joi, 25 iulie 2013

Despre relevanţa „Edictului de la Milan” astăzi

Este unanim acceptat că în cadrul Ortodoxiei
împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena joacă un rol aparte. Sunt cinstiţi ca sfinţi, având o sărbătoare dedicată lor (21 mai). Anul acesta, când se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan, a fost declarat de către Biserica Ortodoxă Română drept „anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”. La Niş, locul de naştere al lui Constantin cel Mare, Biserica Ortodoxă Sârbă a organizat manifestări de amploare în cinstea acestei aniversări. În întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, de-a lungul acestui an au loc manifestări ştiinţifice menite să cerceteze rolul şi locul lui Constantin cel Mare în cadrul istoriei universale. Poate numai despre Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel s-a scris mai mult decât despre Constantin cel Mare. Anual apar câteva monografii dedicate acestuia şi o puzderie de studii. Împăratul născut la Niş are parte de critici virulenţi, dar şi de apologeţi dedicaţi. Se fac pe seama vieţii şi politicii lui religioase atât de multe speculaţii şi se emit ipoteze atât de ingenioase încât la multe dintre ele cu siguranţă că Constantin însuşi nu s-a gândit vreodată. De ce atâta interes, religios, politico-religios, academico-ştiinţific, faţă de Constantin cel Mare? Răspunsul pare a fi simplu: pentru că el a fost cel care a dat libertate creştinilor prin Edictul de la Milan din 313 şi a iniţiat o politică religioasă care, continuată de urmaşii săi – o excepţie notabilă fiind doar Iulian Apostatul (361-363) –, a făcut repede ca creştinismul din religie sporadic persecutată anterior să devină în câteva decenii de facto religie de stat. Neapărat mai trebuie adăugată o completare acestei explicaţii a interesului faţă de Constantin cel Mare: relaţia dintre Biserică şi stat aşa cum a gândit-o Constantin cel Mare, cu alte cuvinte moştenirea constantiniană în materie de politică religioasă, îşi are urmările ei până astăzi. Cu toate amendamentele şi schimbările operate de-a lungul istoriei în relaţia dintre Biserică şi stat – unele schimbări fiind, cel puţin la prima vedere, revoluţionare – putem afirma că astăzi încă trăim sub puternica influenţă a moştenirii constantinene în materie de politică religioasă.
Propun, în cele ce urmează, o scurtă analiză a Edictului de la Milan, după care voi încerca să reliefez elementele care sunt relevante până astăzi pentru definirea relaţiei Biserică/religie şi stat. Edictul de la Milan din 313, despre care se vorbeşte atât de mult, a fost o decizie comună a lui Constatin cel Mare, care la acea vreme era singurul împărat peste partea vestică a Imperiului Roman, după victoria de la podul Milvius, şi a lui Liciniu, care era singurul stăpânitor al părţii de răsărit a Imperiului Roman, după victoria asupra lui Maximinius Daia din primăvara anului 313. El s-a păstrat sub forma în care a fost adresat de cei doi împăraţi unor guvernatori de provincii. În cele ce urmează voi reda textul acestui „Edict de la Milan”, nume sub care acest text a rămas în istorie, aşa cum el s-a păstrat în lucrarea lui Lactanţiu, Despre moartea persecutorilor 48, 2-12, care redă textul acestuia, aşa cum a fost el adresat guvernatorului Bitiniei (citat din ediţia bilingvă, trad. de Cristian Bejan, Ed. Polirom, 2011, p. 150-155; Textul Edictului s-a păstrat, într-o formă relativ diferită la Eusebiu de Cezareea, 10, 5, 1, 2 şi urm., care redă versiunea greacă expediată guvernatorului din Cezareea Palestinei): «2. Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul rând în privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm creştinilor, şi tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o doreşte, pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea noastră. 3. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase şi foarte corecte, trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate nimănui care s-a ataşat sufleteşte fie de religia creştinilor, fie de cea pe care consideră că-i este cea mai potrivită, aşa încât Divinitatea supremă a cărei religie noi o urmăm de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea şi bunăvoinţa sa obişnuită. 4. De aceea, se cuvine ca Excelenţa Voastră să ştie că am decis ca, îndepărtând complet toate restricţiile care erau conţinute mai înainte în documentele trimise birourilor tale cu privire la numele de creştin, să abolim prevederile care ne păreau foarte sinistre şi străine de clemenţa noastră. De acum înainte, în mod liber şi sincer, fiecare dintre noi care doresc să cinstească religia creştinilor să o poată face fără să se întâmple vreo neplăcere sau oprelişte. 