joi, 24 octombrie 2013

Cand a fost inventata scobitoarea de dinti?

Folosim zilnic o multime de obiecte, care au devenit intr-atat de familiare, incat, probabil, rareori, ne intrebam cand si cum au aparut. Scobitoarea de dinti este unul dintre acestea si pare a fi cel mai vechi instrument care a ajutat la mentinerea igienei bucale. Urme de scobitori au fost descoperite intre dintii apartinand unui craniu de om din Neolitic, o perioada din Preistorie, care a debutat cu peste 9 000 de ani in urma, cand au avut loc o serie de transformari economice si sociale, generate de fenomenul de sedentarizare a populatiilor din diverse parti ale globului. Din urmatoarea epoca, a prelucrarii metalelor, dateaza scobitori de dinti facute din bronz, asa cum s-au gasit in mormintele din Mesopotamia, dar si din nordul Italiei si pe teritoriul din partea de est a Alpilor. In Antichitate, unul dintre cei mai de temut tirani, Agathocle din Siracusa, devenit rege al Siciliei, in secolul al III-lea i.Hr., despre care se spunea ca nu ezita sa masacreze locuitorii cetatilor care nu i se supuneau, a fost omorat, in contextul luptelor pentru succesiunea la tron, cu o scobitoare de dinti, pe care a fost turnata otrava. Documentele consemneaza ca moartea a survenit lent, tiranul fiind depus pe catafalc cat timp inca mai era viu, dar paralizat de otrava care i-a fost inoculata. In aceeasi perioada, romanii foloseau scobitori de dinti din argint, din fildes sau din lemn de mastic (un copac din categoria rasinoaselor).Scobitori
In secolul al XV-lea, cuvantul “scobitoare” apare in inventarul obiectelor ducelui Jean de Berry (supranumit Jean Magnificul), inventar facut la moartea acestuia, in 1416. Berry era cunoscut ca un adevarat Mecena al epocii, preocupat de arte si de stiinte, posesor a nenumarate obiecte din aur, lucrate cu maiestrie, bijuterii, medalii, linguri si furculite din argint, vase de portelan chinezesc, relicvarii etc. Intr-o miniatura intitulata “Nunta din Cana Galileii”, aflata printre operele de arta ale ducelui, infatisand unul dintre miracolele infaptuite de Iisus Hristos (transformarea apei in vin), sunt pictati mai multi nuntasi care, la sfarsitul banchetului,  folosesc scobitori de dinti. Din secolul al XVI-lea s-a pastrat o scobitoare de dinti din aur, cu pietre pretioase, originara din Italia, care se afla, in prezent, la Muzeul Metropolitan din New York. Din 1525, dateaza o pictura (expusa la Luvru, in Paris), un portret al unui comerciant german, tablou facut de artistul Hans Maler, in care se poate observa ca negustorul respectiv poarta la gat un pandantiv in forma de scobitoare si un altul ca un betisor pentru urechi.Scobitori din lemn
Scobitoarea de dinti, ca obiect uzual, a aparut in Statele Unite ale Americii, intr-un restaurant din Boston, in 1862. Proprietarul localului respectiv  descoperise scobitorile de dinti in America de Sud, i s-au parut interesante, a importat un numar considerabil de astfel de betisoare si a angajat mai multi studenti de la Universitatea din Oxford, pe care i-a invitat sa manance in restaurantul sau si, la sfarsitul mesei, sa solicite scobitori, astfel incat sa vada si ceilalti clienti – o maniera ingenioasa de a promova un produs pe care nimeni nu il stia la vremea aceea.
Primul aparat de fabricat scobitori a fost patentat in 1872, de catre americanii Silas Noble si J. P. Cooley, care au inceput sa produca micile obiecte in cadrul companiei din Massachusetts, la care lucrau si care, pana la acea data, se profilase pe instrumente muzicale.
La momentul actual, Statul Maine, din nord-estul SUA, se revendica drept capitala mondiala a scobitorilor de dinti, producand 90% din necesarul Podul din Brooklyn  (din scobitori)intern si organizand, in fiecare an, “Festivalul International al constructiilor din scobitori”, domeniu care are, incepand cu anii 1970, statutul de arta, deoarece participantii realizeaza replici in miniatura, din scobitori, ale unor monumente celebre, cu mare migala si mult talent. Una dintre cele mai spectaculoase lucrari, expusa in cadrul acestui festival, a fost cea a americanului Jerry Mango Woodysticks, care a construit, din scobitori de dinti, Palatul Coroanei Taj Mahal, din India. Pentru constructia sa, de trei metri inaltime, a folosit peste 20 000 de scobitori si in jur de patru litri de clei. Nenumarate alte lucrari din scobitori pot fi admirate la Maine – Turnul Astana din Kazakhstan, Bahrain Worl Trade Center, Moscheea Albastra din Istambul, Templul Borobudur din Indonezia, Podul Brooklyn din New York, Burj-Al-Arab din Dubai etc. In 2010, in Franta, un artist contemporan, Michel Godin, a reusit reproducerea la scara a Castelului Frontenac, din aproape 150 000 de scobitori, si in urma a 4000 de ore de lucru.
Un american, Scott Weaver, a realizat o macheta a orasului San Francisco, la care a lucrat ani de zile (de fapt, a inceput din adolescenta si a terminat cand avea 49 de ani) – o reproducere exacta a constructiilor, moderne, a podurilor, a monumentelor istorice, facuta din peste 100 000 de scobitori de dinti, pentru care un muzeu i-a oferit suma de 60 000 de euro.Sculptura din scobitori
In tarile musulmane, mai ales in perioada Ramadanului, se folosesc, pe post de scobitori (sau in locul altor metode de curatare a dintilor), betisoare de siwak – crengute subtiri din arbustul Salvadora persica. Probabil ca utilizarea lor alunga si senzatia de foame, dar, in primul rand, betisoarele curata dintii, mentin gingiile sanatoase si dau permanent o respiratie proaspata. Folosirea siwak-ului este considerata un simbol al fervorii spirituale, un semn de pietate, de vreme ce insusi Profetul Mahomed, in invataturile sale, ii indemna pe credinciosi sa isi curete dintii cu siwak, acest gest de respect valorand cat “zece rugaciuni”. In plus, siwak-ul, spun medicii, stimuleaza sistemul nervos, memoria si inteligenta. Chiar Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a recomandat, in mai multe randuri, folosirea acestor betisoare-scobitori, din Salvadora persica, precum si pe cele din Azadirachta indica, un arbore asemanator cu Liliacul de India.

