luni, 29 decembrie 2014

Banc frumos!

Bulă vine de la cumpărături. Lasă sacoşele jos, nevasta se uită în ele:
- Măi, Bulă, eşti nebun? Două sticle de vodcă, cinci kile de vin, zece beri şi… două pâini?!
Bulă se uită lung la sacoşe şi răspunde:
- Ai dreptate, cam multă pâine…

joi, 25 decembrie 2014

PREDICĂ ZIUA DE CRĂCIUN: 25 decembrie 2014


Is 52, 7-10
Ps 97, 1.2-3ab.3cd-4.5-6 (R.: 3c)
Evrei
In 1, 1-18

„Tuturor celor care l-au primit, celor care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină copii ai lui
Dumnezeu, copii născuți nu din sânge, nici din dorință trupească, nici din voință omenească, dar născuți din Dumnezeu”.
Iată-ne ajunși, iubiți credincioși, la marea și duioasa solemnitate a Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, sărbătoare pentru care pare că ne pregătim tot anul, din toate punctele de vedere. Suntem invitați de lecturile biblice auzite, de cântările care răsună peste tot, de mâncărurile delicioase specifice acestei sărbători, de felicitările pe care ni le adresăm unul altuia la a petrece un Crăciun fericit, frumos, plin de binecuvântarea Pruncușorului Isus, și este foarte bine că facem așa. Nici nu ar putea exista urări și dorințe mai bune de împărtășit, decât acestea, și mulțumim Domnului că, ajutați fiind de Pruncușorul Isus, din inima noastră se nasc cuvinte și dorințe frumoase față de toți oamenii de bunăvoință. Deși poate obosiți de slujba din noaptea trecută, să încercăm acum să medităm preț de câteva minute încă odată la acest eveniment bisericesc și cosmic deopotrivă. Așa cum am recitit la începutul acestei predici, Dumnezeu Tatăl, prin trimiterea Fiului său în lume, a voit să realizeze o dublă naștere: a lui Cristos pentru această lume, naștere prin care a dat început răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului, și o naștere a fiecărui om la viața cerească, omul redevenind copil al lui Dumnezeu, și bucurându-se încă de pe acum de această onoare, prin credință. Așadar, astăzi nu sărbătorim numai nașterea Pruncușorului Isus, Om și Dumnezeu în același timp, ci și nașterea noastră, oameni și Fii ai lui Dumnezeu, primiți să pregustăm deja pe acest pământ bucuria Împărăției dumnezeiești. De aceea, pe bună dreptate putem spune că dacă astăzi lipsește una din aceste două dimensiuni ale sărbătorii, bucuria noastră este incompletă, pentru că istoria lui Dumnezeu se întrepătrunde cu istoria noastră, pentru că Isus Cristos, așa cum vom spune peste puțin timp în profesiunea de credință, s-a născut pentru noi și-a noastră mântuire. Nu ne bucurăm ca la un film oarecare, despre nașterea unui copilaș anonim, într-o situație de sărăcie lucie, ci de nașterea Lui și a noastră. Dacă Isus s-a născut sărac acum mai bine două mii de ani, nu înseamnă că la fel trebuie să se nască și în zilele noastre, sperând că noi suntem mai buni decât oamenii de atunci, mai generoși, și mai credincioși și nu am lăsa o mamă pe punctul să nască afară în frig, pentru că noi nu avem loc în casele sau structurile noastre spitalicești. Să ne întrebăm așadar, și nu numai retoric, dacă suntem mai buni, mai sensibili față de săracii timpului nostru, și vom putea da un răspuns la reflecția de mai înainte, ținând cont că Sf. Fecioară Maria nu era o persoană specială pentru oamenii timpului, și nu-și agățase în gât o tăbliță cu inscripția: eu sunt mama lui Isus, iar ceea ce port în sânul meu este Mântuitorul omenirii. Să cotrobăim în inima și sufletul nostru, și să vedem dacă urările pe care le facem și le primim izvorăsc din sinceritate și credință, sau dacă nu sunt numai niște simple cuvinte de circumstanță, poate chiar reci.
În al doilea rând, solemnitatea Nașterii lui Cristos este o sărbătoare a credinței și a speranței. A credinței lui Dumnezeu și a credinței omului, pentru că, așa cum noi facem eforturi mari să credem în Dumnezeu, în planul pe care nu reușim uneori să-l înțelegem, cred că și Dumnezeu are nevoie de o doză mare de credință în noi oamenii, pentru că nu știe niciodată la ce ne poate duce capul: acum suntem bucuroși, acum suntem triști; acum promitem că vom fi cei mai sfinți, iar după câteva momente suntem capabili de a săvârși păcatele cele mai oribile. Există însă o diferență foarte mare între credința noastră și cea a lui Dumnezeu, pentru că, în ciuda infidelităților noastre, credința lui Dumnezeu față de oameni, de creația Lui este o credință fidelă, adică El nu dă înapoi, nu-și retrage harul de la oameni, ca un copil capricios. Cristos a venit până acum de 2014 ori, și va mai veni până va exista picior de om pe acest pământ. A venit și atunci când oamenii nu mai încăpeau unul de altul și se războiau, a venit și când oamenii erau mai buni; a venit și anul acestea și va veni tot timpul, deoarece pentru Dumnezeu orice timp este cel potrivit, orice loc este cel mai potrivit. Nu există timp, loc, om, care să nu merite și care să nu poată primi mântuirea adusă de Isus Cristos.  
Crăciunul este sărbătoarea speranței, a speranței că, în ciuda relelor care ne apasă, binele va învinge. Peste tot auzim că de Crăciun toți trebuie să fim mai buni, și dacă privim în jurul nostru, în aceste zile, urările se împlinesc într-un procent foarte ridicat. Dacă este așa, mă întreb eu, de ce să sărbătorim Nașterea lui Cristos numai o zi pe an? Nu ar fi bine să o extindem la toate cele 365 de zile ale anului? Această sărbătoare ne arată că nu avem nevoie de multe pentru a fi mai buni, pentru a fi mai bucuroși: ajunge un copil plăpând, neajutorat. Poate dacă am fi atenți la glasurile copiilor din casele noastre, de pe stradă, la plânsetele și râsetele lor, am reuși să fim mai bucuroși tot anul, fără să mai așteptăm cu mare nostalgie ziua de 25 decembrie. Așa cum în Isus Cristos s-a împlinit speranța poporului evreu, al celor care l-au primit cu inimă simplă, tot așa fiecăruia dintre noi, Nașterea lui Cristos ne aduce speranța unei vieți mai bune aici pe pământ, și dincolo, în viața cea veșnică.
Întruparea lui Cristos, adică asumarea din partea lui a unui trup omenesc ne invită să prețuim acest trup pe carre-l avem, să nu ne batem joc de el, să nu-l expunem tuturor peste tot; cu acest trup și cu acești ochi, spune Iob, îl voi vedea pe Dumnezeul meu; cu acest trup suntem chemați să lucrăm la mântuirea noastră; acest trup este capabil de Dumnezeu, iar suferințele, bolile cu care suntem încercați fac parte din planul de mântuire pregătit nouă de Tatăl ceresc.
Isus Cristos, s-a întrupat pentru ca să ne facă pe noi fii ai lui Dumnezeu, să ne ierte păcatul strămoșesc, să ne facă membri ai Bisericii sale. Să iubim, dragi credincioși Biserica,trupul lui Cristos pe acest pământ. Să ne rugăm pentru ea; să o facem să devină tot mai frumoasă prin viața noastră, prin faptele bune de fiecare zi.

Iubiți credincioși, vă doresc un Crăciun fericit, și cum acum sunteți capabili să vă bucurați cu atât de puțin, cu un Pruncușor slab și neajutorat, vă urez ca tot timpul anului, să vă bucurați de lucrurile mărunte, mici, aparent nesemnificative din viața voastră. Amin.

marți, 23 decembrie 2014

EXTRAS DIN ”DISCURSUL PAPEI ADRESAT MEMBRILOR CURIEI ROMANE CU PRILEJUL CRĂCIUNULUI 2014”

Curia este chemată să se îmbunătățească, să devină mai bună totdeauna și să crească tot mai mult în comuniune, în sfințenie și în înțelepciune, pentru a-și realiza pe deplin misiunea. Și totuși, ea, ca orice alt trup, ca orice all corp uman, este expusă și bolilor, relei funcționări, infirmităților. Și aici aș vrea să amintesc unele din aceste probabile boli, boli curiale. Sunt boli mai obișnuite în viața noastră curială. Sunt boli și ispite care slăbesc slujirea noastră a Domnului. cred că ne va ajuta „catalogul” bolilor - pe urmele Părinților deșertului, care făceau acele cataloage - despre care vorbim astăzi: ne va ajuta să ne pregătim pentru Sacramentul Reconcilierii, care va fi pentru noi un frumos pas în vederea pregătirii la Nașterea lui Cristos.

