptul de a ţine hăţurile unui car/cal, el fiind capabil să facă si alte lucruri superioare faptului de a ţine hăţurile, la fel si mintea, dacă nu s-ar întoarce în întregime în jurul celor de jos, s-ar putea deda şi activităţii ei superioare şi mai înalte, prin care numai ar putea fi împreună cu Dumnezeu, deşi e mult mai greu pentru ea, întrucât are prin natură împletirea cu trupul şi e amestecată cu cunoştinţe corporale şi cu relaţiile multiple şi cu anevoie de depăşit cu cele pământeşti care vin din această viaţă“ (Omilia 53). Nu este în nici un caz vorba aici de excluderea trupului din procesul „theoriei duhovniceşti“. Nepătimirea celor pământeşti („cele pământeşti“ sunt înţelese aici în sensul de aplecare spre cele de jos, care devine uşor aplecare pătimaşă) nu reprezintă mortificare, ci transfigurare a trupului. Nu îi sunt anulate puterile sădite în el de Dumnezeu, ci este o îndreptare de la aplecarea spre cele de jos către nepătimirea plină de desăvârşire care vizează omul întreg: „Pentru că nu este îndestulător să ne izbăvim noi doar de păcatul cel trupesc, ci este trebuinţă să curăţim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru. Căci din inima noastră ies cugetările cele rele, desfrânările, uciderile, furturile, necumpătările. Atunci când trupul se leneveşte, mai lesne e cu putinţă ca în minte să se împlinească păcatul; şi când, înăuntrul sufletului, prin rugăciune şi băgare de seamă şi aducere aminte a morţii şi întristare pentru Dumnezeu, este nimicit asaltul răului, atunci ia parte si trupul la sfinţenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase. Şi aceasta este ceea ce spune Domnul, că unii curăţă partea din afară a potirului, dar nu curăţă şi partea cea dinăuntru a lui; ci voi faceţi curată această parte dinăuntru, şi astfel tot potirul va fi curat“.

Alături de referirile pe care le-am preluat din Omiliile Sfântului Grigorie sau din celelalte scrieri ale sale, şi pe care le-am folosit pentru a reliefa această înaltă teologie a „theoriei duhovniceşti“, vom prezenta un scurt fragment dintr-o rugăciune adresată Sfântului (care face parte din Acatistul alcătuit de monahul Gherasim Micraghiannanitul). Curăţirea de patimi nu poate fi separată de vederea celor de neajuns, iar trupurile celor curăţiţi pot deveni mărturii de negrăit ale harului dumnezeiesc: „Oglindă a lui Dumnezeu te-ai făcut, Sfinte Părinte Grigorie, căci chipul Lui l-ai păzit neîntinat şi, mintea punându-ţi bărbăteşte stăpân asupra patimilor trupeşti, ai dobândit asemănarea cu El, şi te-ai făcut casă preastrălucită a Sfintei Treimi; fericită viaţă ai petrecut în lume, şi acum te veseleşti împreună cu mulţimile celor fericiţi, şi pământul celor blânzi ca un blând locuieşti, îmbogăţindu-te de la Dumnezeu cu darul minunilor, pe care le dăruieşti celor ce te cinstesc pe tine; pentru aceasta, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“.


Sursa: www.ziarullumina.ro 
Autor: pr. Roger Coresciuc)