Cine a inventat batista?


Prezenţa ei este atât de banală în existenţa omului
contemporan, încât arareori ne mai interesează calitatea materialului din care o confecţionăm, trecând-o în seria obiectelor “de unică folosinţă”. Parfumate sau nu, batistele de hârtie de azi au trecut în uitare batistele “glorioase” de ieri şi de alaltăieri (cele care au cunoscut, prin pana lui Shakespeare, chiar şi luminile  rampei (! – să nu neglijăm rolul batistei în gelozia pe care Othelo, maurul, o arată Desdemonei). 

Ne imaginăm că omul foloseşte acest pătrat de pânză “de când lumea”, dar nu e chiar aşa, iar istoria ei e niţel mai “recentă”. Adică începe abia în secolul al XIV-lea. Dar ce a fost înainte de batistă? N-avem nici o mărturie din vremea popoarelor vechi – evreii, caldeenii, asirienii, perşii. “Eleganţii” Atenei şi-ai Romei, în schimb, purtau în mână şi la cingătoare câte un “sudarium”; adică o bucată de pânză cu care îşi ştergeau faţa, când transpirau... dar nicidecum nu-şi suflau nasul în ea. În epocă “se muşa” cu degetele! Elegant, nu? Ca să evite o asemenea “necurăţie”, în Persia, Cyrus le interzisese (formal) supuşilor săi să-şi sufle nasul, să scuipe şi să... strănute, în public. Asta nu se întâmpla la Roma, unde poeţilor şi oratorilor li se permiteau toate acestea, cu o condiţie: să-şi şteargă din când în când, cu eleganţă, sudoarea de pe frunte...

