luni, 30 iunie 2014

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/4

4. Cunoaște-te pe tine însuți

În secolul al V-lea î.Cr., Socrate le cerea discipolilor săi ceea ce era sculptat pe fațada templului lui Apolo din Delfi: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți” ((gnôthi sautón). Cunoașterea de sine este indispensabilă pentru a parcurge itinerariul vieții interioare. Este adevărat, această cunoaștere nu va fi niciodată deplină: fiecare rămâne un mister și pentru sine și uneori poate apărea chiar o enigmă cu umbre și lumini obscure pe care nu ar vrea să le vadă, și pe care poate le stigmatizează în alții. Și totuși, este absolut necesar să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru a știi de ce suntem capabili, care sunt propriile limite și propriile puteri, pentru a fi responsabili. A ne cunoaște ca proces al unei lecturi psihologice a eului nostru; a ne cunoaște în apartenența unei porțiuni precise a umanității; a ne cunoaște pentru a avea o judecată sănătoasă de noi înșine.
În această muncă spirituală de cunoaștere de sine nu totdeauna este posibil să facem distincție între eul spiritual și cel psihologic. Unii au tendința de a confunda aceste două dimensiuni, reducând una în dauna celeilalte; dar, într-adevăr, viața spirituală și viața psihologică într-atât se intersectează încât în manifestările exterioare a primei rămâne imposibilă să se opereze o distincție. Știm din experiență că erori de spiritualitate pot să devină patologii psihice (uneori și cu efecte somatice) și că, viceversa, patologii psihice pot influența spiritualitatea. Ființa umană este mult mau unită decât putem noi crede: trupul, sufletul și duhul au o profundă relație reciprocă, iar granițele dintre ele sunt foarte fluide. Și totuși, nu trebuie să se uite că psihologia lucrează în registrul analizei și al interpretării fenomenelor psihologice, că se află în spațiul științelor umane, în vreme ce spiritualitatea trăiește într-un alt nivel de sens: orientarea ultimă a vieții umane și semnificația ei.
Fiecare dintre noi există pentru că a fost zămislit, deci există părinții cei care ne precedă; fiecare dintre noi trăiețte într-un timp și într-un loc particulare, deci a venit și vine în fiecare zi în lume aici și acum; fiecare dintre noi stă împreună cu alții, deci cu alții se află în relație. De aceea, a ne cunoaște pe noi înșine înseamnă înainte de toate a adera la realitate, a cunoaște propria relație cu istoria, lumea, pentru că numai astfel fiecare dintre noi există și este implicat. Multe itinerarii spirituale par uneori sterile, când nu sunt chiar negative sau dezumanizante, pentru că nu aderă la realitate. Este extrem de periculos să începem itinerariul spiritual fără a ne simți în legătură cu alții, în mijlocul altora și niciodată fără alții! Câte derapaje în viața interioară și spirituală din partea personoanelor care ne izolează, care nu ne mai ascultă, care trăiesc numai din propriile certitudini și din propriile descoperiri...
Deci, a ne cunoaște pe noi înșine este o angajare, un efort, un exercițiu zilnic și cere să se privească, să se observe, să se examineze propria simțire, vorbire și acțiune. Astăzi noi avem grația științelor umane care dau experienței spirituale un mare ajutor și serviciu: pot să ghideze persoana spre o bună cunoaștere de sine și pot fi vehicule de înțelepciune și intrumente de eliberare. Fără o anumită cunoaștere de sine este aproape imposibilă dezvoltarea vieții interioare, pentru că eu sunt ceea ce sunt, adică și tot ceea ce am făcut eu din mine însumi, care a contribuit la formarea eului meu. Da, exercitându-ne în cunoașterea de noi înșine parcurgem deja călătoria interioară!

va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   

duminică, 29 iunie 2014

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/3


3. Apare întrebarea


Există ceva care să fie esențial unei autentice vieți interioare, unui itinerar spiritual care să fie cu adevărat capabil de umanizare și să fie posibil fiecărui om, religios sau nu, creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de toate necesar – așa cum am amintit deja – să ne punem întrebări, să știm să ne interogăm. Cu toții avem întrebări care sălășluiesc în noi, voci care apar în profunzimile noastre, dar este necesar să le ascultăm, să lăsăm să iasă la suprafață și să le examinăm și să le asumăm. Cum să nu amintim aici cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita pe un tânăr poet să „aibă dragi întrebările în sine înseși”?
Există întrebări fără răspunsuri facile, există întrebări care rămân astfel și trebuie să primească enigma, dar care trebuie oricum făcute și ascultate; uneori acestea sunt pentru noi mai decisive decât eventualele răspunsuri, răspunsuri care uneori nu sunt posibile de dat.
În această privință să ne punem numai întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?” Cine nu pune întrebări trăiește în mod constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții, reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund, toate apar având puțin sens. Întrebările esențiale ale vieții sunt bine rezumate de Teodot (secolul al II-lea d.C). Din păcate este vorba de întrebări insuficient transmise și amintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi salvat?”. Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus nici imediat disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre căutare, are nevoie de libertate.

