miercuri, 30 iulie 2014

Cum sunt păcăliţi porcii

Într-o zi, un om ducea un porc la abator pentru tăiere. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
Şi aşa, până ajunse la abator, unde lucrătorii abatorului mi-l înşfăcă pe porc şi-l trânti la pământ. Zadarnic acuma porcul guiţa şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitul.
Tot aşa îşi bate joc satana şi de unii dintre noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească, câteva grăunţe de slavă trecătoare, câteva mere din raiul pământesc trecător şi, aşa, încet-încet ne păcăleşte, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

Să-l trezim!

Se spune că odată, într-un oraş, o casa a luat foc. În ea se afla un om, care dormea adânc. Salvatorii sosiţi la faţa locului au încercat să-l scoată pe fereastră, dar nu au reuşit. Au încercat apoi să-l transporte până la uşă, dar nici de data aceasta nu au reuşit, întrucât omul avea o constituţie robustă şi era prea greu.
Disperaţi, se tot gândeau şi se întrebau ce metodă să mai folosească pentru salvarea lui. Atunci unuia dintre ei i-a venit ideea salvatoare:
- Hai să-l trezim! În acest fel, va putea să iasă singur şi să se salveze.

Tot aşa se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Nu se va salva nimeni luat pe sus, cu forţa. Dacă dorim salvarea cuiva, trebuie mai întâi să-l „trezim” şi să-l ajutăm să se ridice cu „pârghiile” noastre duhovniceşti. Şi să nu uităm că degeaba se trezeşte, dacă nu se şi ridică din patul păcatului şi al indiferenţei.

Zidul urii

Un om care nu cunoştea pe Dumnezeu, s-a îmbogăţit peste noapte.
Trăind în ceartă cu un vecin al său, voind să-şi arate „muşchii”, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică, aşadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care îşi făcu o casă cu mult mai mare şi mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac. 
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Din cauza lipsei razelor mângâietoare ale soarelui, care distrug microbii, unul din copiii săracului murise de oftică (TBC).
Omul rău, mustrat de conştiinţă, îşi zise: "Oare, nu sunt eu de vină?"
Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină!” Şi se hotărî să-l dărâme. Dar nu-şi săvârşi gândul, căci peste puţin timp, află că vecinul căzuse la pat. Şi aceasta pentru că omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căinţă, chemă un meşter şi-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puţine zile, dricul se înfăţişă din nou la poarta vecinului.

Iată ce face zidul urii, banul, mândria şi lipsa dragostei. Dacă există cumva şi în faţa casei noastre acest zid, să-l dărâmăm cât mai repede, ca să-l salvăm şi pe cel de lângă noi, dar să scăpăm  şi noi de mustrarea conştiinţei!

Dorinţa racului

Înainte de a muri, un rac oarecare, după ce l-a strâns în braţe pe fiul său, ia spus o mare dorinţă a lui şi anume: că şi-ar dori ca el, fiul său, să meargă înainte, ca toate vieţuitoarele, explicându-i amănunţit cum să procedeze. La urmă l-a întrebat: "Înţeles-ai, fiule?" "Da, tată, dar te rog arată-mi şi dumneata cum să fac, măcar un pas-doi". Ceea ce, lesne de bănuit, bătrânul n-a putut...

Oare câţi tătici şi câte mămici nu şi-ar dori ca fii lor să meargă înainte, să nu calce strâmb, să nu meargă cum au mers ei, dar puterea pildei este mult mai puternică decât cuvântul de îndemn, fără trăire.

Gura şi pleoapele

Într-o mânăstire, un ucenic a făcut o greşeală foarte mare şi toţi fraţii se aşteptau ca stareţul să îl certe sau să-l pedepsească, dându-i canon. Însă stareţul s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Supărat de această situaţie, după o vreme, a venit un alt ucenic la părintele stareţ şi i-a zis foarte indignat: "Părinte, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic când ai văzut că a greşit şi ce sminteală a făcut. Trebuia să-l cerţi, ce mare lucru! Măcar atât! Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură". Stareţul i-a răspuns: "Da, ne-a dat gură, dar ne-a dat şi pleoape". 

Aşadar, mai bine să închidem ochii (pleoapele) când vedem pe cineva greşind, decât să deschidem gura ca să-l judecăm.

Recunoştinţa unui copil

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...
Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul -  pentru că el creşte fazani..."
În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.
Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Întâlnire de lucru

