Papii s-au
preocupat în același fel de dezvoltarea dialogului ecumenic?
Situația s-a schimbat în decursul
unei lungi perioade. Am spus deja că Biserica Catolică nu s-a interesat imediat
de ideea ecumenică. Acest lucru vrea să spună că fiecare papă în parte a avut o
atitudine diferită față de ecumenism, uneori chiar în mod decis negativă.
Merită, de aceea, să observăm mai de aproape pe pontifi în succesiunea lor, și
să vedem care a fost poziția lor față de ecumenism.
Așa cum s-a mai amintit, Biserica
Catolică a susținut pentru multă vreme poziția pentru care ea era unica,
autentica depozitară a Bisericii lui Cristos. În practică, acest lucru însemna
că toți credincioșii în Cristos care nu se aflau în unitatea vizibilă cu ea își
vedeau amenințată propria mântuire. În acest spirit au fost formulate
declarațiile Papei Pius al IX-lea (1846-1878), care a publicat Syllabus-ul și enciclica Quanta cura în anul 1864. În același ton
fusese scrisă și scrisoarea Sf. Oficiu din anul 1864, adresată episcopilor din
Anglia.
Nici măcar doctrina Conciliului
Vatican I nu se îndepărta de precedentele afirmații oficiale ale
reprezentanților Bisericii. Era vorba de declarații decis antiecumenice.
Pontificatul Papei Leon al XIII-lea
(1878-1903) a introdus în teologia Bisericii Catolice unele elemente pozitive
în câmpul relațiilor cu celelalte Biserici creștine, care s-au observat mai
ales în atitudinea față de Biserica ortodoxă și cea anglicană. În data de 20
iunie 1894, Papa Leon al XIII-lea a publicat Scrisoarea apostolică Praeclara gratulationis, în care a
arătat un mare respect față de ortodoxie și de bogăția ei spirituală, și a
criticat aspru tentativele de latinizare ale Bisericii ortodoxe. Scria Papa
Leon al XIII-lea:
„...și mai mult încă ne încredem pentru distanța nu mare care de noi îi
separă: mai mult încă, acolo unde se elimină puțin, în cel rămas se merge de
acord foarte mult, astfel încât, deși noi apărăm doctrinele catolice, vedem
mărturii și dovezi și în rituri, în învățături, în practicile orientalilor”.
În schimb, în privința meritului
teologiei unității Bisericii lui Cristos, Papa Leon al XIII-lea, asemenea
papilor care îl precedaseră pe scaunul lui Petru, reținea că ea se va fi
verificat în momentul reîntoarcerii Bisericilor necatolice la comuniunea cu
Biserica Catolică, unica și autentica Biserică a lui Cristos. Dovadă a acestei
atitudini erau cuvintele papei adresate protestanților:
„... și voi ircare sunteți, care
succesiv apoi, din diferite motive v-ați separat de noi: «Haideți să ne întâlnim cu toții în unitatea credinței
și al cunoașterii Fiului lui Dumnezeu» (Ef
4, 13). La această unitate, care nu a lipsit niciodată Bisericii Catolice, nici
un vreun fel va putea lipsi, lăsați ca noi să vă invităm și cu intensă iubire
vă întindem mâna dreaptă. Pe voi, Biserica, mamă comună, deja de mult timp vă
recheamă; pe voi, toți catolicii, cu fraternă dorință vă așteaptă, pentru ca în
sfințenie să-l onorați pe Dumnezeu, strânși în profesiunea unei singure
evanghelii, a unei singure credințe, a unei unice speranțe, în caritate
perfectă”[1].
Mai târziu, în anul 1898, a adresat episcopatului
catolic al Scoției, Scrisoarea Caritatis
studium, în care încuraja episcopii să caute noi căi spre unitatea cu
comunitățile protestante, pe baza valorilor comune, ca de exemplu iubirea pentru
Cristos și respectul față de Sfintele Scripturi.
