joi, 30 octombrie 2014

Eu cine sunt?


Patriarhul Poiemen îl întreabă pe patriarhul Iosif:
„spune-mi, ce trebuie să fac ca să devin călugăr?” Răspunde: „Dacă vrei să găsești pacea, oriunde ai fi, ori de câte ori trebuie să acționezi, întreabă-te: Eu cine sunt?  Și nu judeca pe nimeni!”

duminică, 26 octombrie 2014

Sufletul audce roade atunci când se umilește

Așa cum copacii, atunci când aduc multe
roade, acestea apasă peste ramuri și le trag în jos, în vreme ce ramura care nu aduce rod se ridică în sus și stă dreaptă, fără să aducă rod (...), așa este și cu sufletul: atunci când se umilește aduce rod, și cu cât aduce mai mult rod, cu atât de umilește și mai mult (Sf. Dorotei din Gaza).  


Dialogul, un efort ascetic

Ce se mai întâmplă cu „dialogul” în zilele noastre? A fost redus la o convenție formală, la un cuvânt de citat oricând și oriunde, pentru a continua liniștiți să ne comportăm fără celălalt sau chiar împotriva celuilalt? Și totuși tema dialogului – dintre religii, sisteme de gândire, dar și blocuri politice și clase sociale – este un drum cu greutate întreprins, începând cu ruinele celui de-al Doilea Război mondial, susținut de curajoși pionieri, dar și împiedicat de adversari temuți.
Nu trebuie să ne surprindă faptul că tocmai aceștia din urmă au jucat cel mai bine, pentru că dialogul este atât de dificil de pus în practică și întreținut încât ajunge o scânteie pentru a distruge ani de trudă: o lipsă de sensibilitate față de răni încă deschise, o provocare externă, ignorarea a ceea ce face ca celălalt să sufere, sunt capabile să provoace reacții având proporții nemaiauzite, în veme ce evenimente de o enormă violență au dublul efect – contradictoriu și paralizant – de a face ca dialogul să fie considerat inutil sau indispensabil. Pe de altă parte, nu ajunge să se invoce dialogul pentru a-l și realiza, nici nu ajunge să credem că unele discuții academice asupra unor așa numite „valori etice globale” se traduc în mod automat în schimbări profunde ale modalităților de a se comporta ale persoanelor în viața de zi cu zi, acolo unde dialogul poate să se nască și să se dezvolte, dar și să fie sufocat și dezamăgit. În acest sens, este fundamental ca celălalt să fie lăsat să se definească: dacă pretindem să raționăm cu celălalt plecând de la prejudecăți, dialogul se naște deja mort.
Speculativ vorbind, este vorba de a ne defini pe noi înșine plecând de la propria identitate culturală, istorică, religioasă, fără a uita că aceasta este, la rândul ei, rodul unor evenimente, conflicte, dialoguri, întâlniri și ciocniri seculare. Această dublă atitudine – acceptare a autointerpretării celuilalt și conștiința propriei identități – comportă acceptarea unei egalități bazilare între interlocutori și exclude orice atitudine de superioritate morală și de autosuficiență.
Dialogul autentic – atât cel interreligios cât și cel multicultural, diplomatic, social sau politic – nu este niciodată simplu, pentru că reclamă constanță, înțelepciune, disponibilitate, nu se poate obține niciodată la un preț mic, pentru că necesită un adevărat efort ascetic, îndreptat spre esențial. Există unele exigențe fundamentale ale dialogului care nu pot fi ignorate dacă se vrea ca acesta să nu fie un simplu exercițiu dialectic, dar să devină spațiu fecund al întâlnirii. Este necesară, înainte de toate, o disponibilitate spre ascultarea celuilalt și o acceptare a diversității lui: nu putem să ne alegem interlocutorii după plăcerea noastră, dar trebuie să ne facem socotelile cu cel care se află în fața noastră.
Mai mult, este important să practicăm dialogul începând cu interlocutorii care se află mai aproape de noi, pentru a lărgi apoi orizontul progresiv: aceasta este o capacitate rară dar indispensabilă, unită cu răbdarea care nu vrea să recurgă la scurtături facile și la aventuroase fugi înainte, pentru a accepta, în schimb, cu o bună doză de umilință, să reîncepem de fiecare dată când obiectivul reciprocei înțelegeri, a civilei conviețuiri și a păcii o cer.
Putem să renunțăm la dialog? În anotimpul care traversează societatea la nivel planetar, întrebarea nici măcar nu se pune: a refuza dialogul înseamnă simplu a alege conflictul ca limbaj de schimb, a lăsa ca cuvântul să cedeze armelor. Dimensiunile globale ale confruntării etice, sociale, economice sunt astfel încât alternativa la dialog nu este o închidere în propria autosuficiență, ci a lăsa câmp liber ceor care nu vor să audă de dialog și îl consideră un protocol supărător de satisfăcut formal, pentru a trece cât mai repede posibil la instrumente mai rapide și mai violente.
De aceea, în anotimpul dificil în care trăiește societatea noastră, rolul care-i așteaptă pe creștini nu este numai cel de a furniza argumente solide și motivate în apărarea principiilor și a valorilor indispensabil legate de vestirea evangheliei, dar este și cea de a susține aceste afirmații cu o practică concretă, zilnică.: a știi să-i ascultăm pe toți este ceea ce caracterizează un spațiu de autentică libertate, în care este posibilă formarea unei opinii împărtășite, recuperarea acelei parressia, a acelei onestități de gândire și sinceritate a cuvântului care face parte din statutul creștinului și care ămâne „vestea cea bună” pentru lumea întreagă.