va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/2

  1. O călătorie, un itinerar

Toți cei care au trăit o experiență spirituală serioasă, profundă și durabilă, și de aceea toți maeștrii de spiritualitate, descriu viața interioară ca un itinerar, o călătorie, un drum, un pelerinaj. Această simbolistică se potrivește bine vieții interioare și spirituale, pentru că în ea există începuturi, sunt prezente exoduri, există o abandonare a anumitor situații trăite și cunoscute pentru a ne îndrepta spre noi ținte, spre noi experiențe. S-a vorbit uneori de o tindere spre înălțimi, o scară de urcat; alteori, chiar dacă mai rar, de o coborâre sau de o traversare a unor deșerturi în care se întâlnesc diferite dificultăți, care descurajează și ne invită să ne reîntoarcem. A afirmat Heraclit cu o lapidară inteligență: „Scara care coboară și care urcă este aceeași întotdeauna” (frag. 60 DK).
Omul simte în interiorul său, în propria inimă o invitație, o voce ascunsă care îl cheamă să lase, să abandoneze ceea ce trăiește în acel moment, pentru a întreprinde un noi drum: există un nou drum de străbătut! „Lekh lekha! Îndreaptă-te spre tine însuți! (Gen 12, 1), este vocea auzită de Abraham atunci când a întreprind drumul său de credincios: călătoria geografică care îl va conduce spre Urul Caldeii până în țara făgăduită s-a împlinit în primul rând în viața lui interioară, cu ajutorul unei coborâri în profunzimile inimii sale. În acest sens este semnificativ că Părinții Orientali, în special Grigore de Nyssa, interpretează drumul vieții interioare, simbolizat în experiența lui Abraham, ca un ekstasis, o ieșire din sine.
Dar să nu ne facem iluzii: călătoria, drumul nu este niciodată asigurat, nici nu se prezintă ca o înaintare directă spre țintă, nu este „o urcare de neoprit” (Ps 49, 19); mai degrabă este un drum în care se trăiesc multe contradicții, în care sunt posibile înaintări nesperate, dar și regresiii de negândit, așa cum se poate vedea și în experiența vieții psihologice și afective... este un itinerar uman, caracterizat de puncte de forță și de slăbiciunile ce contrasemnează fiecare om, chemat la libertate, dar tentat să rămână sclavul idolilor falși care, la rădăcină sunt totdeauna – să nu uităm acest lucru – „o eroare antropologică” (Adolphe Gesché), o contradicție pe drumul umanizării, care este sarcina fiecăruia dintre noi. Călătorie, deci, pentru a reintra în noi înșine, pentru a merge spre inima lucrurilor și a le înțelege din interior.

  va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  


Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/1

1. Viața interioară, o experiență umană

Viața interioară este o experiență ce aparține tuturor oamenilor. Nu este monopol al celor ce cred sau al creștinilor: fiecare om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – „din punct de vedere spiritual”, adică trăiește cu o conștiență, o conștiință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în care se decide și se caută sensul vieții.
Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat interogându-se, punând celor care se aflau deja în lumea interogațiilor „întrebări”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decusrul propriei creșteri. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originală în viață, a crescut căutând, s-a constituit și punând întrebări. Tocmai punând altora și punându-și și sieși întrebări încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se situează în lume și află referințe pentru a știi ceea ce el este și vrea să fie. Iată, așa s-a născut în fiecare din noi viața interioară, pe care am putut s-o dezvoltăm în mod conștient sau să o lăsăm într-i dimensiune minimă, fără apărare, strivită de „acea omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care inmoaie atmosfera în care trăim.
Există viață interioară atunci când nu ne lăsăm tărâți de viață, atunci când nu permitem altora să decidă și să gândească pentru noi, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, dar atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și dacă suntem dispuși, chiar cu efort, să încercăm să dăm un răspund personal. Cu siguranță, o adevărată viață umană trebuie să se desfășoare în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie datoare cu soluții pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească pentru sine, cu ajutorul unui itinerar de viață interioară, izvorul sensului.
În sfârșit, trebuie să afirmăm cu claritate că viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre de fiecare zi; ba mai mult, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitate, fără posibile evadări sau scutiri: este o modalitate de gândire, de simțire și de acțiune concretă, cu alții și în mijlocul altora. În fond, fără o viață interioară nu poate exista un drum de umanizare: numai proporțional cu dezvoltarea vieții interioare se dă posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

va urma...