Romanii nu aveau batistă, însă... femeile lor trebuiau să se păzească straşnic de vreo răceală; pentru că un nas care curge putea să le aducă ghinion. Plaut istoriseşte că bărbaţii care voiau să se însoare se interesau adeseori dacă tinerei nu cumva îi curge nasul – caz în care n-ar mai fi luat-o de nevastă, cu toată dota ei; în vreme ce Juvenal ne spune că un bărbat a intentat divorţ numai pentru că nevasta era mereu răcită şi, în lipsă de batistă (care, vă amintiţi, a fost inventată în secolul al XIV-lea), îşi sufla nasul cu degetele.

Ehei, dar şi după ce a fost inventată batista! A devenit atât de importantă, încât materialul din care era confecţionată - mătăsuri, inuri şi bumbacuri dintre cele mai fine – şi delicatele broderii ori arabescurile capricioase ale monogramelor spuneau ele singure totul despre starea socială ale celui / celei care o purta! În scurt timp, ea avea să joace, avant la lettre, rol de... telegraf, câtă vreme era purtătoare de mesaje (o batistă fluturată ori scăpată jos “spunea” ceva celui care ştia să “decodifice” mesajul) şi însoţea lumea bună la petreceri, unde i-au fost “dedicate” chiar dansuri ce nu puteau începe fără ca partenera să o ţină, delicat, cu două degete...

Dar s-o lăsăm acolo, în anii ei de glorie, în sala luminată de candelabre de cristal şi să revenim în mileniul trei. O lacrimă a tremurat în colţul ochiului? Vă dau eu o batistă. Nu, nu-i nevoie să mi-o înapoiaţi. E doar din cea mai fină... hârtie.

Cand au aparut buletinele de identitate în România ?

În anul 1957, prin Decretul nr.334/1957 privind regimul de evidenta a populatiei, modificat prin Decretul nr.346/1959.


Cum s-au nascut certificatele de nastere în România?

Fiecare a tinut macar o data in mainile sale un certificat de
nastere. V-ati intrebat vreodata cum aratau aceste documente acum o suta de ani? Prin amabilitatea Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei va prezentam actul de nastere al Ecaterinei Teodoriu si cel al lui Constantin Brancusi.
In istoria Romaniei a existat un moment in care s-a decis ca fiecare nastere, casatorie ori deces sa fie consemnata. Dar cand si unde anume s-au luat aceste decizii? La data de 30 martie 1830 s-a incheiat elaborarea Regulamentelor Organice de catre comisiile de redactare, formate din reprezentantii marii boierimi, sub presedintia consulului general rus Matvei Lvovici Minciaki. Regulamentele Organice erau socotite adevarate constitutii care inzestrau Principatele cu institutii menite sa raspunda cerintelor de modernizare a structurilor societatii romanesti. In mai 1831, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Tarii Romanesti a adoptat textul Regulamentului Organic, urmand sa fie aplicat de la 1 iulie 1831, iar in octombrie, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Moldovei a adoptat textul Regulamentului Organic, aplicat incepand de la 1 ianuarie 1832.