Se spune că Satan a organizat o întâlnire de lucru cu toţi demonii săi. Odată ce s-au adunat toţi înaintea lui, a luat cuvântul şi le-a zis:
- Măi, băieţi! Nu putem să-i oprim pe creştini să meargă la Biserică, să citească Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, şi să descopere cuvântul... Nu avem nicio putere să oprim relaţia intimă pe care o au cu Salvatorul lor. Noi ştim că odată ce se prind în legătură cu Isus, puterea noastră asupra lor este nimicită. Din această cauză m-am tot gândit ce să facem, şi iată ce idee mi-a venit... Daţi-le voie să meargă la Biserică, să se închine Dumnezeului lor, dar furaţi-le timpul ca să nu mai aibă timp să dezvolte şi să întreţină o relaţie cu Isus Cristos şi cu Maria, mama Lui, de care  noi ne temem atât de mult. Cum vom face aceasta?
Potrivnicii creştinilor au tăcut...
- Iată cum! Ţineţi-i ocupaţi cu aspectele neesenţiale ale vieţii, inventaţi nenumărate scheme care să le ocupe mintea tot timpul.. Tentaţii, să cheltuiască, să-şi dorească mai mult, mai mult, mai mult.. Să caute să muncească cât mai mult - 10,12,14 ore pe zi, chiar şi Duminicile, pentru ca să creadă că aşa îşi pot împlini toate cele ce ţin de trebuinţele lor materiale... Trimiteţi-i în Spania, Italia şi Anglia. Cât mai departe de familiile lor. Acolo împuşcăm doi iepuri: le dăm mult de muncă şi îi lipsim, pe cei mai mulţi catolici, de bisericile lor, de spovadă şi împărtăşanie…
Împuţinaţi-le timpul pe care l-ar petrece cu copiii, cu familiile lor. Suprastimulaţi-le mintea ca să nu mai poată auzi liniştea, care le-ar putea oferi un timp de meditaţie la rostul vieţii lor şi să vadă deşertăciunea sufletelor lor.. Televizoare peste tot, dvd-uri, computere, ziare şi reviste, manele, desene animate, jocuri, lux; nu-mi pasă cum le numiţi, utilizaţi orice lucru de care se pot folosi fără oprire şi prin care putem vinde vise goale... Asta va încărca minţile lor şi va rupe orice legătură cu Cristos... Umpleţi-le vieţile cu super oferte, jocuri de noroc şi orice servicii şi produse gratuite, adică speranţe false şi iluzii...
Nu uitaţi de femeie! Ea a ştiut întotdeauna să ispitească. Folosiţi-o cât mai sumar îmbrăcată pentru a înşela ochii bărbaţilor, care vor fi şi mai slabi şi vor crede că frumuseţea trupului este importantă şi vor deveni nesatisfăcuţi de propriilor lor neveste.
Ţineţi-le pe neveste ocupate cu treburile casei, cu bucătăria, cu mofturile copiilor, cu îndatoririle faţă de soţ, de părinţi, pentru ca, odată sfârşită ziua, să nu le mai poată oferi soţilor dragostea lor, astfel ei se vor umple de amar şi vor căuta mângâiere în altă parte.
Daţi-le pe Moş Crăciun, daţi-le brad, pentru a-i îndepărta de la adevăratul sens al Naşterii Mântuitorului, la fel şi cu Paştile, daţi-le iepuraş, să uite de Înviere şi de puterea lui Isus Cristos asupra păcatului şi a morţii... Astfel, ei singuri îşi vor îndepărta proprii copii de la Adevăr...
În vacanţe învăţaţi-i să facă excese: discoteci, grătare, petreceri, să nu se poată linişti prea mult, ca să poată reflecta la creaţia lui Dumnezeu. Astfel, faceţi ca ei să se întoarcă la viaţa de zi cu zi şi mai obosiţi, să nu aibă timp să se încarce cu energia naturii lui Dumnezeu. Daţi-le parcuri distractive, evenimente sportive în fiecare zi, spectacole de muzică, filme.. Ţineţi-i ocupaţi, ocupaţi, ocupaţi ! Umpleţi-le viaţa cu atât de multe invenţii şi cauze bune, încât să creadă că ei sunt stăpâni pe vieţile lor şi pot face "ceva".. Curând îşi vor sacrifica şi sănătatea şi familia pentru a face "ceva" cu viaţa lor... Să ştiţi băieţi că o să meargă, o să meargă.. E un plan bun. Acum plecaţi şi faceţii cum v-am spus...
Astfel, demonii au plecat pe pământ să facă totul spre a-i ţine pe oameni ocupaţi cu scopurile lor în viaţă, pentru a le împuţina timpul în care ar putea medita la viaţă şi moarte, la Judecată, la necesitatea schimbării vieţii lor şi mai ales timpul de rugăciune...
Întrebarea este: A reuşit oare satan în planul lui sau nu?!

Cristos - Regele creştinilor

Cel mai iubit om din istorie, Isus Cristos,
n-a avut servitori, şi totuşi I se spunea Stăpân;
n-a avut diplomă, şi totuşi I se spunea Învăţător;
n-a avut medicamente, şi totuşi I se spunea Vindecător;
n-a avut armată, şi totuşi se temeau de El;
n-a câştigat niciun război, şi totuşi a cucerit lumea;
n-a comis nicio crimă, şi totuşi L-au răstignit;
a fost înmormântat, şi totuşi trăieşte şi azi...
Mă simt onorat să slujesc Acestui Conducător, care ştiu că ne iubeşte.
El este Împăratul şi Dumnezeul nostru. Să-L mărturisim cu timp şi fără timp în faţa oamenilor, “Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9,26).

Milostenia - nimic mai simplu

Un credincios mai nevoiaş îl întrebă pe preotul lui, zicându-i: ,,Părinte, cum poţi face milostenie când nu ai ce da?”.
Preotul răspunse: ,,Să luăm ca pildă pe Ioana cea din capul satului cu bărbatul ei şi cu cei trei copii. Ei sunt mai nevoiaşi ca dumneata, dar pentru că Ioana este o bună creştină, găseşte mereu prilej să facă milostenie. Să-ţi dau nişte exemple:
Ieri dimineaţă, Ioana văzând o bătrână cu o greutate cam mare de lemne în spinare, i le-a luat şi le-a cărat până a trecut dealul.
Tot ieri, vecina ei trebuia să plece la doctor, dar nu avea cu cine să lase copilul. Ioana s-a oferit, a luat copilul la ea şi l-a îngrijit împreună cu copiii ei.
O femeie bătrână, din vecini, a primit o scrisoare de la fiul ei din armată şi, cum nu ştia să citească, Ioana i-a citit-o cu răbdare şi dragoste, încât bătrâna nu mai putea de bucurie că băiatul ei este sănătos şi apreciat de superiorii lui.
După vreo două ceasuri, în faţa porţii ei doi tineri se certau dintr-o nimica toată, iar Ioana nu s-a lăsat până nu i-a împăcat, spunându-le că sunt creştini şi dacă nu sunt împăcaţi, supără pe Dumnezeu...
Iată iubire frate, câte milostenii poate face un om nevoiaş, dar numai să fii credincios şi milostiv. Aşa face un adevărat creştin.

