sâmbătă, 17 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/32

Hirotonirile preoțești feminine practicate de
unele Biserici măresc distanța pe calea unității?

Este vorba de o controversă extrem de complexă în cadrul dialogului ecumenic și, chiar dacă nu este considerată ca fiind insurmontabilă, fără îndoială complică serios continuarea acestuia. Problema este și mai mare atunci când tocmai Bisericile cu veche tradiție i-au decizii de acest fel. 
Hirotonirea preoțească a femeilor în Bisericile protestante, deși acceptată cu mare dificultate și durere în ambientele catolice și ortodoxe, nu a fost atât de dureroasă ca analoga decizie luată de Biserica Anglicană. Încă înainte cu câțiva ani de prima conferință a Bisericilor Anglicane, care s-a ținut la Londra în luna iulie a anului 1988, chestiunea hirotonirii femeilor constituia una din temele principale. În data de 28 aprilie 1989 a fost publicată la Londra scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea, adresată șefului onorar al comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Robert Runcie. În această scrisoare Papa a subliniat că hirotonirea femeilor în unele provincii anglicane „blochează drumul spre o recunoaștere reciprocă” a ministerelor. Acest lucru dăuna eforturilor de reconciliere dintre anglicani și catolici. Papa îl avertiza pe arhiepiscopul de Canterbury de posibilele consecințe datorită poziției lui de șef în sânul comuniunii anglicane, în cazul în care Biserica Anglicană ar fi început să practice hirotonirea femeilor. Deoarece Runcie reprezenta în acea perioadă comuniunea anglicană mondială în dialogul cu Biserica Catolică, s-ar fi putut crea o situație problematică „dacă ar fi existat provincii anglicane care să nu recunoască hirotonirea femeilor, în vreme ce această practică se introducea în Biserica Anglicană”.
Chestiunea hirotonirilor preoțești feminine a fost ridicată și în timpul discuțiilor comisiei internaționale anglicano-romano-catolice, care s-a reunit la Veneția în primele zile ale lunii septembrie 1989. Comunicatul convocării spunea: „În ultimii ani a devenit evident că diferențele în a concepe esența Bisericii constituie baza diferențelor în viziunea altor chestiuni doctrinale. Comisia s-a ocupat de problemele de etică creștină și de importantele diferențe de opinie apărute în urma hirotonirii sacerdotale și episcopale feminine din partea unor Biserici Anglicane”. 
Practica hirotonirii preoțești și episcopale a femeilor exista deja în precedență în Biserica din Noua Zeelandă și în SUA. Nu era vorba de o practică urmată de toată Biserica, dar avea un caracter local și nu era în relație cu Biserica Anglicană din Anglia. În luna noiembrie a anului 1992, Sinodul general al Bisericii Anglicane din Anglia a aprobat decizia hirotonirii femeilor, decizie care a fost ratificată  în data de 02 noiembrie 1993 de ambele Camere ale parlamentului britanic: Camera comunelor și Camera Lorzilor. Deliberarea a intrat în vigoare în data de 22 februarie 1994, și deja în ziua de 12 martie, în catedrala anglicană din Bristol, episcopul Barry Rogerson a hirotonit întru preoție 32 de femei. 
Această decizie nu a putut să influențeze pozitiv asupra dialogului catolico-anglican și nici a celui ortodox-anglican. În Scrisoarea Apostolică din data de 30 mai 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a respins categoric preoția feminină în Biserica Catolică. A scris că Biserica nu are nici o delegație pentru a conferi hirotonirea preoțească femeilor; toți credincioșii trebuie să accepte această „decizie definitiv”. Papa sublinia că, prin această decizie, Biserica rămânea fidelă modelului lui Cristos, care a ales ca apostoli numai bărbați și, practicii Bisericii și doctrinei ei, în conformitate cu care numai bărbații sunt acceptați la funcțiunile ministerului preoțesc. 
Admiterea necontrolată a laicilor în administrarea Euharistiei putea să constituie o amenințare la unitatea aceleiași Biserici Anglicane. De aceea, în timpul întâlnirii din septembrie a Consiliului anglican de consultare (ACC) ținut la Hong-Kong, George Carey, arhiepiscop demisionar de Canterbury, a avertizat că deciziile luate unilateral de diecezele comuniunii anglicane îi amenințau unitatea. Consiliul a răspuns, votând cu largă majoritate (a existat numai un abținut) deliberarea care sublinia „dependența reciprocă” a tuturor diecezelor comuniunii anglicane. Pe lângă alte chestiuni (printre care, de exemplu, binecuvântarea uniunilor homosexuale), deliberarea Consiliului privea și dieceza de Sydney, care anunțase în precedență admiterea laicilor, și a celor lipsiți de ordinele sacerdotale anglicane, la celebrarea sacramentului Cinei Domnului. Decizia invita toți membri comunității să-și amintească de exigențele curtoaziei, a respectului reciproc și a rugăciunii comune, și în timpul controverselor datorate diferențelor de opinie. 
O altă serie de dificultăți în dialogul ecumenic a fost reprezentată de decizia de a purcede la hirotonirile preoțești feminine luată de Bisericile veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht, mai precis a celor olandeze, germane, autriece și elvețiene. Decizia lor a complicat nu numai dialogul cu Biserica Catolică și cu cea Ortodoxă, dar a slăbit serios și relațiile interne ale aceleiași Biserici veterocatolice. Din acel moment, Biserica Catolică națională poloneză prezentă în Statele Unite și în Canada, membră a Uniunii Bisericilor veterocatolice de la Utrecht, nu mai acceptă colaborarea liturgică cu Bisericile care au purces la hirotonirile feminine. Mai mult încă, Biserica Catolică națională poloneză declară că, pe teritoriu polonez, nu va permite accesul la altar al femeilor-preot consacrate în Biserica veterocatolică. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/31