1.     „Boala de a ne simți nemuritori, imuni și chiar indispensabili, neglijând necesarele și obișnuitele controale. O curie care nu-și face autocritică, care nu se aggiornează, care nu caută să devină mai bună este un corp infirm. O obișnuită vizită la un cimitir ne-ar putea ajuta să vedem numele multor persoane, dintre care poate că unii credeau că sunt nemuritori, imuni și indispensabili! Aceasta este boala bogatului nechibzuit din evanghelie, care credea că vavtrăi veșnic, cât și a celor care se transformă în patroni și se simt superiori tuturor și nu în slujba tuturor. Ea derivă deseori din patologia puterii , din „complexul Aleșilor”, din narcisismul care-și privește pasional propria imagine și nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată în chipul celorlalți, mai ales în cel al celor mai săraci și mai nevoiași. Antidotul pentru această epidemie este harul de a ne simți păcătoși și de a spune din toată inima: Suntem slujitori inutili. Am făcut numai ceea ce trebuia să facem.
2.     Există o altă boală, cea a „martalismului” (care vine de la Marta), din operozitatea excesivă: adică a celor care se cufundă în muncă, neglijând, inevitabil, „partea cea mai bună”: a se așeza la picioarele lui Isus. Din acest motiv Isus i-a chemat pe discipolii săi să „se odihnească puțin”, pentru că a neglija odihna necesară duce la stress și la agitație. Timpul odihnei, pentru cel care și-a dus la bun sfârșit propria misiune este necesar, obligatoriu, și trebuie trăit cu seriozitate: a petrece un timp cu propria familie și a respecta concediul ca moment de reîncărcare spirituală și fizică; trebuie să încățăm ceea ce ne învață Qohelet: „există un timp pentru fiecare lucru”.
3.     Există și boala împietririi mintale și spirituale: adică a celor care posedă o inimă de piatră și un „gât înțepenit”; a celor care, pelegrinând prin lume, își pierd liniștea interioară, vivacitatea și curajul și se ascund sub hârtii, devenind „aparate de practici birocratice” și nu „oameni ai lui Dumnezeu”. Este periculos să pierdem sensibilitatea umană necesară care să ne facă să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură! Este boala celor care pierd „sentimentele lui Isus” pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietrește și devină incapabilă să-l iubească necondiționat pe Tatăl și pe aproapele. De fapt, a fi creștini, înseamnă a avea aceleași sentimente care au fost în Isus Cristos, sentimente de umilință și de dăruire, de detașare și de generozitate.
4.     Boala planificării excesive și a funcționalismului: atunci când apostolul planifică totul cu minuțiozitate și crede că făcând o planificare perfectă lucrurile progresează cu adevărat, devenind astfel un contabil. A pregăti toate bine este necesar, dar fără a cădea niciodată în ispita de a îngrădi și a pilota libertatea Duhului Sfânt care rămâne totdeauna tot mai mare, mai generos decât orice planificare umană. Se cade în această boală pentru că „este totdeauna mai ușor și mai comod să ne fixăm în propriile poziții statice și imutabile. În realitate, Biserica se arată fidelă Duhului Sfânt în măsura în care nu are pretenția de a-l conduce și a-l domestici... A domestici pe Duhul Sfânt... El este prospețime, fantezie, noutate”.
5.     Boala relei coordonări: atunci când membrii pierd comuniunea între ei și trupul își pierde funcționalitatea lui armonioasă și temperanța lui, devenind o orchestră care produce gălăgie, pentru că mădularele lui nu colaborează și nu trăiesc duhul comuniunii și al echipei. Atunci când piciorul spune brațului „nu am nevoie de tine”, sau mâna spune capului: „comand eu”, cauzând astfel suferință și scandal”.
6.      „Există și așa numitul alzheimer spiritual: adică al uitării „istoriei mântuirii”, al istoriei personale cu Domnul, al „primei iubiri”. Este vorba de un declin progresiv al facultăților spirituale care, într-un interval mai scurt sau mai lung de timp cauzează grave handicapuri persoanei, făcând-o să devină incapabilă de a face vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependență de punctele lui de vedere deseori imaginare. Vedem acest lucru în cei care și-au pierdut memoria întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu fac sensul deuteronomic al vieții lor; în cei care depind complet de „prezentul lor”, de pasiunile, capriciile și maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri și obișnuințe, devenind tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care și i-au sculptat cu înseși mâinile lor”.
7.     Boala rivalității și a orgoliului: atunci când aparența, culoarea hainelor și însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieții, uitând cuvintele Sf. Paul: „nu faceți nimic din rivalitate sau orgoliu, dar fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe alții superiori sieți. Nu căutați interesul vostru propriu, dar și pe cel al altora. Este boala care ne conduce să devenim bărbați și femei falși și să trăim un misticism fals și o falsă liniște. Același Sf. Paul îi definește „dușmani ai crucii lui Cristos”, pentru că se laudă cu ceea ce ar trebui să se rușineze, și nu se gândesc decât la cele pământești”.
8.     Boala schizofreniei existențiale: este boala celor care trăiesc o viață dublă, rodul ipocriziei tipice celui mediocru și al progresivei goliri spirituale, pe care diplome sau titluri academice  nu o pot umple. O boală care îi lovește deseori pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la activitățile birocratice, pierzând astfel contractul cu realitatea, cu persoanele concrete. Creînd astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce învață cu severitate pe alții și încep să trăiască o viață ascunsă și deseori depravată. Convertirea este destul de urgentă și indispensabilă pentru această boală gravă”.
9.     Boala bârgei, a murmurării și a vorbărelii inutile: despre această boală al vorbit de multe ori și niciodată destul: este o boală gravă care începe simplu, poate chiar pentru a spune două vorbe, și ia în stăpânire persoana, făcând-o să devină „semănătoare de zizanie” (ca satana) și în multe cazuri „omucid cu sânge rece” al faimei propriilor colegi și al confraților. Etse boala persoanelor lașe, care neavând curajul să vorbească direct, vorbesc pe la spate. Sf. Paul ne atenționează: „faceți toate fără murmurări și fără ezitări, pentru a fi ireprehensibili și curați”. Fraților, să fim atenți față de terorismul bârfei!”.
10.  Boala de a diviniza șefii: este boala celor care curtează superiorii, sperând să obțină bunăvoința acestora. Sunt victimele carierismului și al oportunismului, onorează persoanele și nu pe Dumnezeu. Sunt persoane care-și trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obțină și nu la ceea ce trebui să dea. Persoane meschine, nefericite și inspirate numai de propriul egoism fatal. Această boală i-ar putea lovi și pe superiori, atunci când curtează pe unii din colaboratorii lor pentru a obține supunere, lealitate și dependență psihologică, dar rezultatul final este o adeovrată complicitate”.
11.  Boala indiferenței față de alții: atunci când fiecare se gândește numai la sine și își pierde sinceritatea și căldura relațiilor umane. Atunci când cel mai expert nu-și pune cunoștințele în slujba colegilor mai puțin experți. Atunci când se află deva și se ține pentru sine în loc să fie împărtășit în mod pozitiv cu ceilalți. Atunci când, din gelozie sau șmecherie, se încearcă bucurie văzându-i pe alții căzând, în loc să fie ajutați să se ridice sau să fie încurajați”.
12.  Boala chipului de înmormântare: adică cea a persoanelor cătrănite și ursuze, care cred că pentru a fi serioși este necesar să-și vopsească fața cu melancolie, severitate și să-i trateze pe ceilalți – mai ales pe cei crezuți mai inferiori – cu rigiditate, duritate și aroganță. În realitate, severitatea teatrală și pesimismul steril sunt deseori sinonimele fricii și ale nesiguranței de sine. Apostolul trebuie să încerce să fie o persoană manierată, senină, entuziastă și veselă, care transmite bucurie peste tot unde se află. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită, care iradiază și contagiază cu bucurie pe toți cei care stau în jurul lui: acest lucru se vede imediat. De aceea, să nu pierdem acel spirit de bucurie, plin de umor, și chiar autoironic, care ne face persoane amabile, chiar și în situațiile dificile. Cât bine ne face o doză bună de umor! Ne va face mult bine să recităm deseori rugăciunea Sf. Thomas Morus. Eu mă rog în fiecare zi și îmi face bine.
13.  Boala de a aduna: atunci când apostolul caută să umple golul său existențial din inima lui acumulând bunuri materiale, nu din necesitate ci numai pentru a se simți mai sigur. În realitate, nimic din cele materiale nu vom lua cu noi, pentru că „hainele de mort nu au buzunare”, și toate tezaurele noastre pământești – chiar dacă sunt regale” – nu vor putea umple niciodată acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent și mai profund. Tu spui: „sunt bogat, m-am îmbogățit, nu mai am nevoie de nimic. Dar nu știi că ești un nefericit, un mizerabil, un sărac, un orb  și un om gol... Fii, deci, zelos și convertește-te”. Adunatul de lucruri numai îngreunează și încetinește drumul în mod inexorabil! Și mă gândesc la o anecdotă: într-o vreme, iezuiții spanioli descriau Compania lui Isus ca o „cavalerie ușoară a lui Cristos”. Îmi amintesc de mutarea un tânăr iezuit care, în vreme ce încărca într-un camion multele lui averi: bagaje, cărți, obiecte, cadouri primite, a auzit spunându-i-se, cu un surâs plin de înțelepciune, din partea unui iezuit în vârstă care se uita la el: aceasta ar fi „cavaleria ușoară a Bisericii?!”. Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.
14.  Boala grupurilor închise: unde apartenența la grup devine mai puternică decât cea a Trupului, și în unele situații, la Cristos însuși. Și această boală începe totdeauna cu cele mai bune intenții, dar cu trecerea timpului sclavizează pe membri, devenind un „cancer” care amenință armonia Trupului din cauza atâtor rele – scandaluri – mai ales față de frații mai mici. Autodistrugerea sau „focul prieten” al tovarășilor este pericolul cel mai ascuns. Este răul care lovește din interior și, așa cum spune Cristos: „orice împărăție divizată în sine se ruinează”.
15.  Și ultima boală este cea a profitului lumesc, al exhibiționismului: atunci când apostolul transformă slujirea în putere, iar puterea lui în marfă, pentru a obține profituri lumești sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută fără încetare să multiplice puterile și în acest scop sunt capabile să calomnieze, să vorbească rău și să-i discrediteze pe alții, chiar și în ziare și în reviste. Evident, toate acestea pentru a fi mai vizibili și a se demonstra mai capabili decât ceilalți. Și această boală face mult rău trupului, pentru că duce persoanele să justifice folosirea oricărui mijloac, numai pentru a ajunge la acel scop, desoeir în numele dreptății și al transparenței! Și aici îmi vine în minte un preot care chema jurnaliștii să să povestească (și să inventeze) lucruri private proprii și rezervate numai confraților și parohienilor. Pentru el conta numai să se vadă în primele pagini ale ziarelor, pentru că așa se simțea puternic și seducător, cauzând astfel mult rău altora și Bisericii. Sărăcuțul!
Sursa: http://vaticaninsider.lastampa.it/fileadmin/user_upload/B0979-XX.01.pdf
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian


vineri, 12 decembrie 2014

Să ne bucurăm...

- Bulişor, ce ai învăţat azi la şcoală?
- Doamna învăţătoare ne-a învăţat care e mâna dreaptă.
- Îmi arăţi?
- Asta.
- Bravo! Dar stânga?
- Asta încă nu am învăţat…

miercuri, 10 decembrie 2014

In memoriam Pr. Gheorghe Dumitraș, OFMConv.


In satul Nisiporesti, situat pe ambele parti a D.N.
Roman-Suceava, aproape de Hanul Ancutei, venea pe lume intr-o zi insorita de Mai cel de-al doilea copil in tanara familie a sotilor Mihai si Veroana Dumitras, Gheorghe caruia inca de mic i s-a spus Ghita. Primul, Iosif murise la doar cateva luni, durere suportata greu de parinti care la nastere il inchinasera Sfantului Iosif, purtatorul de grija a Sfintei Familii. Dumnezeu le-a mai daruit apoi inca patru baieti si trei fete. Cand eram mici, mama ne dadea sa bem apa dintr'un clopotel de alama caci uzise ea ca asa copii vor avea glasul mai frumos, asa ca sunetul de clopotel; glas frumos am avut noi aproape toti dar numai al unuia a si stralucit!
Parintii, tarani, catolici practicanti si tertiari franciscani din tinerete (imi amintesc de scapularul si cingolul ce le purtau pe corp ), erau plini de credinta si evlavie traindu-si viata intre munca si rugaciune dupa pilda Sf. Francisc. Fiecare zi incepea cu rugaciunea de dimineata rostita cu glas tare de tata in fata icoanei Sfintei Familii si cea a "Ingerului Domnului", la care mama si copii, asezati in genunchi dadeau raspunsurile cuvenite. Inainte si dupa fiecare masa se recitau rugaciunile specifice iar ziua se incheia cu rugaciunea de seara si "Ingerul de Domnului", inainte de culcare. Duminicile si sarbatorile de porunca erau tinute cu sfintenie; toata familia de la mic la mare, imbracati in straie de sarbatoare participa la Sf. Liturghie de dimineata celebrata in limba latina de obicei de pr. Alois Herciu, parohul de la Halaucesti, de care apartinea satul, si seara la Vecernia pe care o tinea dascalul Stefan Mititelu. Cand se pleca de acasa, noi copii ne prezentam in fata mamei si tatei si le ceream iertare sarutandu-le mana si spunand :"te rog sa ma ierti tata (sau mama)" iar ei ca recunoastere ca ne-au iertat raspundeau: "bine, mergeti cu Dumnezeu". In mica noastra biserica credinciosii se asezau intr'o ordine ce se respecta cu rigurozitate: in primele randuri copii, urmau tinerii, barbatii, fetitele si fetele mari si apoi femeile. Dupa cum spuneam, Liturghia se oficia in acea vreme in latina si partile principale (Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus si Agnus Dei) erau traduse in cartea populara de rugăciuni si cantece "Calauza crestinului" in paralel si in limba romana ajutand astfel la intelegerea textului. Tata, fiind "fecior de biserica", uneori cand preotul care ramanea si la Vecernie pentru ''Binecuvantarea cu Sf. Sacrament'' servea masa de pranz la noi si toti cei patru baieti, incepand cu Ghita, pe rand participau la litutrghii ca ministranti. Traind in acest mediu, nu i-a fost greu sa ia hotararea de a se face preot spre bucuria parintilor care-si doreau ca si ceilalti baieti sa urmeze aceiasi cale; numai ca noul regim communist in anul 1948 a desfiintat toate Ordinele religioase, asa ca si seminaristii de la Halaucesti au fost trimisi acasa. Acesta era inceputul persecutiilor Bsericii lui Cristos, in principal a celei dependente de Papalitate, romano-catolice.
Dupa primul Razboi Mondial si in satul nostru s-a infiitat Scoala primara, la inceput cu 4 clase; pana atunci, putini copii frecventau Scoala elementara din Botesti, centru de comuna situata la o distanta de cca. 2 Km. Primul invatator a fost tanarul absolvent de Scoala Normal, Gh. Simionescu, originar dintr-o comuna invecinata (care a ramas in sat cu familia ce si-a format-o, pana a iesit la pensie), cu care in anul 1929 Ghita incepe clasa I-a. Cu abecedarul totul a decurs normal pana a ajuns la litera "R" mare si mic. Car, r; un car cu mere. Necazul era ca nu putea sa-l pronunte corect pe "r" pe care fara voie il glisa. Cu tot efortul depus de domnul Simionescu, care a recurs probabil si la mijloace mai dure (asa cum a procedat si cu mine, caci numai noi doi din familie am avut aceasta problema), nu a reusit sa-i corecteze acest mic defect daca putem sa-l numim asa. La invatatura era printre primii din clasa, sarguincios, ceva mai retras dar sociabil; era sensibil si tare milos si chiar copilaros. Cand mergeam in camp cu caruta si el mana caii nu l-am vazut niciodata sa-i loveasca cu biciul, din contra incerca sa vorbeasca cu ei, in limba lor: "mi cai mi, ce mi, stiti ce mi? am aici un bat"! Cand se intorcea de la scoala, dupa ce mai crescuse, pe langa pregatirea lectiilor, se ingrijea si de fratii mai mici usurand astfel munca mamei, activitate ce o presta cu mult zel si dragoste." Nel,nel, nel, dragul badiei Ionel, vino la badia sa-ti deie beoata (un bot de mamaliguta invartita bine prin branza)" ii spunea fratiorului mai mic cu doar doi ani, ce a murit la numai 5 anisori.
Fata de familia domnului invatator Gheorghe Simionescu a avut o stima si respect deosebit. De cate ori venea acasa ii vizita si aveau lungi conversatii pe diferite teme; aceste sentimente erau reciproce caci Ghita se remarcase prin seriozitatea cu care-si pregatea lectiile dar si prin vocea deosebita pe care o avea . 
Terminand 5 clase primare, in toamna anului 1934 se inscrie si urmeaza cursurile Seminarului Franciscan din Halaucesti in care s-au format preoti autohtoni, in majoritate fii de tarani, veniti din toata tara. Cativa ani mai tarziu din initiativa Pr. provincial Iosif Petru M. Pal (nascut tot in Nisiporesti), s-a construit o noua cladire cu un corp de legatura cu cel al Seminarului, avand patru sali de clasa pentru cursul liceal inferior, cantina si internat, luand fiinta astfel Gimnaziul Franciscan, atestat si de stat. Aceasta noua institutie de invatamant a avut un rol covarsitor in pregatirea nu numai de clerici dar si de intelectuali ,fii ai taranilor din Moldova (si nu numai), cu posibilitati economice modeste. De aici s-au ridicat ingineri, profesori, medici etc. Dupa clasa intaia sau a doua, elevii care doreau sa devina preoti treceau la Seminar, iar pana la terminarea clasei a patra cursurile se faceau tot la Gimnaziu. Pana la desfiintare, director a fost pr. Mihai Damoc, secretar pr. Gh. Pal (talentat organist si compozitor, tot din Nisiporesti), iar pedagogi fratii Iosif Buzau si Traian Neaga . La inceput profesorii erau angajati din afara dar de prin anul 1942 au predat cursuri preotii ce au terminat studii superioare precum: Martin Mihoc, Carmil Danca, Mihai Ghiuzan, Ioan Pascal șamd. Pentru cursul superior de liceu(clasele 5-8) ne pregateam la seminar cu profesori bine selectati si pentru a fi recunoscuti de stat dadeam examene "in particular" la liceul V. Alecsandri din Bacau; cazarea si masa era asigurata la parohia noastra Sf. Nicolaie, din centrul orasului. In scurtele vacante de vara ii placea sa mearga cu tata la cositul ierbii din faneata ce o aveam in lunca raului Moldova si la a doua coasa de trifoi care de altfel erau singurile lucrari de sezon. Dupa ce termina clasa 7-a de liceu, în anul 1941 ajunge la Sabaoani pentru a studia filozofia si a efectua Noviciatul, iar la 15 august 1942 depune Profesiunea Solemna împreuna cu alti frati amintindu-i doar pe: Mihai Rotaru, Petru Albert, Mihai Done, Petru Bosoi ,Iulius Winckelbauer, Johan Proschinger, Petru Mart, Anton Coceanga