Pildă rea

Un enoriaş veni la preot să i se plângă de fiul său şi-i zise:
- Părinte, copilul meu nu ascultă de mine. Şi doar sunt tatăl lui.
Preotul îl întrebă:
- Crezi că trebuie să asculte copilul de tatăl său?
Enoriaşul răspunse:
- Fireşte, aşa se cuvine.
Atunci preotul, ştiindu-l pe enoriaş cam nedus la Biserică îi zise:
- Dar dumneata asculţi de tatăl dumitale?
- Tata a murit părinte, zise el.
- Nu de tatăl acela îţi vorbesc eu, ci de Tatăl nostru Cel din Ceruri, Tatăl tuturor…!
Enoriaşul nu mai putu zice nimic, iar preotul îl mustră cu blândeţe zicându-i:
- Atunci cum vrei să te asculte copilul, când pilda cea rea i-o dai însuţi dumneata?!
Creştinul nostru îşi recunoscu greşeala şi făgădui grabnică îndreptare.

La început...

La început lumea era ca o mare grădină înflorită.
Creând omul, Dumnezeu îi spuse: „de fiecare dată când vei face o faptă rea, eu voi face să cadă pe pământ un fir de nisip”. Dar oamenii nu l-au băgat în seamă. Ce ar fi însemnat unul, o sută, o mie de fire de nisip în imensa grădină înflorită? Trecură anii iar păcatele oamenilor se înmulțiră: torente de nisip inundară lumea. Au apărut deșerturile care, zi de zi deveneau tot mai întinse. Și astăzi Dumnezeu îi atenționează pe oameni, spunându-le: „Nu transformați grădina înflorită într-un imens deșert; plantați florile faptelor voastre bune zi de zi, fără a obosi niciodată”.  

Anti-creația și plânsul lui Dumnezeu


La sfârșit omul a distrus pământul. Pământul fusese frumos.
Apoi, deasupra lui a plutit duhul omului și a distrus toate lucrurile. Și omul a spus: „Să fie întuneric”. Și i s-a părut omului că întunericul era lucru bun, și a numit întunericul „siguranță”; și s-a împărțit pe sine în rase, religii și clase. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șaptea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie un guvern puternic”, pentru a stăpâni peste noi în întunericul nostru… Să fie armate pentru a se ucide ordonat și eficient în întunericul nostru; să persecutăm și să distrugem, aici și până la capătul pământului pe cei care ne spun adevărul, pentru că noi iubim întunericul nostru. Nu a existat nici seară nici dimineață în ziua a șasea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie rachete și bombe” pentru a ucide mai bine și mai repede. Și au fost cuptoare și camere de gazare pentru a eficientiza munca. Și era ziua a cincea înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie drogurile” și alte căi de fugă, pentru că un ușor și constant deranj – realitatea – ne supără în comoditatea noastră. Și era ziua a patra înainte de sfârșitul lumii. Și omul a spus: „Să fie certuri între națiuni”, ca să știm cine este dușmanul nostru. Și era ziua a treia înainte de sfârșitul lumii.
Și, ca ultim lucru, omul a spus: „Să-l facem pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră”, și să nu existe un alt Dumnezeu care să intre în competiție cu noi. Să spunem că Dumnezeu gândește ca noi, să credem că urăște așa cum urăm noi și că ucide așa cum ucidem noi. Și era ziua a doua înainte de sfârșitul lumii. În ultima zi a fost un mare tunet pe fața pământului; focul arse frumoasa planetă, și a fost tăcere. Și Domnul Dumnezeu a văzut tot ceea ce făcuse omul, și în tăcerea care învăluia acele resturi fumegânde… Dumnezeu a plâns.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: Revista mexicană „Iglesias”, n. 46, 1987 (www.qumran2.net)

duminică, 27 iulie 2014

Primejdie de moarte

Mulţi oameni, care sunt stăpâniţi de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire dar n-au suficientă voinţă, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună.
Cu mulţi ani în urmă, în apropierea unei gări, într-un canton al C.F. R-ului, trăia un acar cu soţia şi fetiţa lui, care împlinise nouă anişori.
Acarul avea patima beţiei. Nu arareori fetiţa îl văzuse pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult, când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură şi când ajungea acasă îşi bătea soţia şi copila, care erau nevinovate.
Într-o zi fetiţa întrebă pe tatăl ei, care se afla cu steguleţul roşu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l:
- Tată, ce înseamnă asta? De ce ţii steguleţul roşu în mână?
El i-a răspuns:
- Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt şi dau de veste…
Fata tăcu şi intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de ruşine. La gâtul sticlei cu ţuică de pe masă, fetiţa pusese un mic steguleţ roşu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese: ,,PRIMEJDIE DE MOARTE!”. Atâta amărăciune şi ruşine simţi acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beţia.
Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, şi-a scăpat tatăl de la pierzare.        

Cum scăpăm de ispite

Într-o zi veni la duhovnicul său un credincios, care i se plânse astfel:
- Părinte, ce să fac pentru a scăpa de ispitele care mi se aşează în cale sau mă împresoară? Căci pe stradă, la serviciu şi în oricare alt loc, ispitele nu-mi dau pace şi aş vrea să scap de ele.
Preotul se duse în bucătărie, luă un vas, îl umplu cu apă şi zise:
- Uite, îţi dau un canon, care te va ajuta mult ca să scapi de ispite. Ia acest vas plin cu apă, mergi cu el până acasă şi vino înapoi, fără să verşi vreo picătură din el şi apoi vom sta de vorbă. Dar să nu verşi nicio picătură, ai înţeles?
Omul luă vasul cu multă teamă şi plecă. Ca să nu verse nici o picătură de apă din vas, el merse toată vremea cu ochii ţintă la el. Nu i-a fost uşor.
Când se întoarse îi spuse preotului că a făcut precum i-a spus.
Preotul îl întrebă:
- Cât ai mers pe cale, spune-mi ce ai văzut în jurul tău?
- N-am văzut nimic, părinte, decât apa din vas.
- Păi de ce numai apa din vas?
- Deoarece am vrut să nu vărs nicio picătură din vas; dacă mă uitam prin jur, vărsam din apă şi astfel încălcam canonul ce mi l-aţi dat.
- Ei, fiule, vezi că singur te-ai lămurit? Aşa este şi în viaţă. Ca să nu vezi ispitele din jurul tău şi să nu verşi din apa curată a sufletului tău, trebuie să te uiţi tot timpul numai la Poruncile lui DUMNEZEU, numai la Biserica Sa, numai la Sfânta Sa Evanghelie. Dacă vei fi cu mintea aţintită numai la acestea, nu vei mai vedea ispitele.
Şi omul înţelese cum să-şi păstreze sufletul curat.