Autor: E. Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Dumnezeu în centrul lumii


Imaginați-vă că lumea este o roată, că în
centrul roții se află Dumnezeu, și că spițele sunt diferitele feluri de a trăi ale oamenilor. Atunci când cei care, dorind să se apropie de Dumnezeu se îndreaptă spre centrul roții, aceștia se apropie și unii de alții, cât și de Dumnezeu. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se apropie și mai mult unii de alții. Și cu cât se apropie mai mult unii de alții, cu atât se apropie și mai mult de Dumnezeu (Sf. Dorotei din Gaza)

sâmbătă, 11 octombrie 2014

A întreba înseamnă a trăi



Reflecţie: A întreba înseamnă a trăi

În noi, fiinţele umane, sălăşluiesc multe întrebări, adică
simţim o pulsaţie spre a cunoaşte, spre a şti, spre a comunica, lucru care ne împinge să ne punem întrebări. Este semnificativ că cei mici pun continuu întrebări pentru a cunoaşte lumea în care au ajuns să trăiască. Părinţii ştiu bine acest lucru: mai multe întrebări decât afirmaţii...
Fiinţa umană este o fiinţă care se interoghează şi interoghează, deci una care caută un răspuns. Dar întrebările sunt mult mai importante şi decisive decât posibilele răspunsuri, care nu apar totdeauna pentru a le satisface. Dacă Platon spunea că "cel mai mare bine al omului este a se interoga asupra persoanei proprii, şi nedemnă de a fi trăită este o viaţă fără această activitate" (Apologia lui Socrate, 38A), am putea extinde această consideraţie pentru toate întrebările fundamentale care privesc condiţia umană. Rainer Maria Rilke, care încă nu avea treizeci de ani, scria în ziua de 6 iulie 1903, într-o splendidă scrisoare adresată tânărului poet Franz Kappus: "Dragă domnule, dumneavoastră sunteţi atât de tânăr şi vă găsiţi dincoace de orice început, iar eu aş vrea, aşa cum pot mai bine, să vă rog să aveţi răbdare cu tot ceea ce încă nu este rezolvat în inima dumneavoastră, şi să încercaţi să iubiţi întrebările însele, ca şi cum ar fi camere încuiate cu chei sau cărţi scrise într-o altă limbă. Nu căutaţi acum răspunsurile care nu pot fi date, pentru că nu aţi fi capabil să le trăiţi... Acum trăiţi întrebările. Astfel, poate într-o zi îndepărtată, puţin câte puţin, fără să vă daţi seama, vă veţi găsi în situaţia de a trăi şi răspunsurile... Sarcina noastră este dificilă, dar aproape tot ceea ce este serios este şi dificil, şi toate sunt serioase. Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz să iubească întrebările - aş îndrăzni să specific - mai mult decât răspunsurile, pentru că uneori răspunsurile nu există sau nu ştim să le găsim, dar întrebările apar, locuiesc în noi, ne mişcă, ne fac să căutăm. Şi există întrebări care ne sunt adresate din partea altora, din partea Altuia, pe care noi putem să le ascultăm, sau, contrar, femeie sau bărbat, care ne oferă chipul lor. Chipul, care pentru specia umană este unic, este ceea ce deosebeşte o persoană de o alta şi pe care ochii noştri îl văd, îl întâlnesc, îl citesc, îl cunosc şi îl recunosc, este o întrebare, aşa cum ştia să sublinieze cu măiestrie Emmanuel Lévinas. Permiteţi-mi aici să vă amintesc de un alt mare autor, pentru mine un adevărat maestru: Edmond Jabès, care nu întâmplător a scris Cartea întrebărilor (1963), în care acest intelectual evreu pune întrebări şi încearcă să le răspundă, dar numai prin fraze scurte, sintetice, aproape nişte aforisme, astfel ca întrebarea să rămână deschisă, să mai răsune din nou şi iarăşi din nou...
Da, inima noastră umană este locuită de întrebări: De unde vin? Unde merg? Cine sunt eu? Ceea ce mă înconjoară este real? Şi, dintre toate întrebările, cea mai gravă este: "De ce moartea mă aşteaptă?". Chiar din profunzime, din intimitatea fiinţei noastre, din acel organ imaginar şi simbolic pe care-l numim "inimă", fără să ştim bine unde să-l situăm, ies afară gândurile bune şi rele, din care apoi rezultă dorinţele, voinţa şi acţiunea.