si Stefan Apostol. Avea o devotiune deosebita fata de Sf. Sacrament. Cand avea ceva timp liber se retragea in Capela si discuta cu Isus din Sf. Tabernacol, spunandu-I necazurile, bucuriile dar si cerandu-I ocrotire pentru cei dragi; nu-i uita nici pe cei ce aveau mai mare nevoie de indurare si ajutor. Acelas indemn ni-l facea si noua, celorlalti trei frati ce ne aflam in seminar. Intr'o scrisoare din 28.11.1942, pe cand era la L.Calugara imi scria printre altele: "Daca alaturam doua piane si batem de exemplu nota La la un pian, auzim ca vibreaza nota La si la celalalt pian. Inima noastra e o coarda din pianul intregii omeniri. Inima prea dulce a lui Isus din sf. Taina este coarda care vibreaza. Apropiindu-ne de sf. Tabernacol, inima noastra va incepe sa vibreze la fel cu Inima Micului Pruncusor. Inima noastra va incepe sa fie stapanita de aceleasi sentimente: de dragoste catre aproapele, de iubire pentru virtute, in sfarsit dragostea pentru desavarsire… Asculta-L cu atentie mai ales atunci cand te retragi singur in Capela". Pe langa rugaciuni si formare erau si momente de relaxare in deosebi de sarbatorile de Craciun, cand in afara de masa mai imbelsugata se organizau si unele jocuri distractive dintre care cel mai asteptat era tombola. Primea fiecare cate un carton caroiat(i se spunea cartela) ce cuprindea cifre de la 1 la 49 si se extrageau pe rand numere dintr'o punga de panza; cine reusea sa realizeze o anumita formatie devenea castigator si primea un premiu constand de obicei din carti si rechizite .Poate nu as fi retinut asemenea amanunte daca nu as fi participat la tombola de Craciun a anului 1942 impreuna cu fr. Ghita care pe verso cartelei a scris o invocare ciudata pentru mine: "duhul lui Zaratrusta sa se coboare asupra acestei cartele si sa-mi deschida numeraele spre castigare"! Nu mai stiu daca a castigat sau nu, dar invocarea am retinut-o intocmai ! La Luizi Calugara face ultima clasa la liceul V. Alecsandri luandu-si si bacalaureatul in iunie 1943.
Cel de-al 2-lea Razboi Mondial era in plina desfasurare. Tata era concentrat cu toate ca participase si la primul Razboi Mondial, caruta cu doi cai era rechizitionata si pusa la dispozitia armatei; mama a ramas sa se ocupe singura de cresterea celor patru copii minori si de intreaga gospodarie. De razboi nu a scapat nici fr. Ghita caci in toamna anului 1943 a fost incorporat la Scola militara de ofiteri in rezerva de la Bacau, de unde in martie1944, in urma respingerii frontului germano-roman de catre armatele sovietice pe linia fortificata Iasi-Namoloasa, Scoala primeste ordin de retragere in Ardeal la Ineu . Imi amimtesc ca prin toamna anului 1945 a primit o scurta permisie pentru a-si vizita familia si a zabovit putin timp si la Seminarul din Halaucesti. A fost o adevarata sarbatoare intr-o frumoasa seara de toamna. Ne-am adunat toti seminaristii afara in curte in jurul unui armoniu la care s-a asezat elevul militar Ghita si a dat un mini-recital, interpretand la inceput cateva cantece mariane dupa care, in prima auditie doua cantece de "catanie" pe versurile fr. Petru Bosoi: "Inger bun ce-mi stai de paza" (pe melodia "Scrie-mi mama despre satul…") si "Norii vin si se destrama" (pe melodia "Pe Mures si pe Tarnave"), versurile exprimand nelinistea sufleteasca ce o traiesc fratii novici ca pribegi in lumea de afara si dorul dupa viata de manastire (…haina dorurilor mele, vei gasi-o prin chilii pierduta, haina mea cu sfinte noduri, pentru mine o saruta!). In sfarsit acest mic spectacol improvizat s-a terminat cu cantecul "Du-ma trenule la Cluj" melodie de muzica usoara in voga pe atunci, ce-i placea tare mult si o interpreta adesea. Dupa evenimentele din 23 august 1944, cand armatele sovieto-romane (acum aliate) au ajuns la Ineu, pentru scurt timp si elevii Scolii de ofiteri au primit ordin de lupta in urmarirea trupelor germane ce erau in retragere. Dupa absolvirea Scolii in aprilie 1945, cu gradul de sublocotenent este trimis la Regimentul 1 Dorobanti din Craiova si apoi lasat la vatra. In toamna aceluiasi an incepe Academia teologica din Luizi Calugara unde in iulie 1947 e sfintit ca Diacon.
In Eparhia Greco-catolica de Oradea Franciscanii Minori Conventuali au venit prin anul 1928 la cererea P.S.S. episcop Valeriu Traian Frentiu, primii preoti franciscani sositi din Moldova fiind Ioan Garleanu, Dominic Neculaes, Iosif Celante si Iosif Iacob care au primit parohia Dragesti, localitate situata la cca. 40 Km. de Oradea, catre Beius. Parohia avea ca filii satele Calea Mare si Gruilung. Locuitorii erau saraci ca si pamantul cel detineau pe dealurile golase din jur. Chiar si in acele conditii vitrege preotii veniti reusesc doar in cativa ani sa construiasca cladirea conventului si noi biserici trainice din caramida in ceile trei localitati. Biserica parohiala "Sf. Anton de Padova" devine sanctuar si in 1948 la hramul din 13 iunie au participat peste 30.000 de pelerini, numar impresionant in acele vremi. Provincia infiinteaza inca un convent la Oradea pe Str. Lucretia Suciu nr. 3 unde primise o biserica si apoi cel de-al treilea la Sanislau, localitate situata in apropierea orasului Carei, cea mai bogata parohie pe care episcopul Traian Frentiu o incredinteaza franciscanilor ca rasplata a vredniciei lor. Acelasi ilustru episcop, pe la inceputul anului 1947, ii solicita parintelui provincial Iosif P. Pal sa-i mai trimita cativa preoti si studenti teologi la Oradea pentru a infiinta un Colegiu Franciscan. Cum in iunie 1947 acesta a incetat din viata in mod neasteptat, in luna august a fost convocat si s-a tinut Capitolul provincial la care a fost ales ca ministru pr. Anton Bisoc; totodata a aprobat si lista prezentata de pr. Tataru Stefan cu cei 8 studenti teologi ce optasera pentru continuarea studiilor in rit oriental la Academia greco-catolica din Oradea. Din lista faceau parte fratii teologi: Dumitras Gheorghe si Mihai Rotaru, diaconi din anul 4 precum si Sabau Iosif, Blajut Eugen, Simon Iosif, Gabor Iosif, Macinca Mihai si Bosoi Petru din anul 3. 
La inceputul lunii septembrie 1947 cei 8 studenti teologi condusi de pr. Iosif Talmacel ca superior si pr. Stefan Tataru ca rector, ajung la Colegiul franciscan din Oradea dupa o calatorie istovitoare cu trenul caci circulatia in acea perioada de dupa razboi se facea inca cu mare dificultate. Intr-o scrisoare din 01.11.1947 Pr. Ghita comunica entuziasmat parintilor primele impresii: "Am ajuns cu bine la Oradea dupa 8 zile de drum. Am fost foarte bine primiti. Inalt Prea Sfintia Sa episcopul Valeriu Traian Frentiu ne-a primit in audienta si ne-a vorbit mult. Apoi ne-a aratat tot palatal Episcopal… Scoala merge bine.Aici suntem foarte bine tratati, toti ne cinstesc. Am avut o academie la 9 Decembrie despre care veti citi in 'Viata' din februarie sau ianuarie- PSS episcopul a fost foarte multumit la fel si ceilalti canonici si preoti". Dupa terminarea ultimului an de teologie, la 1 februarie 1948 a fost hirotonit preot impreuna cu Mihai Rotaru in catedrala Sf. Nicolaie de catre indragitul episcop Ioan Suciu. Ramane provizoriu la conventul din Oradea unde activeaza, inca de la venire, in corul condus de marele muzicean pr. Francisc Hubic de la care preia unele compozitii pntru a le interpreta apoi in diversele biserici in care a cantat atat inainte cat si dupa detentie, cum ar fi: "O Dumnezeu al tuturor parinte" dupa versurile lui V. Alecsandri "Floricica" s.a. Asa cum isi amintea pr. Teodor Daraban, pe atunci paroh de Petrani si baciul Todere cantor la biserica din Gruilung, la marele Pelerinaj de la Dragesti se ocupa direct de partea muzicala a ceremoniilor lasand celor ce l-au auzit cantand o amintire de neuitat. 