A murit pentru mine

Un călător, în timpul vizitei pe care a făcut-o la un cimitir militar din Nouvil, în Statele Unite, a văzut pe un om care sădea flori pe un mormânt.
Călătorul a întrebat:
- Fiul tău este îngropat aici?
- Nu, a răspuns acela.
- Vreo rudă, cumva?
- Nu, a răspuns iarăşi. Iată, a răspuns acela, lăsând jos tăbliţa de lemn pe care o ţinea în mână: Când a izbucnit războiul, mă aflam în Ilinois. M-au chemat la arme. Şi fiindcă eram sărac şi nu aveam bani să plătesc un înlocuitor, a trebuit să mă supun. Mă pregătisem de plecare, îmi luasem rămas bun de la soţie şi de la copii, şi chiar atunci a venit la mine un bun prieten. ,,Tu ai familie”, mi-a spus, ,,şi dacă o să pleci, soţia ta nu se va putea descurca, de aceea m-am gândit să mă duc eu în locul tău”. Am primit cu bucurie. Însă, într-una din lupte, a fost grav rănit şi a murit aici la Nouvil.       L-au îngropat în acest loc. Când am aflat, nu mi-am mai găsit liniştea, am luat puţinii bani pe care îi aveam şi am venit aici să-l vizitez şi să-i împodobesc mormântul. Spunând acestea, a luat tăbliţa şi a înfipt-o pe mormânt. Pe ea erau scrise cuvintele acestea simple şi emoţionante: ,,A murit pentru mine”.

Dacă n-ar ploua? Dacă n-ar fi atât de cald? Dacă…?


Suntem ispitiți uneori să gândim că, dacă nu ar fi circumstanțele defavorabile în care trăim, am putea fi mari personalități. Am putea avea pasiunea lui Gandhi, tenacitatea non violentă a lui Martin Luther King, sau am fi ca vreun sfânt sau sfântă care au trăit o viață extraordinară. Viața de toate zilele pare că ne strivește, și o serie de banalități și constrângeri nu ne permit să zburăm spre înălțimi.
În celula lui strâmtă și murdară, Nelson Mandela, ca și Martin Luther King găsea inspirație în scurtul poem al tânărului englez din 1800, William Ernest Henley, plin de vise și de capacitate, care de la vârsta de 12 ani a trebuit să lupte cu o dureroasă tuberculoză osoasă. La douăzeci și cinci de ani, după ce i-au amputat jumătate in piciorul stâng, scria de pe patul de spital poemul pe care alții îl vor intitula: „Invictus”, și care se  încheie așa: „Nu contează cât de strâmt este drumul… Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu”.
Cu siguranță, nu era primul care se ridica în mijlocul furtunii. Ba mai mult, considerând lucrurile de aproape, tocmai în situațiile potrivnice, cei mari au fost și au devenit și mai mari, iar adevărata amenințare ar fi fost cea de a se lăsa duși de val.
Și atunci de ce să nu ne gândim la Isus. În scurta lui viață a trebuit să apere cu dinții ceea ce trebuia să fie, în mijlocul unui ocean de așteptări și ostilități. Și atunci când, la vigilia morții lui a luat acea pâine și acel potir și l-a dat discipolilor spunând: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… acesta este sângele meu… vărsat pentru voi”, și-a manifestat în cel mai înalt grad libertatea. Degrabă îl vor fi luat, târât, maltratat până la moarte, dar el îi precedase pe toți, pentru că viața Lui nimeni nu i-a lua: era El cel care o oferea și o lua înapoi, după porunca Tatălui său (In 10, 17ss.).
Mingea vieții se află în mâinile noastre. Dacă nu fugim, în interiorul circumstanțelor vieții noi putem face din ea ceva frumos și măreț. Pentru a începe, putem să ne reluăm tăcerea, un spațiu zilnic în care să stăm în tovărășia ființei noastre, conștienți fiind că Cel care ne-a așezat în pământul acestei istorii nu va lipsi de la întâlnire. Din puișori udați de orice picătură de apă, va face din noi, așa cum spun africanii, gâște, capabile cu o bătaie de aripă și o scuturătură de trup, care să rămână uscate în urma oricărei ploi.

  

Liturghia este plictisitoare?

CARDINALUL DOLAN*:
«LITURGHIA ESTE PLICTISITOARE? ESTE PROBLEMA VOASTRĂ, NU A LITURGHIEI». ȘI EXPLICĂ DE CE!

