luni, 26 august 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/38

Care sunt caracteristicile Bisericii metodiste?



Fondatorii și principali ghizi ai renașterii metodiste au fost doi religioși anglicani: John Wesley (1703-1791) și fratele său, Charles (1707-1788). În anul 1729 au fondat la Oxford un cerc biblic ai cărui membri, datorită stilului lor de viață riguros, metodic și disciplinat au fost numiți, cu dispreț, metodiști. Frații Wesley au recunoscut că numele care trebuia să-i pună în ridicol în realitate era pentru ei un motiv de mândrie, și ei înșiși au început să se numească astfel.
Intenția fraților Wesley nu era acela de a introduce modificări doctrinale în anglicanism, nici, cu atât mai puțin, să creeze o nouă comunitate eclezială, ci să aprofundeze religiozitatea.
În anul 1735 John Wesley a plecat spre America de Nord cu intenția de a deschide o activitate misionară printre triburile indiene. Aici a întâlnit pe frații moravi, o comunitate creștină pietistă. După insuccesul misiunii sale, s-a reîntors în Anglia unde a mai rămas legat de mișcarea pietistă. În data de 24 mai 1738m participând la Londra la o întâlnire a fraților moravi, în timpul lecturii introducerii lui Martin Luther la Scrisoarea către Romani, Wesley a trăit o transformare interioară profundă, aproape o convertire, pe care mai târziu a numit-o „o ciudată încălzire a inimii”. Această expresie a intrat pentru totdeauna în vcabularul metodist. Puțin mai târziu, Wesley a rostit o predică programatică în care a făcut referință la convertirea lui interioară. De aici a început predicarea lui itinerantă, al cărei scop era reînnoirea spiritului anglicanismului. Deoarece Biserica Anglicană nu vedea necesitatea unei asemenea reînnoiri, succesorii lui Wesley, după moartea lui, s-au simțit obligați să organizeze o nouă Biserică. Prima astfel de biserică a fost cea episcopală metodistă, fondată în secolul al XVIII-lea în America de Nord.
Învățătura biblică a Bisericii metodiste este sintetizată în următoarele texte: 44 predici ale lui John Wesley; Note pentru înțelegerea Noului Testament; 24 articole de Credință (care este versiunea redusă a celor 39 de Articole ale Bisericii Anglicane.

Profilul doctrinar

Metodiștii cred în Dumnezeul trinitar, căruia singur trebuie să i se dea mărire. Din acest motiv, toate celelalte culte – al naturii, al omului, al operelor mâinilor sale – nu trebuie, după metodiști, să găsească loc în Biserica lui Isus Cristos. Ei profesează că iubirea lui Dumnezeu s-a revelat în persoana lui Isus Cristos, în viața lui, în învățătura lui, în moartea lui răscumpărătoare și în învierea lui. Cred și în noua lui revenire la sfârșitul timpurilor. Recunosc acțiunea Duhului Sfânt în viața fiecărui om și în viața comunității credincioșilor.
Caracteristică particulară a doctrinei lor este credința în grația prevenientă a lui Dumnezeu „care fiecare impuls conștient al omului, îi permite să cunoască cu o adecvată anticipare voința lui Dumnezeu și să-și de-a seama de păcatul comis împotriva Lui. Cu ajutorul harului se naște în om dorința de a se elibera de păcat și de moarte, și aceasta conduce, ca și consecință la pocăință și la credință”[1]. Același Wesley afirma că pocăința, credința și hirotonirea preoțească sunt elementele cele mai importante ale Bisericii metodiste. Respingând doctrina calvinistă, învăța că certitudinea mântuirii nu este ceva obținut odată pentru totdeauna, pentru că este posibil să se piardă din cauza lipsei credinței. Metodiștii afirmă că „Biserica vizibilă a lui Isus Cristos este adunarea credincioșilor cărora le este vestită Cuvântul lui Dumnezeu pur și cărora le sunt administrate sacramentele în mod corect, cu respectarea riturilor conform poruncii lui Cristos” (24 Articole de Credință, art. XIII).
Metodiștii învață că Isus Cristos a instituit două sacramente: botezul și Cina Domnului. Botezul este administrat în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, atât copiilor cât și adulților care nu au fost botezați în precedență într-o altă Biserică. Sacramentul Cinei Domnului (euharistia) este administrat după porunca lui Isus Cristos sub ambele specii ale pâinii și ale vinului. Mărturisirea comunitară și vestirea harului lui Dumnezeu tuturor penitenților sunt recunoscute ca fiind expresie a voinței lui Dumnezeu. În conformitate cu doctrina lor, mântuirea este posibilă numai prin credință și depinde de neîncetata operă a harului divin: prevenientă, justificantă și sfințitoare. Instrumentele de har practicate de Biserică sunt studiul Sf. Scripturi, rugăciunea, postul, sacramentele și conversațiile spirituale.