La 29 august 1948 a celebrat cu mare fast prima liturghie in satul natal. Conform obiceiului, gardurile de pe traseul pe care urma sa-l strbata calaretii si trasura ce-l aducea de la Halaucesti pe tanarul preot erau acoperite de fiecare gospodina cu cele mai frumoase scoarte si laicere viu colorate, iar flacaii au amenajat arcuri din crengi de tei si salcam pe traseu si la poarta bisericii. Fetite imbricate in rochite albe, asezate pe doua randuri formau un culuar de la poarta pana la usa bisericii aruncau din cosuletele ce le purtau, petale de flori in fata sarbatoritului pe melodia "Fecioara la munte" cantat de mica fanfara a satului. Consatenii, rude dar si cunoscuti si necunoscuti din satele invecinate, cu mic cu mare,imbracati in straie de sarbatoare au participat la aceasta grandioasa manifestare de simpatie si pretuire.
A fost as putea spune "Rusaliile" pr. Ghita caci nu dupa mult timp aveau sa inceapa chinurile si torturile celor "fara de Dumnezeu"!
In septembrie a aceluiasi an a fost numit ca preot-cantaret la parohia Sanislau unde asa cum marturiseste in declaratia din dosarul Securitatii: "faceam cor cu copii si ma jucam cu ei caci imi erau f. dragi." Intr'adevar iubea copii caci si dupa ce a iesit din puscarie purta in buzunar permanent bomboane pentru ei dandu-le de fieecare data cand era asaltat. Pastoratia abia inceputa a fost de scurta durata fiind intrerupta brutal de aplicarea Decretului 358 din 1 decembrie 1948 prin care se desfiinta cultul Greco-catolic. Preotii si credinciosii au fost obligate sa treaca fortat la ortodoxie pe baza de tabele sub semnatura. Casele parohiale si bisericile cu intregul inventar au fost trecute in posesia Bisericii Ortodoxe Romane, bunuri care de drept apartineau Bisericii Catolice. Cei ce refuzau trecerea erau urmariti pas cu pas de organele de represiune care foloseau orice mijloace inclusive delatiunea, pentru a-i trimite in instantele de judecata cu dferite invinuiri specifice regimului communist mergand pana la "crima de inalta tradare", instante ce imparteau cu darnicie ani grei de puscarie. Preotii ce nu au consimtit sa treaca au avut de suferit nu numai ei ci si familiile lor caci au fost scosi din casele parohiale in mod brutal si inlocuiti cu preoti ortodocsi adusi din toata tara. Cu siguranta ca B.O.R. nu numai ca nu a fost straina de aceste planuri diabolice ale regimului communist dar i-a si ajutat sa-l infaptuiasca caci loaial ar fi fost sa refuze sa preia parohiile. Au primat insa interesele materiale care erau atat de tentante. Preotii trimisi au fost mai intai instruiti temeinic cum sa procedeze organizatoric pentru a nu-i indeparta pe credinciosi (care aveau nevoie in continuare de botezuri, nunti, inmormantari, etc.) caci probleme de rit nu prea erau. Astfel au mentinut in continuare unele practice specifice cum ar fi: Calea crucii, recitarea sf. Rozariu,cantece, mentinerea bancilor in biserica si alte obiceiuri locale. O parte din credinciosi, acolo unde au avut posibilitati au apelat la preotii maghiari, romano-catolici frecventand aceste biserici la care au gasit toata intelegerea, la unele din ele ajungandu-se sa se oficieze o Sf. Liturghie chiar in limba romana. 
Inzestrat cu voce deosebita, mai intai de sopran si apoi de tenor-prim s-a dovedit a avea si alte calitati muzicale. Inca de la inceputul Seminarului pr. Carmil Tocanel, profesorul de muzica, compozitor, dirijor si organist de exceptie ii descopera aceste inclinatii native si se ocupa de el in mod deosebit dandu-i notiuni de canto si de a canta la armoniu, cunostinte pe care si le-a insusit cu mare usurinta; devine astfel in scurt timp solistul corului si organistul seminarului. Prin anii 1940, corul mixt al seminarului dirijat de pr. Tocanel ajunsese sa interpreteze compozitii celebre cum ar fi: Misa Secunda Pontificalis, Imnul inchinat Sf. Francisc, Tota Pulchra de Boroni, etc.; corul era structurat pe 4 voci. Am avut astfel fericirea ca in aniul scolar 1941-42 sa cant impreuna cu el partile solistice de tenor si sopran din lucrarile amintite. Corul ,in afara de orga (la care canta pr. Gh. Pal ) era acompaniat si de fanfara satului (dirijor fiind un italian dupa nume), astfel ca de sarbatori si duminici, din noua si mareata biserica din Halaucesti (ctitorie a pr. paroh Alois Herciu ) ce era de fiecare data plina de credinciosi, se ridicau spre Cer rugi si cantece religioase de o inalta tinuta interpretativa si incarcatura sufleteasca. Canta in bisericile din satele in care studia ca Sabaoani si Luizi Calugara, dar si la Bacau, Galati si mai tarziu la Bucuresti. Imi amintesc ca in vara anului 1948 cand mi-a facut o scurta vizita la Galati in duminica respectiva a cantat la Liturghia mare; biserica a fost tixita, multi credinciosi ramasi pe dinafara s-au multumit sa asculte ce le mai ajungea prin usile de la intrare, larg deschise! Interpreta cu predilectie cantece mariane dintre care nu lipseau: Ave Maria, Asupra noastra, O rosa senzza spine, Rasai asupra mea (compozitie proprie dupa versurile lui M . Eminescu) dar si noile compozitii ale lui Gh. Buica (Cu ingerii din ceruri.., Desi Doamne.., Cum sa'ti multumesc Isuse..).
In declaratia din 24.11.1950 data la Securitate in timpul cercetarilor specifica ca "De Craciunul anului 1948 pr. Dr. Anton Bisoc mi-a ordonat sa vin la Bucuresti ca preot cantaret la capelele Institutelor Notre Dame si Pitar Mos, primind permisiunea de a urma si Conservatorul. Cat am fost preot la Pitar Mos am tinut si lectii de religie cu maicile din Institutul Sf.Maria, in cladirea Nuntiaturii de 2-3 ori pe luna. In toamna anului 1949 am inceput cursurile Conservatorului dinBucuresti". Odata la o repetie a corului o colega l-a apostrofat: "tu cu voce pe care o ai ce cauti la pedagogie si nu urmezi canto?" A voit sa-si foloseasca vocea asa cum i-o daruise Dumnezeu, fara a o mai cultiva. Organele de represiune erau ingrijorate de popularitatea tot mai mare de care se bucura tanarul preot care dupa ce canta la capela Notre Dame, marjoritatea participantilor il urmau si la Pitar Mos pentru a-l reasculta .Din nefericire nu a ramas nicio inregistrare a cantecelor interpretate in perioada de dinaintea arestarii. Trebuia gasita o cale de a face ca acesta sa dispara cat mai discret  Ocazia se ivi pe neasteptate. In Capitala functiona inca Nuntiatura Papala si Securitatea ii urmarea de cativa ani activitatea pas cu pas datorita relatiilor diplomatice firesti ce le avea direct cu Vaticanul, respectiv cu Sf. Parinte. Erau transmise date si informatii cu privire la problemele comunitatii catolice din tara si in mod deosebit ale celei greco-catolice, recent desfiintata. Preotii care activau in clandestinitate trebuiau sa fie sustinuti financiar singurile surse fiind un ajutor extern prin Nuntiatura si colecte obtinute de la preotii din parohiile romano-catolice, mai ales a celor din Moldova. Organele Securitatii erau la curent cu aceste actiuni pe care le considerau a fi ilegale prin faptul ca pe de-o-parte tergiversau punerea in aplicare a prevederilor Decretului 358/1948, pe de alta ca ar periclita siguranta statului.