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   


sâmbătă, 7 iunie 2014

Trimiteri scripturistice pentru Anaforalele siriene

Tradiţia orientală în context euharistic


Socotită în rândul celor mai vechi texte liturgice din tradiţia orientală, Anaforaua Apostolilor Addai şi Mari reprezintă cea mai veche rugăciune euharistică a Bisericii Siriene. Este folosită şi astăzi în Liturghiile orientale, textul ei însumând specificitate aparte prin faptul că a fost prea puţin influenţat de cultura elenistică a Imperiului Roman, putând fi considerat prin urmare „o expresie reprezentativă a iudeo-creştinismului din primele veacuri creştine“.
Timpul şi locul alcătuirii acestei rugăciuni liturgice se pierd în negura vremii. Cert este că, în baza unor elemente scripturistice comune, ea leagă tradiţia teologiei semitice de actualitatea liturgică, fundamentată scripturistic.
Caracterul istorico-dogmatic al textului euharistic, evocat cel mai adesea în comentariile moderne, se descoperă în contextul mai larg al misticii scripturistice. Nu este trecut cu vederea nici fundamentul veterotestamentar al practicii invocării Sfântului Duh, care, ascultând cererea făcută cu vrednicie de cei aleşi ai Săi, se pogoară ca „un foc din cer“, mistuind jertfele aduse. Aşa se face că împăratul David, ridicând jertfelnic Domnului, „a înălţat ardere de tot şi jertfe de împăcare şi a chemat pe Domnul şi Dumnezeu l-a auzit trimiţând foc din cer pe altarul arderii de tot“ (I Cronici 21, 26). Tradiţia unei astfel de mulţumiri este confirmată şi de cea de a doua Carte a Cronicilor, unde autorul descrie foarte concret actul sacerdotal împlinit de împăratul Solomon înaintea poporului. Astfel, „când a sfârşit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut templul“ (cf. II Cronici 7, 1; vezi aici şi: Lev. 9, 24; I Regi 18, 38). Într-un înţeles mult mai tainic, Isaia prorocul primeşte în descoperire dumnezeiască „focul cerului care purifică buzele sale pentru ca el să fie demn de a rosti cuvântul divin“. Relatarea sa face dovada uneia dintre cele mai grăitoare imagini cu privire la dimensiunea curativă a Tainei Sfintei Împărtăşanii. Primirea „cărbunelui aprins“ se face astfel spre „ştergerea păcatelor“ şi „curăţirea fărădelegilor“ (cf. Isaia 6, 6-7: „Atunci unul dintre serafimi zbură spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luă cu cleştele de pe jăratic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi»“).
Jertfa lui Abel şi context euharistic
Un alt tablou inedit al simbolisticii „focului euharistic“ se descoperă în capitolul patru al Cărţii Facerii, acolo unde ni se vorbeşte despre cele două jertfe aduse de Cain şi Abel. Aspectul mistic al acestui prim eveniment euharistic surprinde legătura dintre tradiţia creştină şi cea iudaică. Sirologul englez Sebastian Brock explică această convergenţă, justificând totodată că a fost preluată dintru început de teologia siriacă, pe baza unei tradiţii exegetice comune, dublată de convergenţa limbii semitice. Teoria sa este confirmată de însemnările lui Afraate, unde se accentuează îndeosebi curăţenia inimii, ca element principal în primirea jertfei şi pogorârea binecuvântatului foc dumnezeiesc. „Este adevărat că prin curăţia inimii Abel a avut trecere înaintea lui Dumnezeu, pe când Cain a fost respins? Cum s-a făcut Abel conştient de primirea jertfei sale, pe când a lui Cain a fost respinsă? Voi încerca să vă explic despre aceasta pe cât îmi va sta în putinţă.
Sunteţi conştienţi, iubiţii mei, că jertfa care a fost primită înaintea lui Dumnezeu se deosebeşte prin faptul că focul s-a coborât peste ea din ceruri şi că ofranda a fost mistuită de el. Astfel, când Abel şi Cain au pus ofrandele lor împreună, focul cel viu care slujea înaintea lui Dumnezeu a venit şi a mistuit jertfa curată a lui Abel, neatingându-se de cea a lui Cain, pentru că era necurată. Prin aceasta a ştiut Abel că jertfa sa fusese primită şi Cain că a sa fusese respinsă. Şi roadele inimii lui Cain mai târziu au mărturisit şi au arătat că era plin de înşelăciune, când şi-a omorât fratele: din ceea ce mintea sa dobândise, mâinile sale au dus la împlinire. Însă curăţia inimii lui Abel a împlinit rugăciunea“ (Demonstraţia IV, 2). 
Diac. Ioniţă Apostolache
Sursa: www.ziarullumina.ro

joi, 5 iunie 2014

Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.” – 1 Samuel 3:9

Vorbeşte, Doamne, căci sunt rob
şi robul tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grâul tău un bob
Şi dragoste mai multă!
Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept,
Dar eu cu mai mult dor te-aştept
în vremea de zăbavă…
Vorbeşte, Doamne, căci sunt gol
Şi-mi bate-n suflet vântul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de când pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat cuvântul.
Mai dă-mi din pâinea ta un drob
Şi flacăra mai multă!
Chiar daca-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sunt rob
şi robul tău ascultă…

Costache Ioanid