La fel, Papa Leon al XIII-lea s-a adresat cu mare
respect Bisericii anglicane. Pentru a spune adevărul, din pana lui a ieșit în
anul 1896 Enciclica Apostolicae curae,
în care afirma invaliditatea hirotonirilor anglicane, dar, în același timp, îi
încuraja pe călugării anglicani să trăiască în speranța unei noi reconcilieri
dintre cele două Biserici. Îi invita să continue opera „spre lauda lui Dumnezeu
și pentru mântuirea sufletelor”.
Chiar dacă poziția papei nu a suferit variații, cu
toate acestea au fost apreciate declarațiile lui pline de spirit de iubire,
respect și răbdare. Au fost la fel de luate în considerație încercările
întreprinse de Pontif cu scopul de a se îndepărta de uniformismul atunci profesat,
și de a accepta noua orientare, deși încă moderată, a pluralismului teologic și
liturgic.
Papa Pius al X-lea (1903-1914), succesorul lui Leon al
XIII-lea, s-a pus cu multă energie în apărarea credinței, apărând-o în fața
modernismului care se răspândea tot mai mult. Aceasta era o mișcare apărută în
interiorul teologiei catolice, care s-a răspândit între sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mai ales în Anglia, Franța și Italia.
Promotorii ei aprobau moderna exegeză biblică, admiteau evoluția istorică a
creștinismului, criticau foarte aspru neotomismul și erau favorabil dispuși
spre progresul în știință și în tehnică. Unii dintre aceștia supraevaluau
valoarea emoției religioase și devalorizau importanța adevărurilor de credință universal
acceptate. Văzând în modernism o gravă amenințare pentru puritatea credinței
catolice, în data de 03 iulie 1907, Papa Pius al X-lea a emis Decretul Lamentabili, numit și „Syllabus-ul erorilor moderniștilor”. Acesta
conținea 65 de teze care criticau erorile moderniștilor și expuneau doctrina
catolică în merit. Câteva luni mai târziu, în septembrie al aceluiași 1907,
pontiful a publicat un nou document asupra modernismului, și anume Enciclica Pascendi Dominici gregis, în care punea
accentul pe interpretarea pozitivă a poziției Bisericii.
Atitudinea ostilă față de modernism a avut
consecințele ei negative asupra mișcării ecumenice care se năștea. Într-adevăr,
modernismul era foarte legat de teologia liberală, a căror numeroși discipoli
puseseră fundamentele nașterii mișcării ecumenice. Acest fapt nu putea să-l
predispună în mod favorabil pe papa față de activitatea ecumenică. Expresie a
atitudinii negative față de ecumenism a fost lipsa unui reprezentant al
Bisericii Catolice la I-a Conferință misionară mondială, care s-a ținut în anul
1910 la Edimburg. Cu această ocazie a fost citită numai o scrisoare a
episcopului de Cremona, Geremia Bonomelli, care și-a exprimat opinia favorabilă
față de lucrările conferinței. În această scrisoare, episcopul italian a pus în
evidență caracteristicile comune ale tuturor creștinilor, printre care:
-
credința comună
în Dumnezeu-Creator și în Cristos-Răscumpărător, care este Cuvântul întrupat al
lui Dumnezeu,
-
dorința unei
„unice Biserici, care să confirme credința și convingerea religioasă, și să
vegheze pe pământ asupra doctrinei și asupra tradiției creștine”.
Papa Benedict al XV-lea (1914-1922), ca mulți dintre
predecesorii săi, s-a exprimat pozitiv asupra Bisericii ortodoxe. El credea că
s-ar fi ajuns mai repede la unitate tocmai cu ortodoxia, pentru că aceasta era
cea mai apropiată de tradiția catolică. Dorind să accelereze acest moment, a
fondat, în anul 1917, două importante instituții, a căror sarcină consta în a
pregăti unitatea. Una din aceste instituții era Congregația pentru Biserica
Orientală; cealaltă, denumită Institutul Pontifical Oriental, avea un caracter
mai științific.
Privitor la celelalte confesiuni, atitudinea papei era
în general negativă. A interzis catolicilor participarea la Mișcarea Viață și Acțiune și tot din
același motiv nu a acceptat invitația la conferința acestei organizații care
s-a ținut la Uppsala în anul 1925. O atitudine analogă a avut-o și față de
invitația primită din partea Mișcării
Credință și Constituție. Și în acest caz invitația a fost ignorată. Sf.