Organizarea Bisericii

Unitatea administrativă de bază este consiliul parohial. Un anumit număr de parohii alcătuiește consiliul de district, iar câteva districte dau viață unei conferințe anuale (la nivel național și regional). La conferința anuală participă toți religioșii și delegații parohiali (unul din fiecare parohie). Aceasta are sarcina de a evalua și a aproba relațiile responsabililor în diferitele sectoare ale vieții Bisericii. Conferința mai aprobă bilanțul și statutul Bisericii. Conferințele anuale formează la rândul lor conferința centrală, prezidată de un episcop. Organul cel mai important al Bisericii este conferința generală, care se reunește odată la patru ani în SUA.
În anul 1951 a fost fondat Consiliul metodist mondial, care deliberează în materie de chestiuni structurale, programatice și organizative. În vederea întăririi unității dintre credincioși lucrează conferințele metodiste mondiale.
Biserica metodistă participă activ la mișcarea ecumenică. Doi reprezentanți ai acestei Biserici au fost secretari generali ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor: Philip Potter (născut în anul 1921) și Emilio Castro (născut în anul 1927), ambii provenind din America Latină.

[1] Ivi, p. 119.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/37

Care sunt caracteristicile Bisericii Anglicane?


Biserica Anglicană este o sinteză a tradițiilor catolică și protestantă[1], așa cum rezultă din înseși cauzele diviziunii. Atunci când regele Henric al VIII-lea, în anul 1553, a rupt unitatea cu papa Clement al VII-lea, el a făcut acest lucru mai ales din motive personale și politice, nicidecum teologice (vezi răspunsul la întrebarea nr. 36). Deci, el a rămas fidel tradiției catolice, cu toate că întrerupsese legătura cu episcopul Romei. În consecință, credincioșii tradiției catolice, trebuiau să-i rămână subalterni lui, chiar dacă erau liberi de controlul Romei. Numai într-un moment succesiv, deja în timpul împărăției fiului minor al lui Henric, Eduard al VI-lea (1547-1553), Biserica Anglicană a luat un caracter mai reformat, mai ales datorită operei arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer (1489-1556). În anul 1549 a fost publicat Book of Common Prayer, care a început să țină loc de breviar și de liturghier. Această carte de rugăciuni, exemplu evident de compromis teologic între orientarea catolică și cea calvinistă, a produs o mare influență asupra liturgiei, teologiei și spiritualității anglicane.
Reforma a fost completată de Elisabeta I (1558-1603). În timpul reginei Maria (1553-1558) și a celor doi consecutivi Stuart, Carol al II-lea (160-1685) și Iacob al II-lea (1685-1688), s-au verificat tentative de restaurare a catolicismului care, lipsite de efecte, nu au dat rezultate. În mod analog, inițiativele lui Oliver Cromwell (1599-1658) îndreptate să elimine episcopii și tradițiile catolice nu au dus la rezultatele sperate. În sfârșit, a fost adoptată calea de mijloc, cu care erau respectate în egală măsură tradițiile ecleziastice catolice și cele protestante.
Biserica Anglicană are ca bază a confesiunii ei unele izvoare: Biblia, profesiunile de credință ale creștinismului originilor; Book of Common Prayer; cele 39 de Articole. Dintre acestea, se bucură de mare prestigiu Sf. Scriptură, care conține toate adevărurile revelate necesare în vederea mântuirii.
Book of Common Prayer, scrisă în 1547, a fost publicată pentru prima dată în 1549, ca înlocuitor al Liturghierului latin în uz până atunci. Cartea a fost de mai multe ori revăzută și adăugită sub influența doctrinei calviniste. Versiunea cea mai recentă a fost publicată în anul 1980 ca Alternative Service Book. Aici se găsesc: introducerea, calendarul liturgic, sentințele, celebrările de dimineață și de seară, rugăciunile pentru diferite ocazii, liturghia euharistică în versiunea A sau B, riturile de inițiere (botezul și mirul), ritul căsătoriei, al înmormântării, ai hirotonirii întru preoție, lecturile și cartea psalmilor.
Cele 39 de Articole sunt o încercare de a uni doctrina catolică cu cea protestantă. Au obținut aprobare juridică  în anul 1571, dar nu au primit niciodată rangul de scrieri confesionale oficiale anglicane.

Organizarea Bisericii

Biserica Anglicană este o Biserică de Stat. Statul, în persoana regelui sau a reginei, numește arhiepiscopii, episcopii, decanii și pe ceilalți demnitari ai Bisericii, chiar dacă în practică suveranii țin cont de propunerile prezentate de primul ministru. Biserica din Anglia se împarte în două provincii: Canterbury și York. Arhiepiscopul de Canterbury are titlul de „primat al întregii Anglii”, în vreme ce arhiepiscopul de York este „primat al Angliei”. Biserica din Anglia este membră a comuniunii anglicane, care este alcătuită din 26 provincii autonome, cu peste 400 de dieceze, și numără circ 50 milioane de credincioși. Catehismul Bisericii din Anglia din anul 1867 definește comuniunea anglicană după cum urmează:

„Comuniunea anglicană este familia Bisericilor în sânul universal al Bisericii lui Cristos; ea face pe deplin referință la doctrina și structura apostolică, membrii ei se găsesc în plină comuniune sacramentală între ei și cu scaunele episcopale de Canterbury și de York”.