EVOLUTIA UNEI DECIZII. "Ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, preotii din bisericile existente pe teritoriul Tarii Romanesti si Moldovei aveau obligatia de a intocmi documente de stare civila pentru a inregistra botezurile, casatoriile si decesele in condici speciale", incepe istorisirea Alexandru Bratu, inspector principal al Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei. Mai tarziu, obligatia de a inregistra nasterile, casatoriile si decesele a cazut in sarcina primariilor comunale, mai exact a primarilor sau a persoanelor delegate de acestia. Colectia "Registre de stare civila", pastrata in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, contine mitricele create de preoti in perioada 1832-1865, precum si registrele de stare civila create de primariile comunale din perioada 1866-1904. Registrele, provenind de la 222 de primarii comunale ce au existat pe teritoriul actual al judetului Gorj, contin informatii importante referitoare la probleme legate de demografie, toponimie, onomastica, lingvistica, istorie economica, sociala etc. Trebuie subliniat faptul ca, in conditiile distrugerilor provocate de evenimentele petrecute in timpul celor doua razboaie mondiale, de regimul comunist ce urmarea realizarea planului de stat la maculatura, de nepasarea sau reaua-vointa a unor persoane, aceste registre sunt printre putinele documente referitoare la istoria unor localitati gorjene din secolul al XIX-lea, relevand aspecte privind ocupatiile locuitorilor, raspandirea stiintei de carte, aparitia si frecventa unor boli sau epidemii, impartirile administrativ-teritoriale sau participarea unor locuitori la evenimentele istorice majore.

PERSONAJE CELEBRE. Printre numeroasele inregistrari de stare civila aflate in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale se gasesc acte de nastere, casatorie si deces legate de personalitati de seama ale istoriei locale sau nationale.
Actul de nastere al "Eroinei de la Jiu", Ecaterina Teodoroiu, in realitate Catalina Toderoiu, a fost depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de catre Primaria orasului Targu-Jiu, oras ce inglobeaza in prezent fosta comuna Vadeni, fiind intr-o stare buna de conservare. Prin acest document se atesta nasterea in ziua de 14 ianuarie 1894 a Catalinei Toderoiu, fiica lui Vasile Toderoiu, de 34 de ani, si Elena Toderoiu, de 27 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Vadeni, judetul Gorj. "Facem mentiunea ca data nasterii este 14 ianuarie si nu 16 ianuarie, asa cum este mentionata de diversi biografi, data de 16 ianuarie 1894 fiind in realitate data cand a fost inregistrata nasterea in registrul de stare civila", continua Alexandru Bratu. Deosebit de importanta este mentiunea facuta pe marginea unuia dintre cele doua exemplare ale actului de notarul comunei, Vasile Manta, cu cerneala verde, in urma decesului eroinei: "22 August 1917 - Moarta in luptele de pe frontul Marasesti-Oituz cu gradul de sublocotenent".
Actul de nastere a lui Constantin Brancusi, depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de Primaria comunei Pestisani, se afla si el intr-o stare buna de conservare. Prin acest document, se atesta nasterea in ziua de 19 februarie 1876 a lui Constantin, fiul lui Nicolae Brancusi, de 45 de ani, si Maria Brancusi, de 24 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Pestisani, judetul Gorj. O copie al acestui act se afla la Directia Judeteana Dolj a Arhivelor Nationale, ambele fiind accesibile cercetatorilor pentru a le studia. Trebuie mentionat ca aceste documente reprezinta numai o parte infima din tezaurul documentar pastrat in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, parte a patrimoniului cultural national.

Viitoarea "Eroina de la Jiu" a urmat primele doua clase primare in Vadeni. Urmatorii doi ani a urmat scoala la Targu-Jiu. Catalina Toderoiu a plecat apoi la Bucuresti, unde s-a inscris la Scoala de Fete. In acea perioada, Ecaterina s-a inrolat ca cercetas. Dupa ce Romania a intrat in primul razboi mondial, ea a participat ca sora medicala. Moartea fratelui ei Nicolae a afectat-o foarte mult. In octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a decis sa slujeasca tara in locul fratelui ei. 10 octombrie 1916 este ziua in care Ecaterina Teodoroiu se remarca prin vitejia sa. Atunci a avut loc prima batalie de la Jiu. Trupele Armatei I romane, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternica ofensiva inamica (Grupul Kneussel). La 22 august 1917 a avut loc batalia de la Varnita si Muncelu. Actiunea ofensiva a armatei germano-austro-ungare este oprita de armata romana cu pierderi grele. In cursul acestei batalii a cazut eroic, in fruntea plutonului pe care il comanda ca sublocotenent, Ecaterina Teodoroiu. Eroina a fost impuscata in piept. Ultimele ei cuvinte au fost: "Inainte baieti, sunteti cu mine!". Ecaterina Teodoroiu a fost inmormantata pe campul de lupta, apoi trupul ei a fost mutat in Mausoleul de la Marasesti. La 29 iunie 1921 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", cu Marieta Rares in rolul principal, prima incercare de evocare a razboiului din 1916-1918; a adus pe ecran viata eroinei de la Jiu, combinand scene reconstituite cu actori si montaje din actualitatile de razboi. In anul 1978 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", regizat de Dinu Cocea, avand-o in rolul principal pe Stela Furcovici.