Oficiu a publicat în anul 1919 un decret prin care le interzicea catolicilor să
participe la reuniuni organizate de grupuri necatolice cu scopul de a apropia
Bisericile. Atitudinea papei avea în sine ceva dramatic. Pe de o parte, Papa Benedict
al XV-lea se arăta interesat de unitate, dar, pe de altă parte, cu privire la
situația generală a Bisericii și mai ales a celei din Europa (primul război
mondial, marea criză economică, etc.), era constrâns să mențină mari rezerve
față de ecumenism.
Succesorul lui Benedict al XV-lea a fost papa Pius al
XI-lea (1922-1939). Contribuția lui la mișcarea ecumenică a fost mai degrabă
pozitivă, chiar dacă nu lipsesc și atitudini și comportamente negative.
Situația ecleziastică și politică a timpului, în Europa și în lume, nu erau din
cele mai bune. În Biserica Catolică era încă viu sensul de amenințare din
partea modernismului, chiar dacă, contemporan, se începuse o difuză activitate
pastorală în teritoriile de misiune și de evanghelizare în Europa, condusă mai
ales de Acțiunea Catolică, pe atunci
în expansiune.
Începea să se complice și situația politico-economică
a continentului. Puternica criză economică care a atins lumea de atunci, a
cauzat un șomaj mare și a întărit tendințele antireligioase și antiecleziastice.
Succesiv, Revoluția rusă din anul 1917 a dat început distrugerii programate a
oricărei manifestări de viață religioasă și decreștiinzării societății.
Contemporan, s-a dezvoltat activitatea ecumenică (Conferința Internațională de
la Stockholm din anul 1925 și cea de la Lausanne din anul 1927). Aceste
evenimente au influențat în două feluri asupra atitudinii papei față de
ecumenism, și din acest motiv putându-se vorbi de două faze diferite ale
pontificatului său. Prima fază îmbrățișează perioada inițială și se termină în
anul 1928, în vreme ce a doua fază durează zece ani, din anul 1929 până la
moartea pontifului.
În prima perioadă a pontificatului său, Pius al XI-lea
s-a angajat foarte mult în dialogul cu ortodoxia. În Equidem verba, Minută din data de 21 martie 1924, și adresată
abatelui genral al benedictinilor, Pr. Fidelis von Stotzingen, își exprima
dorința de a fonda o nouă comunitate monahală. Aceasta, trăind după modelul
ordinului monahal ortodox și după ritul oriental, ar fi trebuit să muncească
pentru reconstruirea unității creștine cu Biserica ortodoxă. Propunerea papei a
întâlnit o primire favorabilă din partea benedictinilor care, în urma acestei
propuneri, în anul 1925, au dat viață unui convent de rit catolic și ortodox în
localitatea belgiană Amay-sur-Meuse. În anul 1939 conventul a fost transferat
la Chevetogne, acolo unde este activ și astăzi. Primul prior a fost
benedictinul belgian Dom Lambert Beauduin (1873-1960), unul din promotorii
reînnoirii liturgice a Bisericii Catolice care, cu bucurie s-a implicat în
realizarea proiectului Papei Pius al XI-lea. Înainte încă ca superiorii să-l
destineze noii sarcini, Beauduin era un cunoscut și un apreciat simpatizant al
mișcării ecumenice. În anul 1921 s-a dus la Leopol, la invitația mitropolitului
Andrij Šeptyk'kyj
(1865-1944). La începutul activității sale a fost susținut de înalți exponenți
ai Bisericii; mai târziu, în schimb, s-au manifestat între ei unele divergențe,
legate mai ales de obiectivele activității conventului. I-a fost intentată o
cauză, a fost constrâns să abandoneze conventul și a fost trimis în izolament
pentru câțiva ani. La Chevetogne s-a reîntors după douăzeci de ani, în anul
1951, și a rămas aici până la moartea care a survenit în anul 1960. Conventul
din Chevetogne s-a inserat activ în încă tânăra mișcare ecumenică.