5. Noi am considerat de cuviinţă că trebuie supuse atenţiei tale aceste decizii în amănunt, ca să ştii că le-am acordat creştinilor mai sus amintiţi posibilitatea liberă şi deplină de a-şi practica propria religie. De vreme ce vedeţi bine că noi am acordat acest drept creştinilor, Excelenţa Voastră înţelegeţi că şi celorlalţi cetăţeni, în aceeaşi măsură, pentru pacea vremurilor noastre, le-a fost dat acest drept de a-şi urma religia în mod deschis şi liber, aşa încât fiecare să se bucure de posibilitatea liberă de a venera divinitatea pe care şi-a ales-o. Noi am făcut aceasta ca să nu pară că am pus vreo restricţie vreunui cult sau vreunei religii. 7. În plus, am hotârât că această decizie trebuie luată mai ales faţă de comunitatea creştinilor, fiindcă, dacă se vor găsi unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la oricare alt intermediar, lăcaşurile unde creştinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu care scrisorile trimise mai înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise, trebuie să le fie restituite creştinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani şi fără vreo taxă, lăsând deoparte orice frustrare şi neînţelegere. 8. De asemenea, cei care le-au primit în dar sunt obligaţi să le restituie creştinilor cât mai repede, chiar şi cei care le-au cumpărat sau cei care le-au primit ca donaţii. Dacă ei ar [dori să] ceară ceva de la bunăvoinţa noastră, să se adreseze vicarului, astfel încât, prin bunăvoinţa noastră, să li se plătească şi lor o compensaţie. Va trebui ca toate lăcaşurile să fie înapoiate imediat comunităţii creştine prin implicarea Voastră şi fără întârziere. 9. Şi fiindcă se ştie că aceşti creştini aveau în posesie nu numai lăcaşurile unde aveau obiceiul să se adune, ci şi altele aparţinând de drept comunităţii lor, adică bisericilor, şi nu persoanelor particulare, toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus, veţi porunci să le fie restituite creştinilor, adică comunităţii şi bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînţelegere, cu singura precizare de mai sus [anume] că aceştia care restituie aceste lăcaşuri fără să pretindă nimic, după cum am spus, să aştepte din partea bunătăţii noastre o despăgubire. 10. În toate acestea va trebui să vă implicaţi cu toată râvna pentru comunitatea numită mai sus a creştinilor, pentru ca ordinul nostru să fie pus imediat în practică, aşa încât, în acest fel, prin clemenţa noastră să fie asigurată liniştea publică. 11. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea lui Dumnezeu [faţă de noi], pe care în atâtea împrejurări am simţit-o aproape, să continue, asigurând reuşitele noastre împreună cu fericirea publică. 12. Însă pentru ca textul generoasei noastre hotărâri şi bunăvoinţe să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca, prin dispoziţia Voastră, cele scrise să fie afişate, să le puneţi la vedere peste tot şi să le aduceţi la cunoştinţa tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea noastră să nu rămână neştiută.”
Primul lucru care merită relevat este faptul că la baza acestui edict stă principiul libertăţii religioase, care era garantat în cadrul Imperiului Roman oricui, atâta vreme cât religia practicată nu cuprindea principii care erau împotriva siguranţei statului şi a bunului mers al societăţii şi era capabilă să găsească o integrare a cultului împăratului în propriul sistem teologic. Prin Edictul de la Milan, creştinismului i se oferă libertatea de care toate celelalte culte se bucură, nefiind, cel puţin la nivelul anului 313, în niciun fel privilegiat. Paragraful al treilea al Edictului ne oferă fundamentarea libertăţii religioase enunţate aici. Avem de-a face cu o fundamentare profund influenţată de modul antic păgân de a gândi şi la care creştinismul nu a subscris în niciun fel: divinitatea există, ea are diferite moduri de manifestare; cu cât sunt mai mulţi zei invocaţi în sprijinul statului şi al societăţii cu atât mai mult sprijin divin va primi acesta şi cetăţenii lui. Privind îndeaproape modul în care Constantin cel Mare s-a raportat la pluralitatea religioasă a Imperiului pe care, începând cu 324, l-a condus singur, nu pot fi găsite cazuri de încălcare a libertăţii religioase enunţate mai sus. A existat însă o crescândă privilegiere a Bisericii creştine, realizată cu mult tact politico-religios, astfel încât adepţii altor religii doar cu greu s-ar fi putut simţi lezaţi. În legislaţia constantiniană care a prevăzut interzicerea mutilării (Codex Theodosianus 9, 40, 2) s-au putut regăsi şi păgânii cu etica lor; legislaţia cu privire la introducerea duminicii ca zi de odihnă (Codex Iustinianus 3, 12, 2) i-a bucurat şi pe adepţii religiei solare (Edictul numeşte duminica „ziua soarelui” = die solis, cum a rămas în marile limbi moderne precum engleza – Sunday sau germana – Sonntag); legea imunităţii clerului (Codex Theodosianus 16, 2, 2) se pare că vizează pe toţi cei care s-au dedicat serviciului religios, nu doar pe clericii creştini. Doar legea privind recunoaşterea tribunalelor episcopale (Codex Theodosianus 1, 27, 1) şi prevederile cu privire la construirea de biserici creştine (Eusebiu de Cezarea, Viaţa lui Constantin 2, 46) sunt