De câte ori, voi părinții, nu ați auzit spunând din partea copiilor duminica dimineața aceste cuvinte? De câte ori învățătorii și cateheții noștri nu au auzit aceste cuvinte în timp ce pregăteau copii pentru Sf. Liturghie? Și, să recunoaștem acest lucru, de câte ori nu am rostit noi înșine aceste cuvinte? Ce să spunem în fața unei fraze atât de nefericite și aproape sacrilege? Înainte de toate: „Nu, nu este așa!”. Unul poate să găsească Liturghia plictisitoare, dar aceasta ESTE PROBLEMA LUI, și nu a Liturghiei. În viață există diferite activități importante care sunt „plictisitoare”: vizitele la dentist pot fi asemenea; persoanele care au rinichii bolnavi îmi spun că o dializă de trei ori pe săptămână nu este o experiență entuziasmantă; a merge să votăm nu este o distracție foarte frumoasă. Toate aceste trei lucruri sunt însă importante pentru ca noi să ne simțim bine , iar valoarea lor nu depinde de gradul de satisfacție cu care le facem. Sf. Liturghie este mult mai importantă pentru sănătatea sufletului nostru decât exemplele mai înainte citate. Plictiseala este problema noastră și, spun sociologii, este pentru că de acum suntem obișnuiți să facem experiențe scurte (tip „mușcă și fugi”), suntem obișnuiți să facem zapping cu telecomanda atunci când căscăm în fața unei emisiuni. Mulțumită lui Dumnezeu, valoarea unei persoane sau a unui eveniment nu depinde de faptul că uneori poate să „plictisească” sau nu. Lumea și evenimentele importante nu există pentru a ne emoționa, pentru că am fi niște narcisiști sau ca niște adolescenți viciați dacă am gândi astfel! Acest lucru este adevărat în mod particular pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei. Noi credem că fiecare Liturghie este rememorarea evenimentului cel mai important și decisiv care s-a întâmplat vreodată: veșnicul, infinitul sacrificiu de laudă a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl pe o cruce, pe muntele Calvar, într-o vineri, numită „sfântă” (în engleză „good”, bun). Să ne gândim un moment: și soldații romani erau „plictisiți” atunci când își băteau joc de Isus și trăgeau la sorți haina lui, unicul lucru pe care acesta îl avea. În al doilea rând, nu mergem la Liturghie pentru a căuta distracție, ci pentru a ne ruga. Dacă florile de pe altar sunt frumoase, dacă muzica este plăcută, dacă aerul condiționat funcționează, dacă predica este scurtă și profundă, dacă în jur vedem chipurile prietenilor… toate acestea, cu siguranță ne ajută. Dar Liturghia este eficace și atunci când aceste lucruri lipsesc (și deseori, din păcate, se întâmplă așa!). Pentru că Liturghia nu ne privește pe noi, ci îl privește pe Dumnezeu. Iar valoarea Liturghiei provine din simpla dar profunda noastră convingere, bazată pe credință, că pentru un ceas, duminica, facem parte din ceva care trece „dincolo de”, suntem înălțați spre veșnicie, suntem părtași ai unui mister, unindu-ne cu Cristos în aducerea de mulțumire, în iubire, în jertfa de ispășire pe care-l oferă pentru toată eternitatea Tatălui. Ceea ce Isus face funcționează totdeauna și niciodată nu este plictisitor. Liturghia nu este o datorie plictisitoare pe care o facem pentru Dumnezeu, ci un miracol pe care Isus îl face cu și pentru noi. Un domn mi-a povestit că, atunci când era copil, centrul săptămânii era pentru el prânzul luat împreună cu toată familia duminica. Mâncarea era bună pentru că o pregătea mama lui, iar la masă era bucurie pentru că tatăl lui era totdeauna prezent. Și după ce s-a căsătorit și a avut copii, duminica, împreună cu toată familia, mergea la prânz la părinții lui. Atunci când copiii au crescut, l-au întrebat dacă era chiar „necesar” să meargă și ei, pentru că uneori o găseau „plictisitoare”. „Da, trebuie”, răspundea el, „deoarece nu mergem pentru mâncare, ci pentru iubire, pentru că mama și tata se află acolo”. Îi curgeau lacrimile când îmi povestea această întâmplare, pentru că, atunci când părinții lui au îmbătrânit mai mult iar mama nu mai putea găti atât de bine, felurile de mâncare nu mai erau așa de bune și compania nu mai era atât de frumoasă. În ciuda acestei situații, nu a lipsit niciodată: acel prânz avea o semnificație specială, chiar dacă, chiar dacă friptura era arsă sau tatăl lui adormea la masă. Și acum, spunea, ar fi dat orice pentru a mai fi acolo, pentru că mama lui murise iar tatăl se afla într-o casă pentru bătrâni. Astfel, acum, el cu soția pregătesc prânzul de duminică și speră ca cei trei copiii, într-una din zile, să le aducă și pe soțiile și copiii lor la prânz. Același lucru este valabil pentru prânzul de duminică în familia noastră spirituală: Sf. Liturghie. Unii gândesc că un meci la Yankee Stadium este plictisitor; alții gândesc același lucru depre muzica country. După părerea multora, prietenia, voluntariatul, familia, onestitatea și iubirea față de patrie aparțin „trecutului”, care „nu mai sunt la modă”. Bine: sunt ei cei care au o PROBLEMĂ!
Și apoi, vin să-mi spună că Liturghia este „plictisitoare”…     


* cardinal și arhiepiscop de New YORK

sâmbătă, 26 iulie 2014

Din ce loc suntem

Într-o zi, învăţătorul satului întâlneşte pe unul dintre săteni, care avea prostul obicei de a drăcui şi de a blestema la tot pasul. Tocmai îl auzise drăcuind şi îi zise astfel:
- Măi omule, după cum observ eu, îmi dau seama că eşti de loc din iad.
Săteanul, se miră şi zise:
- Cum aşa, se poate?
- Tocmai aşa, se poate foarte bine, răspunse învăţătorul. Dacă ai vorbi bulgăreşte, de unde ai fi?
- Din Bulgaria.
- Dacă ai vorbi turceşte, din ce loc ai fi?
- Din Turcia, bineînţeles.
- Dar dacă ai vorbi italieneşte, din ce loc ai fi?
- Din Italia, răspunse omul, dar nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, domnule învăţător.
Învăţătorul îl lămuri, zicându-i:
- Este foarte limpede; de vreme ce în iad este locul blestemelor, înjurăturilor şi sălaşul diavolului, tu care toată ziua înjuri şi blestemi, nu poţi fi din alt loc, decât din iad.
Omul, ruşinat, plecă în jos capul şi zise:
- De partea dumitale este dreptatea şi iată de azi făgăduiesc să nu mai blestem şi să nu mai înjur.

Noi, iubiţi oameni, de unde suntem? Nu cumva avem şi noi prostul obicei şi urâtul obicei de a blestema, înjura şi drăcui?!
Să ne ferim ca de foc de acest păcat al gurii ca să nu ajungem cu adevărat în chinurile iadului.

Complexul lui Adam

Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia.
Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă.
Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi iei rămas bun vino în sala de conferinţe.”
Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece  satisfacţie pentru că s-a dus.
În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau de complexul lui Adam.