Există o afirmaţie a profetului Ieremia care m-a intrigat totdeauna: "Inima omului este complicată şi bolnavă; cine o poate cunoaşte?" (Ier 17, 9). Izvorul întrebărilor noastre este complicat şi bolnav, pentru că ajungem în lume dintr-un bărbat şi dintr-o femeie care au cunoscut deja complicaţia şi boala, şi nimeni dintre noi nu se naşte "fără greşeli"... Existenţa noastră este tributară faţă de rădăcina noastră, faţă de cei care ne-au precedat şi ne-au zămislit, şi este plăsmuită şi de istoria noastră, de trăirea noastră într-un timp şi într-un loc bine precizate.
De aceea, întrebările zămislesc un humus complex şi diferit pentru fiecare dintre noi, dar tocmai în acest teren voinţa noastră personală poate să decidă binele şi răul, poate să discearnă întrebările şi să aleagă să se angajeze într-un răspuns sau să le lase să cadă. Itinerarul nostru de umanizare depinde, înainte de toate, de acest discernământ personal, de angajarea noastră în a trăi într-o logică a binelui comun şi de rezistenţă faţă de philautia, adică faţă de iubirea de sine a celui care trăieşte fără alţii sau chiar împotriva celorlalţi.
Întrebările care sălăşluiesc în noi influenţează calitatea vieţii noastre şi convieţuirea noastră. Aminteam mai înainte întrebările pe care fiecare fiinţă umană demnă de acest nume şi le pune, interogative foarte bine exprimate de "gnosticul" Teodor la jumătatea secolului al II-lea d.Ch: "Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparţin? De ce anume pot fi mântuit? (cf. Clemente Alessandrino, Estratti da Teodoto 78; PG9,696).
În acest dialog dintre om şi Celălalt - pe care-l numim Dumnezeu -, în această relaţie, care de la începutul omenirii continuă în istorie, sunt prezente multe întrebări. Trebuie să recunoaştem că întrebările omului se reduc, în ciuda diferitelor lor exprimări, la una singură: "O, Dumnezeule, ne vei da mântuirea, ne vei elibera de moarte?". În schimb, întrebările pe care Dumnezeu le face omului sunt diferite. Prima întrebare este cea prezentă în Cartea Facerii, unde Dumnezeu caută omul care s-a îndepărtat de la El şi îl cheamă: "Adam, unde eşti? Terestru, uman, adam luat din adamah, unde eşti?" (Fac 2, 9). Aceasta este o întrebare care interpelează omul din toate timpurile şi din toate generaţiile: unde eşti? Care înseamnă: la ce punct al umanizării tale te afli? Eşti un om care în fiecare zi învingi animalitatea care sălăşluieşte în tine sau eşti pe un drum al barbariei, al dezumanizării, al bestialităţii? Sau încă: citând comentariul lui Martin Buber, din acea frumoasă carte numită Drumul omului: "Unde te afli tu în lume? Din zilele şi anii alocaţi ţie au trecut deja mulţi... între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?" (Qiqajon, Magnano 1990, p. 18).
Creând omul, Dumnezeu spusese: "Să facem omul" (Fac 1,26), unde acel "noi" - spun rabinii înseamnă că Dumnezeu şi omul împreună trebuie să facă omul, pentru că omul devine mai om cu ajutorul celuilalt, şi cu Acel, cu "a" majuscul" care este Dumnezeu. Aici vreau să spun un cuvânt care-mi arde sufletul, dar trebuie să-l spun. Atunci când, despre Auschwitz, despre Dachau, despre gulaguri sau despre masacrele minorităţilor etnice şi religioase din Irak sau din Siria din partea jihadiştilor auzim punându-se întrebarea: "Unde era, unde este Dumnezeu?", ar trebui să ne fie ruşine şi să punem şi această întrebare: "Unde era, unde este omul? Unde era, unde este umanitatea noastră?", fără a-i imputa lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu însuşi respinge!
O altă întrebare pusă de Dumnezeu - atenţie, nu la începutul cronologic al istoriei, ci la începutul fiecărei vieţi umane responsabile - este: "Unde se află Abel fratele tău?" (Fac 4,9). De aceea, după întrebarea la tu-ul care priveşte orice fiinţă umană, deci pe fiecare dintre noi, se află întrebarea care-l priveşte pe celălalt, pe ceilalţi, pe cei legaţi de noi cu legătura fraternităţii. "Unde este Abel, fratele tău?", care înseamnă: "Ce relaţie ai cu celălalt om? Ce responsabilitate simţi faţă de el? Ai grijă de el? Sau îl negi, deci nu vrei să-l cunoşti, îl ucizi?". Şi aceasta este o întrebare nesfârşită, care în fiecare zi se reînnoieşte pentru fiecare dintre noi.
Autor: Enzo Bianchi
Traducere de pr. Damian Pătraşcu