Domnia împăratului Constantin până la izbucnirea ereziei ariene

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman
în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirmă direct sau indirect că misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decât o captatio benevolentiae, menită să atragă popularitatea comunităţilor creştine aflate într-o creştere neîncetată. Această ipoteză nu poate fi eliminată, dar este improbabilă. Dacă ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îmbrăţişau încă o credinţă idolească sau alta? De ce ar fi încercat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorinţa de a fi binevoitor acolo unde predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea“ Bisericii care a avut loc în vremea sa este descrisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o privelişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de biserici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere sufle-tească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârşită“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfântului Constantin au atins fiecare pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aşteptată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de necesare în perioada respectivă, când misiunea liturgică a Bisericii începea să ia o amploare tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bine între ei. Toată asuprirea politică din perioada respectivă lăsase răni profunde. Mulţi se lepădaseră de credinţă. Alţii fuseseră nevoiţi să aleagă calea exilului. Mărturisitorii numeroşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comunităţilor, iar ierarhia bisericească încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toate aceste lucruri au fost îngăduite dintr-un scop pur politic, chiar şi aşa nu putem observa ce este de reproşat! Binefacerile care au rezultat din această gândire „politică“ au adus mai mult bine decât multe alte intenţii care au părut frumoase şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfântul Constantin cel Mare îi făgăduieşte acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia să acopere nevoile clericilor şi ale construirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cuvios nu se rezumă numai la a promite, ci afirmă mai departe: „Dacă însă vei vedea că lipseşte ceva ca să se îndeplinească de-cizia mea faţă de toţi aceia, va trebui să te adresezi cu toată încredinţarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat verbal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă satisfacă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înşelă-ciune să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-prefectului Patricius să se dea atenţia cuvenită tuturor celorlalte probleme şi îndeosebi acesteia şi să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea proble-mă“ (Ibid., p. 385). Grija demonstrată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate întocmai o regăsim şi în alte documente ale epocii respective. Bunele intenţii pe care Sfântul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări politice aşa cum încearcă să ne facă să credem unii cercetători preocupaţi doar de dimensiunea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul citat anterior ne dezvăluie o persoană atentă şi la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea în momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezolvarea situaţiei controversate care sfâşia unitatea comunităţilor creştine din regiunea respectivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a membrilor ierarhiei bisericeşti constă, aşa cum o cer atât regulamentele speciale de ordin interior, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi renunţarea la orice implicare în viaţa politică. Ceea ce uită multe persoane este că Sfântul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Încheiem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ideea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreuneze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inutile: „Întrucât reiese dintr-o mulţime de fapte că dispreţul faţă de religie, pe care se bazează respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile publice, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor omeneşti o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfinţenia pe care trebuie să o observe şi prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceea să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Caecilian, serviciul lor în slujba acestei sfinte religii şi cărora lumea s-a obişnuit să le spună clerici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinităţii, ci, dim-potrivă, să nu fie deloc tulburaţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinităţii, cu atât mai mare este binele pe care-l aduc în treburile publice“ (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare membru al clerului are o sarcină unică şi care nu încetează niciodată: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toată inima sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)