Gestul convingător

Un gest face de cele mai multe ori cât 1000 de cuvinte. De aceea se spune că faptele vorbesc. Şi ce-i drept, o fac mai convingător decât cuvintele.
Ca oameni, care ne suspectăm unii pe alţii de ipocrizie şi minciună, avem nevoie de ceva care să nu lase loc de interpretări  în ceea ce priveşte intenţiile sau interesele ascunse ale cuiva.
La un preot a venit odată un bătrân, cunoscut în acea parohie ca un ateu convins. Toată lumea ştia că nici măcar nu e botezat.
Omul a vrut însă să aibă o discuţie cu preotul despre ceea ce-l contraria cel mai tare la credinţa creştină: Învierea lui Iisus.
Bătrânelul a intrat în holul casei preotului şi l-a zărit pe acesta stând de vorbă într-o încăpere cu o enoriaşă. Părintele, de cum l-a observat pe noul musafir, a venit în hol cu un scaun în mână oferindu-i-l spre a se odihni cât timp avea să aştepte.
A plecat credincioasa şi bătrânul a intrat la preot. Au avut o discuţie lungă, în care parohul a încercat să-l convingă cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale că Învierea Domnului este un fapt real şi nu o născocire creştină.
La un moment dat, bătrânul zise: "Părinte, vreau să mă botez!" Preotul rămase surprins şi întrebă curios: "Dar ce v-a convins din discuţia noastră să luaţi această decizie?
- Nu m-a convins nimic din discuţie, răspunse bătrânul. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost căldura gestului de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc aşteptând" 
 

Ştie Tatăl...

Se zice că un copil căra odată nişte lăzi, pus fiind de tatăl său.
Un vecin văzându-l, i-a zis:
- Copile, nu-i prea grea lada aceea pentru tine?
Şi copilul i-a răspuns:
- Tata ştie cât pot duce eu, şi nu mă încarcă  peste puterile mele, că doar mă iubeşte mult.

Aşa şi noi, fiind copiii lui Dumnezeu şi ştiind că El mult ne iubeşte, trebuie să ştim că Dumnezeu, nu ne cere să ducem mai mult decât putem noi duce, chiar dacă necazurile şi încercările ni se par nouă prea grele…

Vorbeşti cu zidurile?

În vremurile noastre, un creştin se îndrepta către casă cu maşina. La ieşirea dintr-un oraş, un cetăţean i-a făcut semn cu mâna să îl ia şi pe el, cum se mai spune, la ocazie.
L-a luat omul în maşină, apoi ajungând în următoarea localitate şi trecând prin dreptul unei biserici, şoferul s-a închinat spunând: ,,Lăudat să fie Isus și Maria!”
Cel pe care îl luase în maşină era de altă credinţă şi l-a întrebat:
- Domnule, ce faci dumneata, vorbeşti cu zidurile?
Dar n-a apucat să îi răspundă şoferul, că a sunat telefonul pasagerului. Apoi, după ce a terminat pasagerul conversaţia, l-a întrebat şi şoferul:
- Dar dumneata ce faci domnule, vorbeşti cu plasticul acela pe care-l ţii în mână, cu celularul?
- Nu domnule, eu nu vorbesc cu celularul, ci prin intermediul lui vorbesc cu cel mai bun prieten al meu.
- Ei, vezi, şi eu tot la fel, nu am vorbit cu zidurile Sfintei Biserici, ci prin intermediul ei am vorbit cu Dumnezeul meu, prin rugăciune.

Lapte de pomană

La Sfânta Mănăstire Lainici trăia un părinte stareţ pe nume Irodion Ionescu, care a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Pe acest mare părinte şi mai de curând şi sfânt, pentru viaţa sa plină de smerenie, Dumnezeu l-a înzestrat cu darul înainte-vederii, prin care multora le spunea şi gândurile cele de taină ale inimii, vestindu-le şi cele viitoare.
Odată, o femeie, după un mai vechi obicei, i-a adus un vas cu lapte de capră.
- Nu primesc laptele că nu este de la capra ta!
- Ba da, părinte, de la capra mea este.
- Dar nu ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele de la tine, când acum capra nu mai este a ta, ci a diavolului, iar eu nici nu beau lapte de la capra satanei?!
Şi atunci, femeia şi-a mărturisit păcatul din ziua aceea a luat hotărârea de a nu mai drăcui niciodată.
Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? Vezi, ai grijă, că el te aude şi vine asupra ta şi asupra bunurilor tale! Fă-ţi un inventar asupra tuturor drăcuirilor şi înjurăturilor tale şi mergi numaidecât la preotul duhovnic şi mărturiseşte-le pe toate ca să poţi primi iertare şi dezlegare de ele de la Dumnezeu.

Dar tu ce eşti?

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe moderniste, explica micuţilor săi elevi faptul că ea este atee şi-i întrebă dacă nu cumva sunt şi ei. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie şi ei ca şi profesoara lor, micuţii îşi ridicaseră mânuţele în aer. Dar iată şi o excepţie. O fetiţă pe nume Ioana nu se luă după mulţime şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o intrebă de ce s-a decis să fie diferită.
- Pentru că nu sunt atee.
Profesoara o întrebă din nou:
... - Dar tu ce eşti?
- Eu sunt catolică.
Puţin deranjată, profesoara se înroşi. O întrebă, totuşi, de ce este creştină.
- Ei bine, am fost crescută să-L cunosc şi să-L iubesc pe Cristos. Bunicii mei au fost creştin-catolici, mama este creştin-catolică, la fel şi tata, şi aşa sunt şi eu.
Profesoara s-a înfuriat:
- Ăsta nu este un motiv, spuse ea în gura mare. Ce-ar fi fost dacă maică-ta ar fi fost o idioată şi la fel şi taică-tău? Ce ai fi fost tu atunci?
Fetiţa tăcu puţin şi răspunse zâmbind:
- Atunci… aş fi fost o atee!