vineri, 10 octombrie 2014

BIBLIA ȘI SF. FRANCISC DE ASSISI

Sf. Francisc a fost destul de repede recunoscut ca fiind „cel foarte
asemănător cu Cristos”, capabil el, simplex et idiota de a lăsa să transpară în spatele chipului și acțiunii lui umanitatea lui Cristos. Dar de unde se năștea această asemănare spirituală, această micșorare pentru ca Isus Cristos să crească în inimile celor care-l întâlneau? Din familiaritatea lui Francisc cu Scripturile și, în special, cu Evanghelia[1], din frecventarea ei asiduă și faptul că ținea în mare cinste textele biblice: o venerație care-l face pe Francisc să adnoteze în Testament: „dacă găsite în locuri indecente, ele (bucăți de hârtie conținând Cuvântul Domnului) trebuie să fie adunate și așezate într-un loc potrivit[2]. Astfel este sfințenia Scripturilor încât cei care o explică trebuie să fie onorați ce fiind cei care ne administrează duhul și viața[3].
În interiorul Scripturilor, Francisc privilegiază referința la NT și mai ales la evanghelii. Mai mult, la Evanghelie, pe care el îl numește totdeauna și numai la singular, pentru că în diferitele evanghelii este totdeauna același Cristos care ne vorbește. Și care vorbește astăzi, aici. Este frecventă expresia: „sicut dicit Dominus”, urmată de un citat evanghelic[4], sau „dicit Dominus in evangelio”[5], sau, mai simplu, „dicit Dominus”[6]. Francisc nu folosește verbul la timpul trecut, pentru că în Evanghelie Domnul vorbește la prezent, îi vorbește lui Francisc și fraților săi în prezentul lor.
Indicațiile pentru misiune adresate într-o vreme de Isus discipolilor, pentru Francisc sunt cuvinte care-i privesc pe frații care pleacă în misiune „printre sarazini”: „Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca niște oi în mijlocul lupilor. Să fii, deci, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii»” (Mt 10, 16)[7]. În Evanghelie vorbește Cristos: textul biblic, și mai ales Evanghelia, este prezența lui Cristos. Reiese de aici o concepție sacramentală a Scripturii, motiv pentru care trebuie să „onorăm în cuvintele lui pe Domnul care le-a pronunțat”[8]. Abordarea Scripturii din partea lui Francisc nu este una intelectuală, nici nu este împins de vreun interes istoric, dar este una implicată, participativă, vitală, orientată să dea formă existenței creștine, astfel că putem vedea întreaga lui viață de radicalitate creștină ca o exegeză finală a celei de-a patra evanghelii. Mai mult, o putem încadra între lectura inițială a Sinopticilor și lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca pentru a indica un drum și o evoluție spirituală care-l face pe Francisc să privilegieze evanghelia ioaneică.
Toma de Celano povestește episodul în care Francisc, după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura textului evanghelic prezent în Sinoptici privitor la mandatul de a predica și trimiterea apostolilor în sărăcie, a cerut explicații preotului și a exclamat: „Acest lucru îl vreau, pe acesta îl caut, pe acesta doresc să-l fac cu toată inima”[9]. Textul este interesant și datorită dimensiunii lui simbolice: Cuvântul lui Dumnezeu este predat lui Francisc de către Biserică, în interiorul unei lungi tradiții care în liturgie își găsește instrumentul lui privilegiat, și cu siguranță liturgia