Vaticanul si in general clerul catolic constituiau dupa parerea Conducerii de partid si de stat o bariera ce impiedica realizarea "Programului de infaptuire a societatii socialiste multilateral dezvoltata" si ca atare trebuiau gasite sau nascocite probe care sa justifice ruperea relatiilor cu Sfantul Scaun, motivele trebuind sa vizeze in principal "uneltirile contra ordinei sociale si asa zise activitati dusmanoase"; persoane care puteau fi implicate fiind usor de gasit in acea perioada. Dealtfel inca din 17 iunie 1948 fusese denuntat, unilateral Concordatul dintre Sfantul Scaun si Romania, urmat de expulzarea nuntiului apostolic Patrik O'Hara. Totul era pregatit si putea incepe asaltul. Se insceneaza un dosar de "Spionaj in favoarea Vaticanului" si incep arestarile. Cum s-a produs retinerea pr. Dumitras reiese din declaratiile ce le-a dat in timpul cercetarilor (Dosar C.N.S.A.S. nr. 197/1). In 16 noiembrie 1950 s-a dus cu pr. Mihai Rotaru la Gara de Nord pentru a ocupa un loc in acceleratul de Cluj parintelui Ritti Emil care ducea in Ardeal bani preotilor greco-catolici ramasi in clandestinitate, lipsiti de mijloace de existenta .Agentii de securitate ce erau pe urmele lor i-au arestat chiar pe peronul garii. La perchezitia corporala, asupra pr. Ghita au gasit doua plicuri ce le luase de la preotii Crasler si Tocanel din Galati, in vizita ce mi-o facuse la santierul la care lucram si care urma sa le dea la Bucuresti domnisoarelor Anghel si Fotiadis; continutul plicurilor nu-l cunostea intrucat erau inchise. Au fost ridicati si dusi pentru cercetari la penitenciarul Jilava. Era inceputul Calvarului cel aveau de ridicat impreuna timp de aproape 14 ani cei doi colegi si prieteni pe care i-a putut desparti doar moartea. In total in acest dosar au fost arestati si cercetati 13 inculpati. Cercetarile s-au facut in beciurile Procuraturii .Generale din cladirea Ministerului de Interne si au durat pana in ianuarie 1952 timp in care au suportat cu stoicism "mijloacele de interogare" specifice Securitatii, cercetari conduse de celebrul tortionar Gheorghe Enoiu.
In 15 febr. 1952 incepe simulacrul de proces in asa zisul "lot Todea" la Tribunalul Militar Bucuresti, completul de judecata fiind condus de lt. col. magistrat Finichi Paul; se interogheaza fiecare inculpat. Procurorii si-au facut bine treaba caci asa cum vom vedea pedepsele cerute au fost pe masura faptelor incriminate cu "manie proletara". Judecatorii nu au luat in considerare nimic din relatarile inculpatilor, atunci cand li s-a dat cuvantul, ca declaratiile ce le-au semnat in timpul anchetei au fost obtinute prin tortura .Apararea pusa din oficiu a spus in concluzie: "inculpatii au savarsit acte grave si cerem circumstante atenuante tinand cont ca acestia au primit o educatie mistica puternica ,dar judecata trebuie sa tina seama de interesele poporului"! Nu stiu cat pot fi de invinuiti avocatii din aparare intrucat in acea vreme erau simpli figuranti, insa etica morala dar si profesionala ii obliga sa refuze aceasta sarcina ingrata, eschivandu-se sub diverse pretexte.
La ultimul termen de judecata din 20 februarie, prin Sentinta nr. 104 completul de judecata in unanimitate de voturi ii gaseste vinovati si-i condamna la : 
Crima de inalta tradare pe inculpatii: Tataru Stefan, Rotaru Mihai, Todea Alexandru (viitor cardinal), Gutiu Gheorghe (viitor episcop), Ritti Emil (viitor episcop) si Mihoc Martin - Munca silnica pe viata;
Complicitate la crima de inalta tradare pe inculpatii: Vamosiu Gheorghe, Dumitras Gheorghe si Aron Gheorghe - 25 ani munca silnica; 
Temnita grea: Macarie Ana -25 ani, Moldovan Valeria 15 ani, Ruja Maria 20 ani, iar Moldovan Ana la 10 ani inchisoare corectionala.
Toti au refuzat sa faca recurs, ba mai mult se spune ca s-au ridicat de pe banci si din toate puterile ce le-au mai ramas, in frunte cu Ghita au cantat "Cristus vincit, Christus regnat, Christus imperat" spre surprinderea si deruta completului de judecata si a gardienilor. Pedepsele au fost mentinute si de Curtea Militara de Casare prin Decizia penala din 12 iunie 1952 la recursul din oficiu. Toti cei 13 inculpati au ramas arestati si depusi la penitenciarul Jilava. Aceasta a fost judecata comunistilor si constiinta magistratilor judecatori !!! Se terminase prima etapa de torturi si chinuri dar urma o alta etapa nu mai putin grea a temnitelor Pitesti, Dej si Gherla precum si a minelor de Pb. de la Baia Sprie si Cavnic, adevarate locuri de exterminare. 
Pe unde a trecut a lasat cele mai frumoase impresii fiind respectat si indragit de toti ce l-au cunoscut Unul dintre putinii supravietuitori pe care l-am putut gasi in anul 2003, dl. Popovici Laurentiu din Bacau, mi-a spus ca a venit la mormantul pr. Gheorghe pentruca nu-l poate uita. "Am lucrat impreuna la minele de plumb de la Baia Sprie intre anii 1952-1954 la orizontul 12 unde parintele Dumitras era perforator. Totdeauna era plin de voie buna si gasea un sfat pentru fiecare. Nu l-am vazut niciodata incruntat sau furios. Era de o bunatate si de o omenie cum rar pot fi gasiti oameni. Eu daca as putea l-as trece in randul sfintilor. In momentele de repaos din mina, cand canta Ave Maria cu vocea lui dumnezeiasca, toti plangeam". Nu in zadar era numit "ciocarlia subteranelor". In amintire i-a ramas nestearsa Invierea din 1953 (lacrimile ii umezesc ochii). "Comandantul Szabo Zoltan, evreu ungur de o rautate deosebita, a ordonat sa fim bagati in mina. Ne-am hotarat sa nu lucram ci sa serbam Invierea; eram in schimbul de noapte si era aproape ora 12 (nu aveam ceas dar am aproximat). La un moment dat s-au stins toate lampile si doi preoti unul ortodox - pr. Antal Valeriu fost protoereu in Toplita si unul catolic-pr. Dumitras cu lampile aprinse ridicate sus, au strgat "veniti de luati lumina !" Am inceput sa cantam toti "Cristos a Inviatddin morti…." Eram obligati sa scoatem fiecare sut 400 to. de minereu. Se astepta iesirea vagoanelor cu minereu la suprafata, dar vagoanele nu apareau. Noi serbam Invierea. La un moment dat a fost trimis comandantul de garda plutonierul Fehir, tot ungur sa vada ce se intampla. S-a apropiat de noi dar nimeni nu s-a uitat la el si s-a continuat Slujba. Nu a avut curajul sa deschida gura in fata noastra; s-a intors si a raportat comandantului ca detinutii nu lucreaza si serbeaza Invierea. Adat ordin sa fim scosi la suprafata. Ne-am hotarat ca toti sa iesim cantand Cristos a Inviat. La prima corfa (cusca metalica cu care sunt coborati si ridicati minerii) din care au coborat cei 12 detinuti cantand, s-a uitat la ei si a ordonat sa le fie luate numerele (probabil pentru a fi pedepsiti), dar nu s-a asteptat ca toate corfele sa apara tot asa si au renuntat la a ne mai numara . Am fost pedepsiti dar a meritat pentru ca sufleteste eram plini de spritul Invierii. ". Imi povesteste apoi de cum s-a desfasurat greva foamei ce au declansat-o in anul 1954 ca urmare a regimului de infometare la care erau supusi". Mancarea era mizerabila. Ratia legala era de 5500 calorii dar nu primeam decat 1500-2000,diferenta mergea la batalionul de Securitate care ne pazea. Colonia avea cca. 400 detinuti, inconjurata cu gard de scanduri de 4-5 m. inaltime si sarma ghimpata la partea superioara. Nu mai lucra nimeni, chiar nici croitorii si nici cei ce lucrau la bucatarie… Singurii care luau masa erau medicii si sanitarii care trebuiau sa-i ingrijeasca pe cei care incepusera sa ajunga la infermerie. Dupa 4 zile, comandantul a inceput sa se agite caci nu se mai scotea minereu. Ne-a scos pe toti in careu si ne-a cerut sa intram in mina deoarece a luat masuri ca de a doua zi sa se respecte cu strictete ratia prevazuta prin regulament si chiar s-a tinut de cuvant !