Evreul şi crucea

Se povesteşte că un evreu, care avea o prăvălie într-un sat moldovenesc, l-a tocmit odată pe un ţăran ortodox pentru a-l duce la oraş cu căruţa, pentru a cumpăra ceva marfă. Au hotărât asupra preţului, apoi au plecat la drum.
Dar, pe când încă în sat fiind, au trecut pe lângă biserică. După ce au trecut de biserică, evreul s-a adresat speriat ţăranului:
- Bade, opreşte, întoarce, că nu mai mergem!...
- Dar ce s-a întâmplat, jupâne?
- Nimic, nimic, dar nu mai merg cu dumneata…
A întors ţăranul şi, pe când îl lăsa la poartă pe evreu, l-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu a mai vrut să-şi continue drumul.
- Păi cum puteam să mai merg cu dumneata? zise evreul. Ai trecut prin faţa bisericii şi nu ţi-ai făcut cruce. Religia ta îţi spune să îţi faci cruce, iar dumneata nu-ţi asculţi religia, iar aceasta înseamnă că eşti un om periculos, nu ai teamă de Dumnezeu. Puteai să mă omori într-o pădure şi să îmi iei banii!
- Cum aşa jupâne?
- Da, eu nu am încredere în dumneata. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, poţi face orice, mă pot aştepta la orice de la dumneata!

Trandafiri pentru mama

În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani.
După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă.
Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir.
Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…

Crucea înseamnă iertare

Împăratul Franţei, Ludovic al XII-lea, după ce şi-a ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că îi are în ţara lui. Apoi, în dreptul numelui fiecăruia dintre ei a făcut câte o cruce. Auzind de aceasta, cu toţii au fugit să se ascundă care încotro, crezând că semnul crucii din dreptul numelor lor, înseamnă de fapt că vor fi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă iertarea lor.

Suntem păcătoşi? Suntem şi noi pe lista Împăratului Ceresc având câte o cruce pusă înaintea numelui nostru? Ne-a pus păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum ne temem de pedeapsa Sa? Să privim numaidecât în sus la Crucea Lui, care înseamnă iertarea păcatelor noastre. Oricât de păcătoşi am fi, Împăratul Hristos vrea să ne ierte, căci nu are pe nimeni de pierdut şi pe toţi  ne cheamă în Împărăţia Sa, dacă şi noi ne-am hotărât să ne căim şi să ne îndreptăm!

Cel mai rău om...

Într-o istorioară se spune că Dumnezeu i-a cerut lui Moise să aleagă din poporul lui 1000 de oameni cei mai buni la suflet. Moise a făcut ascultare şi i-a ales pe cei 1000.
Dumnezeu i-a cerut apoi ca din aceştia să aleagă doar 10 cei mai buni dintre cei buni. Moise a făcut întocmai.
Dumnezeu i-a mai cerut însă ceva: ca din cei 10 să-l aleagă pe cel mai bun, dintre cei buni. Moise l-a ales, dar Domnul a vrut să vadă dacă a făcut alegerea corectă. Şi i-a zis lui Moise: „Trimite-l pe omul pe care l-ai ales în lume să-l găsească pe cel mai rău dintre oameni”.
Şi a umblat bietul om în lung şi-n lat. Şi când găsea un om hain, se îndoia că acesta ar putea fi cel mai rău. „De unde ştiu eu, îşi spunea el, că răutatea acestuia nu e decât o aparenţă? Poate că în sinea lui e un om drept.”
Şi a căutat până i-a venit vremea să se întoarcă la Moise cu rezultatul. Omul ajunsese să se îndoiască şi de sine că este cel mai bun, devreme ce nu reuşise să împlinească cererea lui Dumnezeu.
S-a întors la Moise şi i-a spus: „L-am găsit pe cel mai rău om. Eu sunt”.  Dumnezeu i-a vorbit atunci lui Moise: „Ai  ales bine. Cu adevărat acesta este cel mai bun om, pentru că nu a putut să-i judece pe alţii.”

Aritmetică duhovnicească

Un tată îl întreabă într-o zi pe fiul său:- Ia spune-mi fiule, dacă ai 10 lei, iar 3 lei îi pui în cutia milei de la biserică, sau îi vei da vreunui sărac, cu câţi bani vei mai rămâne?
- Cu 7 lei, răspunse fiul.
- Nu fiul meu, vei m-ai rămâne cu 3 lei, pentru că, tot ce dai pentru Dumnezeu, rămâne o veşnicie, iar restul de bani pe care îi vei cheltui pe lucruri trecătoare, nu îi vei mai avea niciodată...

joi, 24 iulie 2014

Să vorbim cu Dumnezeu

O femeie credincioasă încerca să-şi convingă soţul s-o apuce şi el pe calea credinţei. Nu numai că nu reuşea, dar îşi atrăgea din partea bărbatului batjocura pentru evlavia sa.
Femeia veni să-l întrebe pe preot: „Părinte, îi vorbesc frumos de Dumnezeu şi el mă ocărăşte. Ce să fac?”
Părintele o sfătui aşa: „Vorbeşte cu soţul tău mai puţin despre Dumnezeu, dar vorbeşte cu Dumnezeu mai mult despre soţul tău! ”

Cum vorbim?

Într-un sat trăia odată un om care înjura şi drăcuia la orice vorbă. Iată însă, că într-o zi, mergând el la pescuit se întâlneşte cu vecinul lui, un om cu frică de Dumnezeu.
- Bună ziua vecine! Ce faci aici?
- Ce dracu să fac, prind peşte.
- Şi ce ai în vasul de lângă tine?
- Râme pentru pescuit, că peştele nu-i prost să sară la cârligul gol. Trebuie să-l înşel cu ceva momeală.
- Vezi dragul meu - i-a  zis omul cel cu frică de Dumnezeu - peştele este mai cu minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, tu însă, faci lucrul acesta.
- Cum aşa?
- Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci singur în cârligul diavolului, fără ca el să îţi dea ceva. Cu drăcuielile şi înjurăturile tale nu obţii nimic, ba din contră, diavolul te prinde fără nicio momeală. În numele Domnului, te rog, dragul meu, nu mai drăcui, nu mai înjura, nu-ţi mai da sufletul în mâinile celui rău!