a fost instrumentul fundamental al cunoașterii Sf. Scripturi din partea Sf. Francisc. O altă tradiție povestește despre intrarea Sf. Francisc, împreună cu fratele Bernard, primul lui discipol, în biserica Sf. Nicolae, unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor, găsind succesiv trei expresii: „Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă-l săracilor” (Mt 19, 21); „Nu luați cu voi nimic în călătorie” (Lc 9, 3); „Cine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).
Reacția lui Francisc arată că el a primit aceste cuvinte evanghelice ca fiind cuvinte vii și însuflețitoare, adresate lui și lui Bernard, cuvinte de ascultat și de pus imediat în practică: „Aceasta este viața și regula noastră și a tuturor celor care vor vrea să se unească frăției noastre”[10] . Pentru Francisc, textele evanghelice sunt sfaturi de urmat, porunci de ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Pentru el, cuvintele evangheliei reprezintă revelarea voinței Domnului. Cu referință la această triplă deschidere a Scripturii din partea lui, Francisc va spune în Testamentul său: „După ce Domnul mi-a dăruit frați, nimeni nu mi-a arătat ceea ce trenuia să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat ce trebuia să fac, după forma Sfintei Evanghelii”[11].
„Revelația” nu se referă la nici un fenomen mistic, ci la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor semna forma radicalității creștine căreia Francisc îi va da viață[12]. Acum, dacă la începutul drumului lui spiritual este atestată importanța evangheliilor sinoptice, la sfârșitul vieții lui este evanghelia a patra cea care-i furnizează lui Francisc expresiile mai potrivite pentru trăirea lui spirituală. În apropierea morții sale, „în timp ce frații vărsau lacrimi amare... a poruncit să i se aducă pâine, a binecuvânta-o, a frânt-o și a dat fiecăruia o bucățică. A cerut și cartea evangheliilor și a poruncit să i se citească evanghelia după Ioan, de la textul care începe cu cuvintele: „Înainte de sărbătoarea Paștilor...” (In 13, 1)[13]. Pagina capitolului al XIII-lea din evanghelia după Ioan conține acea spălare a picioarelor, care este corespectivul ioaneic al instituirii Euharsitiei din Sinoptici și este programul de viață fraternă a-l discipolilor Sf. Francisc: „Nimeni să nu fie numit prior, dar cu toții să fie chemați frați minori, și fiecare să spele picioarele celuilalt”[14]. Textul din Vita secunda mai sus citat indică și profunda unitate spirituală pe care Francisc a simțit-o și trăit-o între Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. În Prima scrisoare către custozi el afirmă că Sf. Scriptură trebuie să fie venerată ca fiind trupul lui Cristos: să se venereze „mai mult decât orice alt lucru Preasfântul trup și sânge al Domnului nostru Isus Cristos, și sfintele nume și cuvinte despre El scrise, care consacră trupul”[15]. Această venerație este adresată prezenței Domnului care se manifestă în cuvântul însuși al Evangheliei. Astfel, la Francisc nu găsim exemple de exegeză alegorică sau tipologică, răspândite în epocă, ci o lectură imediată și practică. Reiese de aici un criteriu de interpretare drag lui Francisc: Scriptura se înțelege trăind-o.