În a doua perioadă, activitatea
Papei Pius al XI-lea s-a concentrat asupra aspectului doctrinal. Papa era
presat de crearea unor structuri științifice și didactice destul de mari,
pentru a forma persoane capabile de a conduce un dialog cu ortodocșii. În acest
context trebuie înțeleasă încurajarea studiilor comparative, lucru pe care l-a
amintit în mod expres în Enciclica Rerum
orientalium, publicată în anul 1928. Aici, Papa Pius al XI-lea recunoștea
cu umilință că „Responsabilitatea pentru faptul istoric al separării revine
ambelor părți”, și afirma că „prejudecăți și ignoranța care au favorizat
diviziunea și au aprofundat-o au existat și există de ambele părți...”. Era
acesta primul document vatican din istorie care recunoștea oficial că
responsabilitatea ruperii dintre Biserica Catolică și cea Ortodoxă se afla în
egală măsură și în Biserica Catolică. Această poziție semna un mare pas în
teologia și în viața Bisericii Catolice.
În fața marii deschideri a Papei
Pius al XI-lea față de lumea ortodoxă și anglicană, este foarte dificil să
indicăm motivele închiderii spirituale față de comunitățile creștine născute pe
terenul Reformei. Probabil cu gândul îndreptat spre ei că, în data de 06
ianuarie 1928, Pontiful a publicat Enciclica Mortalium animos, în care a criticat profund mișcarea ecumenică,
acuzând-o de tendințe spre pancreștinism și de a deteriora puritatea credinței
creștine. Deja în anul precedent, 08 iulie 1927, adică o lună mai înainte de
începutul primei conferințe mondiale a Bisericilor Credință și Constituție de la Lausanne, Sf. Oficiu interzisese
catolicilor să i-a parte la lucrările acestei întâlniri ecumenice (interdicția
a fost confirmată printr-un decret din data de 04 iulie 1929). Enclica trata despre
această chestiune. Papa afirma că Biserica Catolică era unica comunitate de
mântuire instituită de Isus Cristos și că, în virtutea unicității ei, era
singura care dispunea de acțiunea salvifică: mai refuza în mod categoric, orice
colaborare și dialog cu mișcarea ecumenică care se năștea, mișcare cu care era
interzis să se aibă vreun contact.
Învățătura conținută în Mortalium animos, deși criticată de
comunitățile protestante, a constituit norma comportamentală pentru Biserica
Catolică pentru următorii douăzeci de ani.
Atitudinea rigidă față de aspirațiile
ecumenice impersonate de Papa Pius al XI-lea în a doua parte a activității sale
s-a schimbat odată cu succesorul său, Pius al XII-lea (1939-1958). În Enciclica
Summi pontificatus din data de 20
octombrie 1939, recunoștea buna voință a ambientelor protestante,
diferențiindu-se cu aceasta de predecesorul său. În lexicul utilizat nu mai
apăreau cuvintele eretic sau schismatic, în locul lor fiind introdusă noua
definiție de „frați separați”. În Enciclica Mystici
corporis Christi (29 iunie 1943), papa invita pe toți creștinii să intre să
facă parte din unitatea catolică.
În contradicție cu această invitație
avem avertismentul Sf. Oficiu, Cum
compertum, din data de 05 iunie 1948, care interzicea catolicilor să
participe la adunările mixte fără consensul Scaunului Apostolic și interzicea communio in sacris (împărtășirea în cel
sfinte). Totuși, un an mai târziu, în data de 20 martie 1949, ieșea
Instrucțiunea Sf. Oficiu, De motione
oecumenica. Aceasta punea în umbră doctrina conținută în Mortalium animos. Un efect al evoluției
care a avut loc a fost participarea unor observatori catolici la conferința Credință și Constituție, care s-a ținut
la Lund în anul 1952. În realitate, aceștia au lipsit de la Evanston (1954),
dar aceasta a fost ultima lor absență; din acel moment, de fapt, catolicii vor
lua parte în mod regular la aceste întâlniri în calitate de membri permanenți.
[1] Praeclara
gratulationis, în Enchiridion delle encicliche 3, Leone XIII
(1878-1903), EDB, Bologna 1997.