Biserica Catolică recunoaște hirotonirile preoțești administrate în Biserica Ortodoxă și în Bisericile protestante?

La fel ca pentru celelalte sacramente, și hirotonirile preoțești ale Bisericii Ortodoxe sunt recunoscute ca fiind valide de către Biserica Catolică. În cazul Bisericilor protestante, situația este diferită, pentru că acestea (Bisericile tradiției luterane, reformate, Biserica Anglicană și cea metodistă), recunosc existența numai a două sacramente: botezul și euharistia (sau Cina Domnului). Deoarece aceste Biserici nu posedă sacramentul preoției, Biserica Catolică nu poate recunoaște ca fiind sacrament hirotonirile lor. 
Reforma a contestat rolul ministerului preotului, afirmând că unic și mare preot este numai Isus Cristos (Ev 9, 11-28), care dăruiește credincioșilor săi daruri pentru realizarea operei lui Dumnezeu în Biserică. Celui care primește vocația îi este încredințat în același timp și sarcina de a vesti, sluji și conduce pe credincioși. Preotul, după părerea teologilor luterani, este chemat să vestească Cuvântul și să administreze sacramentele. Biserica Catolică afirmă că slujirea constă din trei funcțiuni fundamentale: vestirea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și slujirea pastorală. Însă, în relație cu Euharistia, în Biserica Catolică preoția are o importanță fundamentală. 
În Biserica evanghelică pot să exercite ministerul numai cei care au fost chemați la acesta după norme (cf. Confesiunea Augustană, XIV) și cărora Biserica le încredințează această misiune prin hirotonire. Hirotonirea este un act eclezial, îndeplinit în fața lui Dumnezeu, prin impunerea mâinilor și invocarea Duhului Sfânt. În Biserica evanghelică aceasta nu este un sacrament, deși F. Melanton a afirmat în Apologia Confesiunii Augustane că, dacă preoția ar fi acceptată ca fiind minister al Cuvântului, și nu ca expresie a jertfei liturghiei, hirotonirea ar putea fi definită ca un sacrament (XIII, 11-13). În Biserica evanghelică, hirotonirea este făcută de episcop. 
De partea ei, Biserica Catolică recunoaște că hirotonirea preoțească conferă un character indelebilis, adică un caracter ontologic durabil. De doctrina ministerului eclezial se leagă și problema succesiunii apostolice. În Biserica Catolică aceasta constă în păstrarea continuității ministerului transmis de către episcop. Succesiunea trebuie să garanteze originea apostolică a Bisericii și unitatea ei. Evanghelicii pun în discuție succesiunea episcopală pentru transmiterea primatului Cuvântului lui Dumnezeu și recunosc mai degrabă principiul continuității bazat pe Cuvânt și pe mărturia credinței. Succesiunea episcopală a fost păstrată de Bisericile luterane în Suedia și Finlanda. 
Deci, chestiunea ministerului episcopal este una din temele celei mai controversate în cadrul dialogului catolico-luteran. După profesiunea de credință luterană: „Biserica este adunarea sfinților, în care se învață evanghelia în puritatea ei și se administrează corect sacramentele. Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul asupra învățăturii evangheliei și a administrării sacramentelor” (Confesiunea Augustană, VII). Și din acest motiv „luteranii nu revendică dreptul de a poseda exclusiv ministerul pastoral; acest lucru înseamnă că nu-l neagă Bisericii Catolice” . 
Biserica Catolică, în schimb, vede în ministrul evanghelic o lipsă (defectus), datorită absenței sacramentului ordinului sacru (UR, nr. 22). 
Aceste probleme sunt obiectul dialogului teologic dintre cele două Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/30

Există celibatul preoțesc în celelalte Biserici?