prevederi menite să privilegieze explicit Biserica creştină. Urmaşii la tron ai lui Constantin nu au dat însă dovadă de acelaşi tact şi au abandonat relativ repede principiul libertăţii religioase pe care l-am întâlnit atât de clar enunţat în Edictul de la Milan. Deja Constantius al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare, a emis un edict împotriva păgânismului (Codex Theodosianus 16, 10, 2-4). O astfel de extremă a dus la o altă extremă: Iulian Apostatul a încercat imposibilul: reinstaurarea păgânismului, dezvoltând o legislaţie şi o ideologie care, aplicată pe termen lung, ar fi adus mult rău Bisericii. După moartea lui Iulian, tendinţa deschisă de Constantius II a continuat. Teodosie cel Mare (379-395) a transformat creştinismul într-o religie de stat prin edictul Cunctos populos, emis la 28 febr. 380 (Codex Theodosianus 16, 1, 2). Acelaşi împărat a emis la 25 iulie 383 o „lege împotriva ereticilor” (Codex Theodosianus 16, 5, 11) şi a interzis, la 24 februarie 391, practicarea cultelor păgâne (Codex Theodosianus 16, 10, 1). Extremismul creştin a distrus numeroase temple păgâne şi a ţintit comunităţile iudaice. Este suficient să citim, de exemplu, Istoria bisericească a lui Teodoret al Cyrului spre a întâlni numeroase exemple în acest sens din perioada postconstantiniană. Faptul că a fost nevoie ca Teodosie cel Mare să emită un decret care preciza că «secta evreilor … nu este interzisă prin nicio lege» (Codex Theodosianus 16, 8, 9) arată care era percepţia generală la acea vreme în Imperiul Roman faţă de iudaism. Procesul de creştere a intoleranţei faţă de orice comunitate care nu era parte a Bisericii imperiale a atins punctul culminant în vremea împăratului Justinian, care a emis o serie de decrete împotriva ereticilor, a păgânilor şi a evreilor. Principiul libertăţii religioase poate fi doar cu greu regăsit în statele europene creştine care au avut ca model Imperiul Roman. Nici Reforma din Apusul Europei nu a adus schimbări radicale în acest sens. Nu este de mirare că libertatea religioasă şi separarea de principiu dintre religie şi stat, adică „aconfesionalitatea statală şi deplina libertate religioasă pentru toţi cetăţenii”, a fost introdusă pentru prima dată în statul american Virginia în 1785 şi a fost preluată ulterior în constituţia federală a SUA în 1791 (Gianpaolo Romanato, „Biserica și Statul laic”, în vol. Religie şi putere, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996, p. 13), aşadar într-un stat format în mare parte din refugiaţi religioşi de pe continentul european, sătui de discriminările pe criterii religioase practicate în Europa.
Nu este spaţiu să dezvolt alte aspecte privind relevanța Edictului de la Milan astăzi. Doresc însă să fie reţinute următoarele aspecte: (1) libertatea religioasă nu este un principiu modern, ci el exista deja în Antichitate. Doar fundamentarea lui este diferită, în vremurile moderne având ca punct de plecare, drepturile omului, respectiv dreptul la libertatea de conştiinţă, iar în Antichitate dându-i-se o fundamentare filosofico-teologică enunţată mai sus pe scurt. Edictul de la Milan afirmă principiul libertăţii religioase. Urmaşii lui Constantin cel Mare l-au abandonat însă treptat. (2) Pentru o dezvoltare sănătoasă Biserica are nevoie în primul rând de libertate. Acesta a fost principalul factor care a făcut-o să se dezvolte extrem de repede în vremea lui Constantin cel Mare şi după acesta. Restituirea proprietăţilor confiscate de la Biserică în timpul persecuţiilor, prevăzută în Edictul de la Milan, arată cât de viguroasă a devenit aceasta în timpul perioadelor de linişte de care s-a bucurat sporadic înainte de 313. Această imagine obiectivă a Bisericii dinainte de 313 şi nu cea a „Bisericii de catacombă” care este subiectiv şi simplist proiectată asupra istoriei ei „pre-constantiniene” explică dezvoltarea ei fără precedent în perioada de după Edictul de la Milan. (3) Nu întotdeauna sprijinul material al statului dă vigoare unei religii. O religie spijinită material de puterea politică poate atrage oportuniştii, pierde contactul cu credincioşii, se supune riscului de a deveni mai uşor şi mai repede formală, îşi pierde rolul profetic, nemaiputând critica excesele statului care o susţine. Desigur, nu este loc pentru a dezvolta în detaliu acest principiu. Pentru a-i vedea riscurile, este însă suficient să privim la situaţia creştinismului în Europa apuseană, unde, cu câteva excepţii notabile, în ciuda principiului separării dintre Biserică şi stat, cultele religioase sunt susţinute material de către stat, dar avem o rată ridicată de persoane care se declară agnostice sau atee, în vreme ce în SUA, unde cultele religioase nu primesc (aproape) niciun sprijin material de la stat, rata agnosticilor şi a ateilor este foarte scăzută.

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda
Sursa:http://www.telegrafulroman.blogspot.ro/2013/06/despre-relevanta-edictului-de-la-milan.html#more