Marturia cea mai pretioasa despre pr. Gheorghe ne-a ramas de la scriitorul Ioan Ioanid in cartea sa "Inchisoarea noastra cea de toate zilele" vol. II pag. 231 din care redau integral continutul: 
"Tanar preot Greco-catolic originar din Moldova, indragit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a facut si la Pitesti la fel de iubit. Inzestrat cu o voce de tenor, de o puritate si caldura rar intalnita, numele lui Ghita Dumitras s-a asociat definitive in memoria detinutilor din Pitesti cu sarbatorile de Pasti si de Craciun.
An de an, in noaptea de Inviere si in noaptea de Craciun se repeat cu regularitate aceiasi scena. In linistea ce se lasa peste puscarie, dupa ora inchiderii, deodata rasuna glasul lui Dumitras. Din celula lui, asezat pe calorifer si cu geamul deschis, Dumitras canta pentru toata inchisoarea. Canta fara sa-si stapaneasca glasul, in asa fel in care fiecare detinut din cea mai indepartata celula sa-l poata auzi. Nu era Pasti in care să nu ascultam prohodul si nici Craciun, in care vocea lui minunata sa nu rupa tacerea noptii si sa invaluie puscaria cu cantec de colinde .
Urmarea era stiuta! DUMITRAS era pedepsit pentru incalcarea regulamentului. Cand gardienii veneau sa-l scoata din celula, il gaseau la usa, asteptandu-i, gata pregatit de beci. Gardienii pareau insa intelesi sa nu-i deschida usa la celula, decat dup ace Dumitras isi termina de cantat repertoriul . Fermecati de vocea lui extraordinara, nu-l intrerupeau niciodata, preferand sa intarzie in dosul usii, pe coridor, si sa-l asculte pana la sfarsit.
Cu cativa ani inainte de arestarea mea, se zvonise in Bucuresti despre un preot tanar, cu voce exceptionala, care canta la slujbele de duminica din capela de la Pitar Mos. Informandu-ma la o verisoara de a mea, care era catolica, zvonul mi-a fost confirmat si am fost invitat s-o insotesc intr'o duminica la biserica. Atunci l-am auzit pentru prima oara cantand pe Dumitras.
Am fost atat de impresionat de acel Ave Maria incat am venit si in duminicile urmatoare sa ascult glasul de inger a-l tanarului preot necunoscut. Intr'una din duminici, preotul nu a mai aparut. Am aflat ca fusese arestat. Cand, dupa ani de zile, in inchisoarea din Pitesti am auzit de existenta unui preot pe care-l chema Dumitras, numele nu mi-a spus nimic. Numai cand l-am auzit cantand in noaptea de Inviere, mi-am amintit de glasul si numele preotului de la Pitar Mos".
Cum s-a imbolnavit de plamani la Pitesti ii relaeaza chiar el surorii mai mici, Ana. Unul din colegii de celula mai in varsta, familist, avea patul sus langa fereastra si se imbolnavise grav din cauza curentului si sa fi ramas in acel loc i-ar fi pus in pericol viata. Fiind mai tanar si crezand ca e mai rezistent, i-a cedat patul lui ce se afla intr'un loc mai ferit. Pana la urma colegul se face bine dar pr. Ghita dupa un timp e invins de curent si face o aprindere de plamani; tratamentul medical sumar ce l-a primit a fost ineficient si a condus in final la contractarea unui TBC. 
Din "Fisa medicala pentru detinuti nr.11 marca 698/1951" din Dosarul CNSAS , vol. 5 am extras doar consultatiile consemnate la Penitenciarul Dej:
- in data de 8.06.1960 figura ca sufera de TBC pulmonar evolutiv; insuficienta mitrala si fibrilatie.
- in -"- 25.04.1961 se specifica ca TBC este stabilizat;
- in -"- 13.04.1963 Dr. Barbalata Letitia consemna numai existenta bolii mitrale care desigur era foarte avansata.
Același Dosar cuprinde si Note cu pedepsele aplicate, dintre care la Penitenciarul Pitesti:
- 7zile izolare in 23.05.1953 pentru ca a cantat cu voce tare;
- 7 zile arest sever in 6.04.1858 - " - ;
- 5 zile carcera in 28 09.1958 pentru ca a facut slujba in camera cu voce tare.
Cea mai grea pedeapsa consemnata e cea de la Gherla in 09.12.1963 de 22 zile izolare pentru agitarea altor detinuti la acte de indiscipline si nerespectarea altor reguli de detentie, pedeapsa de exterminare daca ne gandim ca starea lui de sanatate era dezastruoasa. 
De arestarea lui am aflat intr'un tarziu dela pr. Alois Herciu, apoi nu am mai stiut nimic de el pana dupa condamnare cand a aparut in ziarul Scanteia, organ al partidului, care prezenta ca o victorie a clasei muncitoare depistarea ,judecarea si pedepsirea exemplara a unui grup de infractori ce faceau spionaj in favoarea Vaticanului. Nu-i era permis sa comunice cu nimeni, nici chiar cu familia!.In vara anului 1953, sotul surorii mai mari, Maria a aflat intamplator ca ar fi la inchisoarea din Pitesti si s-a hotarat sa-i faca o vizita, cu care am fost toti de acord, gandindu-ne ca fiind taran nu i se va intampla nimic. Prezentandu-se la inchisoare si spunand scopul pentru care venise, a fost supus mai intai unui interogatoriu in care i s-a cerut sa spuna sursa de la care a aflat ca cumnatul se afla la Pitesti. Cum nu au primit raspuns (caci nici el nu avea cum sa nominalizeze o persoana anume), dupa ce i s-a aplicat un tratament corporal sever, a fost sfatuit san u mai spuna nimanui unde a fost sis a nu mai incerce sa vina ca ar putea avea probleme mult mai mari. A fost o lectie dura din care am inteles ca nu mai e nimic de facut pentru a-l ajuta cumva, lasand totul in voia lui Dumnezeu.
Necazurile incepeeau si pentru cei din familie. Tatal se descurca tot mai greu pentru a-si intretine cei trei baieti la scoala dupa desfiintarea Seminarului. Caruta cu cai au luat-o nemtii cre s-au retras dupa ruperea frontului si nu a mai avut cu ce sa cumpere alta. Rusii au luat si ei tot ce au gasit in gospodariile oamenilor. "Cotele obligatorii" in produse cerealiere si animale ce ne-au fost impuse ca despagubiri de razboi nu se mai termina. Oamenii noului regim s-au vazut nevoiti sa ridice tot ce ce se mai gasea prin gospodariile oamenilor scotocind prin pivnite si podurile caselor fara sa se uite ca in urma lor ramman plangand copii infometati. Daca ar fi fost parintele, poate l-ar mai fi ajutat cu ceva. In aceste conditii, baietii au fost nevoiti sa plece care incotro pentru a-si face singuri un rost in viata. El nu-i mai putea ajuta cu nimic! Ros de aceste griji face o ciroza hepatica si se stinge din viata in august 1956 in varsta de 62 ani. Cea mai mare durere inainte de a muri, pe care si-a exprimat-o a fost ca nu are la capataiul sau pe parintele Gheorghe care numai Dumnezeu stie pe unde se chinuie! "A murit un om bun", asa si-a inceput predica de inmormantare parintele paroh Alois Herciu si nu era cu nimic exagerat caci a fost un om drept respectat si iubit nu numai de consateni ci si de cunoscutii din imprejurimi,si nu au fost putini. Mama a fost mai rezistenta. Avea convingerea ca isi va vedea fiul inainte de a muri. Asa ii spunea ei inima. Pentru aceasta se ruga cu lacrimi in mod deosebit la Sf. Fecioara Maica Indurarii. Avea locusorul ei in coltul din stanga de la intrare a micii biserici din sat .Femeile ii respectau durerea si niciuna nu ar fi indraznit sa i-l ocupe."Numai o femeie mai stiu ca se ruga cu atata ardoare ca Veronica; era mama parintelui Dumitras "isi amintea o prietena de-a Veronicai Antal . De la un timp nu l-a mai plans ci numai se ruga. A trebuit insa sa planga cand au fost arestati Pavel