Viața este locul fundamental pentru a înțelege Scriptura. Un alt criteriu este unitatea Scripturii: VT și NT formează un corp unic: deseori Francisc unește un citat din VT cu unul din NT pentru a arăta unitatea celor două Testamente și împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament. Un alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea către credincioși Francisc spune: „Mi-am propus să vă amintesc... cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață”[16]. Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în care se condensează întreaga revelație, este cel care s-a „prescurtat” odată cu întruparea lui în sânul Mariei, este cel care prescurtează, adică face esențiale cuvintele și poruncile în porunca iubirii. Francisc cunoaște bine toate acestea, dar tema așa numitului   Verbum abbreviatum, asupra căreia au reflectat foarte mult exegeții și teologii medievali, este de el înțeleasă cu o extremă simplitate ca fiind indicație de scutime și de esențialitate a cuvântului din partea fraților, așa cum Domnul a făcut discursuri scurte: el le cere lor să predice „cu discursuri scurte, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ”[17].
Simplitatea în folosirea Sf. Scripturi ascunde în realitate o profundă inteligență spirituală și o mare libertate care-l face pe Francisc să unească texte biblice memorate, să le pună împreună ca într-un mozaic și să le țeasă împreună ca într-un covor. A lua Sf. Scriptură „la literă”, înseamnă pentru Francisc a face ca Scrriptura să vorbească direct, conștienți fiind că frazele biblice îl descoperă pe Domnul care ne vorbește. Avertismentul al VII-lea este un exemplu clar al acestei abordări, aplicat versetului Sf. Paul: „Litera ucide, în vreme ce Duhul Sfânt este cel care dă viață” (2Cor 3, 6). Litera este orgoliul cunoașterii și a științei, în vreme ce Duhul îl conduce pe om să nu-și atribuie sieși cunoașterea, ci lui Dumnezeu de la care provine tot binele. Un text din Vita secunda  a lui Toma de celano exprimă bine raportul Sf. Francisc cu Scripturile. Văzându-l bolnav și suferind, un tovarăș de-al lui l-a sfătuit să caute mângâiere în Scripturi, așa cum făcuse de multe alte ori. Francisc îi răspunse: „Este bine a citi Scripturile și a-l căuta în ele pe Domnul Dumnezeul nostru. Dar, cât mă privește, am luat deja mult din Scripturi, astfel că îmi este suficient pentru meditația și reflecția mea. Nu am nevoie de mai mult, fiule: îl cunosc pe Cristos cel sărac și răstignit”[18]. Cunoașterea Scripturilor conduce la cunoașterea participativă, în propriul trup, al lui Cristos, și acesta răstignit.

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian





[1] Secondo le Concordantiae verbales curate da Giovanni Boccali, in essi sono presenti 248 citazioni dell'AT, di cui 172 tratte dai Salmi, e 426 dal NT, di cui 268 dai vangeli.
[2] Testamento 12.
[3] Testamento 13.
[4] Regola non bollata IV,4; IX,13.
[5] Rnb II,14; V,10; XVI,8.
[6] Rnb XVI,1; XXII,1.
[7] Rnb XVI,1-3
[8] Lettera a tutto l'Ordine IV,36.
[9] Vita prima IX,22.
[10] Bonaventura, Leggenda maggiore III,3.
[11] Testamento 14.
[12] Cf. Rnb I.
[13] Tommaso da Celano, Vita seconda CLXIII,217
[14] Rnb VI,3-4
[15] Prima lettera ai custodi 2
[16] Lettera ai fedeli 3
[17] Regola bollata IX,4
[18] Tommaso da Celano, Vita seconda LXXI,105.