Elementele care constituie și întăresc comuniunea sunt Book of Common Prayer, structura omogenă a Bisericii, libera recunoaștere a episcopului de Canterbury ca primat onorar și ca centru de unitate și, în sfârșit, moștenirea comună.
O contribuție notabilă este dată și de Conferința episcopilor de la Lambeth, apărută în anul 1867, și de atunci convocată de obicei odată la fiecare zece ani de către arhiepiscopul de Canterbury. Deciziile acesteia nu au putere juridică, dar folosesc numai ca exortații pentru celelalte Biserici, care le pot accepta sau nu.

Profilul doctrinar

Biserica Anglicană este condusă de principiul comprehensiveness, care admite contemporan prezența paralelă a tradiției catolice și protestante. Acest principiu îi permite să aleagă via media. Este dotată de o structură ierarhică care prevede slujirile de episcop, preot și diacon. Anunțul din partea papei Leon al XIII-lea (1878-1903) a invalidității hirotonirilor prețești anglicane (enciclica Apostolicae curae din anul 1896), nu  a avut nici un reflex asupra practicii hirotonirilor de episcopi, preoți și diaconi.
În materie de sacramente, cele 39 de Articole se exprimă astfel:

„Sacramentele înființate de Cristos nu sunt numai distinctive sau simboluri ale profesiunii creștinilor, ci mai degrabă mărturii certe și sigure, și semne eficace ale harului și ale bunei voințe a lui Dumnezeu față de noi, cu ajutorul cărora El acționează în mod invizibil în noi, și numai că ne stimulează, dar ne și întărește și ne confirmă în credința noastră în El.
Două sunt sacramentele înființate de Cristos Domnul nostru în evanghelie: botezul și Cina Domnului.
Acele cinci care sunt numite în mod comun sacramente, adică mirul, pocăința, preoția, căsătoria și maslul, nu trebuie numărate printre sacramentele evangheliei, pentru că în parte sunt derivate dintr-o coruptă imitare a apostolilor și, în parte sunt stări de viață permise în Scripturi. Totuși, acestea nu au aceeași natură sacramentală a botezului și a Cinei Domnului, deoarece nu posedă nici un semn sau ceremonie vizibilă poruncită de Dumnezeu.
Sacramentele nu au fost poruncite de Cristos pentru a fi privite sau pentru a fi duse pe drumuri, ci pentru ca să ne folosim de ele așa cum trebuie. Și numai dacă sunt primite după reguli, ele au un efect benefic sau acțiune; dar cei care le primesc în mod nedemn îți procură condamnare, așa cum afirmă Sf. Paul” (art. 25)[2].

În privința tradiției Bisericii, articolul 34 afirmă că:

„Nu este deloc necesar ca tradițiile și ceremoniile să fie aceleași în orice loc sau să fie în totalitate asemănătoare; de fapt, ele au fost diferite în fiecare timp și pot fi schimbate în funcție de diversitatea țărilor, a epocilor și a obiceiurilor oamenilor, astfel ca nimic să nu fie făcut împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Oricine încalcă în public, în mod voluntar și explicit, prin judecata lui privată, tradițiile și ceremoniile Bisericii care nu sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu și care au fost stabilite de comuna autoritate, trebuie să fie certat în public (pentru ca alții să nu fie ispitiți să facă la fel), ca unul care încalcă regulile comune ale Bisericii, ofensează autoritatea magistratului și rănește conștiința fraților mai slabi.
Fiecare Biserică particulară sau națională are autoritatea de a prescrie, de a schimba și aboli ceremonie sau rituri ale Bisericii stabilite numai de autoritatea umană, astfel ca toate lucrurile să fie făcute pentru edificarea comună”[3].

Doctrina Bisericii anglicane afirmă că semn extern și vizibil al Euharistiei sunt pâinea și vinul, care trebuie primite în conformitate cu porunca lui Cristos. Sunt, în schimb, dar spiritual trupul și sângele lui Cristos pe care credincioșii le primesc de la El. Rezultatul Sf. Împărtășanii sunt întărirea unității cu Cristos și cu Biserica Sa, iertarea păcatelor și intrarea în viața veșnică. Miniștrii Euharistiei sunt episcopii și preoții care au rămas în succesiunea apostolică. Celui care primește Sf. Împărtășanie îi sunt cerute o credință vie și încrederea în milostivirea divină. Mai sunt necesare o mîrturisire îngrijită și sinceră a păcatelor și o dorință intensă de a începe o nouă viață.
Biserica Anglicană este angajată în dialogul ecumenic cu toate Bisericile creștine. Se află în comuniune sacramentală cu veterocatolicii și cu Bisericile luterane din Suedia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia, Estonia, Letonia și SUA.





[1] Cf. S. NEILL, Anglicanism, Penguin, London 1958.
[2] Confessioni di fede delle Chiese cristiane, a cura di Romolo Fabbri, EDB, Bologna 1996.
[3] Ivi, p. 94.