Miniștrii Bisericii Catolice sunt obligați la viața trăită în celibat. În cazul în care un preot se convertește de la o Biserică creștină unde nu există obligația celibatului, la Biserica Catolică, în care această obligație există, așa cum a demonstrat practica catolică a ultimilor ani față de preoții anglicani care s-au convertit la Biserica Romano-Catolică, sacramentul căsătoriei primit în precedență este recunoscut. Dispensându-i pe acești preoți de obligația celibatului, Biserica îi îndreaptă în același timp, spre acele slujiri care să le asigure siguranța materială pentru întreținerea familiei. 
În cazul Bisericii Ortodoxe, celibatul este obligatoriu exclusiv pentru călugări, în vreme ce nu este în vigoare pentru preoții diecezani. Cei care doresc să încheie o săcătorie trebuie să facă acest lucru înainte de hirotonirea diaconală, succesiv nemaifiind posibil acest lucru. Canonul 10.IV al Sinodului de la Ancyra (314) stabilește: 

„Dacă candidații la diaconat, în momentul hirotonirii, își declară intenția de a vrea să se căsătorească și de a nu putea trăi în celibat, atunci, dacă efectiv se căsătoresc, aceștia vor putea să continue să-și exercite slujirea, dacă episcopul, în momentul hirotonirii, le va da lor permisiunea de a se căsători; dar dacă în momentul hirotonirii au tăcut și au acceptat, primind ordinele sacre, să trăiască în celibat, dar mai târziu decid să se căsătorească, atunci vor pierde diaconatul”.

Conciliul Ecumenic al VI-lea de la Constantinopol (680-681), numit și „Trullan” a confirmat această practică. Se afirmă: 

„Prin canoanele apostolice a fost confirmat că între ceu necăsătoriți care doresc să facă parte din cler, numai acoliții și cantorii, iar nu și subdiaconii, se pot căsătorii. Deci, și noi, în baza celor spuse mai înainte, stabilim de astăzi ca subdiaconii, diaconii și preoții, nu au dreptul, după hirotonire, să încheiere legământul sacru al căsătoriei, iar dacă cineva va face acest lucru, să fie îndepărtat (can. 6).

Dreptul Bisericii Ortodoxe interzice miniștrilor să încheie legământul sacru al căsătoriei după hirotonirea diaconală (deci și după hirotonirea întru preoție), și în cazul morții soției preotului. Normele Bisericii îl obligă în acest caz la viața de văduvie. Deci, în vreme ce Biserica Ortodoxă le permite laicilor să se recăsătorească a doua oară, preoților le interzice categoric acest lucru. Ea afirmă că un preot căsătorit a doua oară ar fi ca „sarea fără gust” (Mt 5, 13). 
Este o chestiune complexă, care chinuie clerul ortodox până astăzi și, fără îndoială va trebui să fie analizată la viitorul sinod ortodox. Unii, inspirându-se din considerații de natură practică, de dificultățile ce apar după moartea soției (legate de exemplu de educația copiilor), susțin poziția că preoții rămași văduvi ar trebui să se poată recăsători. 
Biserica Ortodoxă mai prevede unele limitări în baza condiției sociale de proveniență a femeii. Canonul apostolic nr. 18 dispune ca „Cel care se căsătorește cu o văduvă, o divorțată, o prostituată, o sclavă, o artistă , nu poate deveni episcop, preot, diacon și, în general, să intre să facă parte din cler”.
În Bisericile tradiției protestante nu există obligația celibatului. Din acest motiv, miniștrii pot să încheie căsătorie în orice moment, înainte, cât și după hirotonire. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/29

Hirotonirile preoțești din Biserica anglicană sunt valide? Care este poziția Bisericii Catolice în această privință?

Deși Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) se adresase cu mare respect Bisericii anglicane, în Enciclica Apostolicae curae din 13 septembrie 1896, afirmă invaliditatea hirotonirilor preoțești anglicane. Totuși, Pontiful nu a încetat să încurajeze miniștrii anglicanisă spere în reconcilierea celor două Biserici. De aceea, îi invita să persevereze în munca „pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor”.
Afirmațiile conținute în enciclică erau elocvente și au rămas în vigoare decenii întregi. Chestiunea hirotonirilor anglicane și a validității lor s-a prezentat din nou cu multă vigoare după 1993, atunci când, în urma hirotonirii preoțești a câtorva femei, decisă de Sinodul general al Bisericii anglicane din Anglia, mai mult de 700 de preoți anglicani, printre care șapte episcopi, și-au anunțat trecerea la Biserica Catolică. În legătură cu ceea ce se spusese în precedență, a apărut interogația dacă hirotonirile sacerdotale ale acestor prelați se vor repeta sau nu. În caz negativ, poziția lui Leon al XIII-lea rezulta depășită, iar hirotonirile preoțești ale Bisericii anglicane trebuiau să fie crezute ca fiind valide. În schimb, în cazul în care ar fi fost repetate, însemna că ceea ce se afirmase în enciclica Apostolicae curae era încă actual.
În consecință, atunci când, în ziua de 23 aprilie 1994, episcopul anglican de Londra, Graham Leonard, s-a reîntors în sânul Bisericii Catolice, mulți așteptau reacția Romei. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat mult timp: în aceeași zi, Card. Basil Hume a conferit prelatului anglican hirotonirea preoțească și cea episcopală, confirmând prin aceasta invaliditatea hirotonirilor anglicane. L-a fel s-a comportat Roma și în alte cazuri, hirotonind din nou pe preoții anglicani care treceau la Biserica Catolică.