Să ne păstrăm haina

Trăia într-o livadă o ciocârlie cu pene frumoase, mari şi colorate, care zbura până în înaltul cerului, şi de acolo cânta aşa de frumos de încânta urechile oamenilor. Era însă tare leneşă, şi văzând într-o zi un pescar, care avea strânşi într-un coş mulţi viermişori pe care îi punea în undiţă la pescuit, merse la el şi îi zise: "Măi pescarule, nu îmi dai nişte viermişori să mănânc, că îmi este tare foame şi nu am chef să merg eu să îi caut".  Iar pescarul îi spuse: "Îţi dau, dacă îmi dai o pană din aripile tale să o pun la pălărie". Şi ciocârlia i-a dat.
De acum în colo, în fiecare zi, în loc să mai meargă să îşi caute hrană, dădea pescarului câte o pană şi primea în schimb viermişori. Îşi spunea că mai are destule pene, şi încă o să-i mai crească. Şi aşa încet, încet, până în toamnă a rămas fără pene, cu aripile goale. A venit frigul şi celelalte surori ale ei au plecat în ţările calde. Ea însă, nemaiavând pene în aripi nu a putut pleca, rămânând acolo şi murind de foame şi de frig, căindu-se că îşi dăduse singură penele - haina cu care o înzestrase Dumnezeu.
Aşa şi noi, cu fiecare păcat pe care îl facem, îi încredinţăm satanei o parte din haina de nuntă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi!

Bogatul sărac

Era odată un om sărac. S-a culcat să doarmă, dar nu se lipea somnul de el, ci se tot gândea: "De ce oare le este atât de greu oamenilor săraci să trăiască pe faţa pământului? Şi de ce bogatul adună banii? Unul are lăzi pline cu bani, iar el, încă strânge şi moare de foame. Dacă eu aş fi bogat n-aş trăi aşa. Aş trăi bine şi le-aş mai da şi altora!".
Deodată însă, a auzit un glas:
- Ia acest portofel, dacă vrei să fii bogat; în el este numai un bănuţ, dar cum îl vei scoate, acolo va apărea altul; ia câţi bănuţi vrei, apoi aruncă portofelul în râu.  Până nu vei arunca portofelul, nu ai voie să cheltuieşti nici un ban, altfel se vor transforma în cioburi toţi banii.
Săracul a rămas buimac de bucurie. După ce şi-a venit în fire, s-a apucat să scoată bani din portofel. Scotea unul, iar înăuntru apărea altul.
"Of, se gândea el, ce fericire a dat peste mine! În noaptea aceasta voi strânge o grămadă mare de bani şi mâine voi fi bogat, dimineaţă voi arunca portofelul în apă şi voi trăi bine".
Însă dimineaţa a început să gândească altfel: "Oare nu ar fi mai bine să mai adun încă o grămadă la fel de mare? Doar o zi îmi mai trebuie să stau lângă portofel". A mai scos o grămadă, apoi a mai vrut una şi aşa nu a mai putut să lase portofelul din mână.
Săracul a vrut să mănânce, dar în afară de pâine nu avea nimic în casă. Să meargă să cumpere ceva mai bun şi mai gustos nu putea, fiindcă se temea că banii se vor transforma în cioburi, dacă nu va arunca mai înainte portofelul în apă. Şi să mănânce voia, dar nici să se despartă de portofel nu putea. A mâncat el o bucată uscată de pâine şi a început din nou să scoată bani. A venit noaptea şi el tot nu înceta să scoată bani din portofel. Dimineaţa s-a dus la un vecin şi a cerut o bucată de pâine, s-a întors acasă şi a început din nou să scoată bani. Au trecut apoi o săptămână, o lună, un an întreg şi el nu se mai desprindea deloc de portofel.
- Cine nu s-ar bucura de atâţia bani? - zicea el, tot omul vrea mai mult.
Săracul a trăit în sărăcie, ca mai înainte, a uitat că voia să trăiască bine şi să îi mai ajute şi pe alţii. Câteodată se gândea să arunce portofelul în râu, dar din nou se răzgândea. A îmbătrânit de tot, s-a îngălbenit ca şi aurul, dar nu înceta să adune saci de bani… Aşa a şi murit, sărac pe laviţa sa, cu portofelul în mână.

Să nu uităm... "copilul" !

Într-o legendă se spune că o femeie săracă, cu un copil în braţe, trecând pe lângă o peşteră, a auzit un glas care i-a spus: “Intră şi ia tot ceea ce îţi doreşti, dar să nu uiţi ceea ce este mai important. Aminteşte-ţi că, după ce vei ieşi, poarta se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de această oportunitate, dar nu uita ce-i mai important”.
Femeia a intrat în peşteră şi a găsit multe bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, a aşezat copilul pe un bolovan şi a început să strângă de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: “Ai doar 8 minute!”
Când au trecut cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase, a fugit afară din peşteră şi poarta s-a închis.
Atunci şi-a amintit că a uitat copilul înăuntru, iar poarta s-a închis pentru totdeauna.
Bogăţia a durat puţin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se întâmplă de multe ori şi cu noi. Avem 70 - 80 de ani pentru a trăi în această lume şi o voce ne aminteşte mereu: ”Nu uita ce e cel mai important!”
Şi cel mai important este sufletul, după care sunt celelalte valori: familia şi copii, viaţa, serviciul, educaţia, bunul simţ, bunul nume, adevărul şi demnitatea de om. În schimb câştigurile, bogăţia, plăcerile materiale ne fascinează într-atât încât uităm de ceea ce e mai important. Aşa ne risipim timpul şi dăm la o parte esenţialul: Bogăţia din noi - sufletul.
Să nu uităm niciodată că viaţa în această lume trece repede şi că moartea vine când ne aşteptam mai puţin. Iar când poarta vieţii se închide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.
Trăim într-o lume de probleme, neliniştiţi, şi toate numai pentru că am uitat ce e cel mai important: COPILUL din noi – SUFLETUL şi pe Cel ce ni l-a dat: DUMNEZEU, singurul Care ne poate da odihna.