si Ana care urma sa se casatoreasca in scurt timp, dar dupa ce i-a avut acasa pe amandoi, gandul i-a ramas numai la "parintele" si precum Maria, "omnia servabat in corde suo" (pastra totul in inima sa). In sfarsit dupa ani grei de asteptare, Maica Domnului s-a indurat si i-a adus fiul acasa. Cand la vazut parca i s-a pus un greu la inima! Cat de tanar si chipes era cand l-a vazut ultima oara si cum arata acum: numai piele si oase! Lacrimile ii inghetase si ochii nu mai ascultau inima. Nu le-a cerut osanda celor ce l-au adus in acest hal ci din contra s-a rugat de Dumnezeu sa-i ierte. Cand l-am adus de la Iasi a stat langa sicriu dar nu a plans cum e obiceiul ci il privea resemnata, impietrita. Nu a plans nici cand a fost inmormantat si nici cand a ramas singura in fata crucii de lemn a proaspatului mormant caci stia ca dupa atatea suferinte merita sa se duca sa-si ia "rasplata multa din ceruri". Copii erau toti aranjati, la casele lor asa ca nimic nu o mai lega de acest pamant si astepta linistita sa ajunga cat mai degraba sa se bucure impreuna cu "parintele" si sotul de prezenta lui Dumnezeu in vesnicie. dorinta i s-a implinit intr'o seara de februarie a anului 1969. 
In toamna lui 1958 sunt arestati Pavel si Ana care urma sa se casatoreasca nu dupa mult timp, cum ca ar fi implicati in odioasa crima a tinerei Veronica Antal injunghiata cu mai multe lovituri de cutit, pe drumul de tara dintre Nisiporesti si Halaucesti la intoarcerea ei acasa de la Liturghia de seara. Intr'adevar Pavel care avea 24 de ani ,trecuse impreuna cu un prieten, Nicolaie Magdici pe acel drum tot spre seara cand reveneau acasa de la niste cunostinte din Luncasi, un sat vecin; intrucat crima s-a comis in spatele "fantanii lui Vangheaua" si nu la drum, mai ales ca incepuse sa inopteze, sigur ca nu au observat nimic. Pavel era atat de milos ca nu era capabil sa taie nici macar un pui de gaina pentru mancare! Eu aveam serviciul la Oradea si la acel sfarsit de vara am plecat cu motocicleta in concediu la Mare La intoarcere m-am oprit cateva zile si acasa. Cuo zi inainte de plecare l-am rugat pe Pavel sa se ocupe si de spalatul rufelor ce le avusem pe litoral. Cum eu eram plecat la Iasi, Pavel i-ar fi strigat Anei in curte sa spele camsile, prosopul si ce mai e murder de la mine. Banuim ca din aceasta discutie a prins ceva si o matusa de-a criminalului cu care ne invecinam și a informat pe militian. Oamenii din sat cunosteau pe autorul crimei dar pentruca acesta avea un unchi capitan in securitate organele de militie care cercetau cazul au incercat sa complice ancheta prin implicarea si a altor personae penru diluarea anchetei. Dupa o anchetare degradanta, Ana a fost eliberata dupa doua saptamani petrecute in arestul Militiei regionale din Bacau, dar Pavel si prietenul lui au ramas incarcerati si supusi la chinuri groaznice ca sa recunoasca ca au participat si ei la crima. Procurorul de caz era un fost frizer, Zoitescu, scolit sumar (caci regimul avea nevoie de oameni devotati mai cu seama in "justitia poporului") ce folosea la anchetare cu predilectie bataia si in ultima instsanta tortura, acestea fiindui cel mai la indemana. Cercetarile au durat cca. 9 luni iar la primul termen dat de Judecatoria Roman, procurorul anchetator (frizerul) a cerut condamnarea la moarte a lui Pavel Mocanasu ca autor al crimei si cate 25 ani inchisoare fratelui Pavel si prietenului sau .Instanta de judecata dupa ce a ascultat martorii a amanat procesul. Intre timp am venit de la Oradea si am avut o intrvedere la Militia regionala chiar cu procurorul in cauza care dupa ce mi-a aratat niste fotografii cu Veronica injunghiata (loviturile de cutit arata infricosator) si mi-a spus ca s-au gasit urme de sange si pe hainele lui Pavel, numai ca el nu vrea sa recunoasca ca a participat la crima. Scopul lui a fost ca sa ma impresioneze sis a ma determine sa-i scriu cateva randuri sfatuindu-l sa-si recunoasca partea lui de vina (metoda diabolica!). La urmatorul termen de judecata procurorul s-a folosit in acuzare si de mica mea scrisoare si si-a mentinut pedepsele cerute initial. Fratele a aratat in fata instantei ca in timpul cercetarilor a fost supus la probe la care nu a mai putut rezista si a semnat declaratiile in alb. Procesul a fost din nou amanat. In aceasta situatie am facut imediat un memoriu in care am aratat modul in care s-a desfasurat ancheta si pedeapsa ceruta si l-am inaintat la Procuratura generala; in scurt timp o echipa de trei procurori s-a deplasat la Bacau si dupa o cercetre amanuntita a dispus punerea in libertate a lui Pavel si a prietenului sau. Oameni sanatosi nu au mai fost nici unul nici celalalt si Pavel moare la 51 de ani datorita comotei cerebrale cauzate de loviturile primite in timpul cercetarilor, ramanand in urma lui cinci copii minori neajutorati. Intre timp, capitanul de securitate(ajuns colonel) se sinucide cu otrava iar procurorul a ales spanzuratoarea. Iata cum Dumnezeu pedepseste inca in aceasta lume pe cei care chemati fiind sa faca dreptate comit nedreptati flagrante, ce conduc la condamnarea unor nevinovati !
La aplicarea Decretului de gratiere din 15.04.1964 pr. Gheorghe era atat de bolnav si epuizat ca nu se putea tine pe picioare, situatie in care conducerea Batalionului de securitate s-a vazut nevoita sa trimita pe cei neputinciosi, sub supraveghere, la un spital din Bucuresti pentru a fi intremati cat de cat fizic; nu-i putea trimite acasa in acel hal caci ar fi fost patata imaginea partidului care zicea ca are ca preocupare de baza "grija fata de om"! Dupa cateva saptamani de spitalizare a reusit sa se deplaseze singur si dupa externare a preferat sa mai stea catva timp tot in Bucuresti la gazda de pe Str. Salcamilor nr. 9, la care a stat inainte de arestare la o doamna care si acum l-a ingrijit ca o mama. A venit apoi in Moldova pe la inceputul lunii iunie,la parohia Margineni de langa Bacau caci inca nu se simtea capabil sa mearga direct la Nisiporesti sa-si vada mai intai mama careia ia dus dorul atatia ani. Paroh era pr.Alexandru Ghiuzan si tot aici se adapostea si pr.Gh. Vamosiu care asa cum am aratat a avut aceeasi condamnare, spatial parohiei fiind limitat au stat amandoi in aceeasi camera. Pr. Ghita primise imbracaminte de la Bucuresti dar pr. Vamosiu a venit aproape dezbracat asa ca pr. Alexandru a trebuit sa-l imbrace complect. In Bacau locuiam atat eu cat si fratele mai mic Anton dar era si dr. Podoleanu un catolic practicant, o mai veche cunostinta care i-a asigurat asistenta medicala in tot acest timp. Asa cum mi-a povestit sora Elena Ungureanu care il cunostea pe pr. Ghita inca din 1947 cand era la Pitar Mos iar acum (2009) locuia in Margineni, "cand a venit era atat de slab, bolnav si fara putere dar mai canta uneori in camera. A cantat numai odata in biserica caci cu greu urca treptele de la cor cu toate ca era ajutat. A fost internat si la spitalul din Bacau la sectia de cardiologie unde ii mai duceam mancare de la parohie. Ne spunea ca pe părintele Rotaru il bateau gardienii ingrozitor,spanzurat cu capul in jos,pentruca reactiona mereu la insultele lor; pe pr. Ghita nu-l bateau ca era mai pasnic si bolnav". I-am facut prima vizita amandoi la parohie, apoi venea la noi .La mine a fost numai de doua ori deoarece apartamentul era la etajul 1 si avea de urcat 16 trepte. Dupa fiecare treapta trebuia sa se odihneasca putin. Inima nu-l mai ajuta; insuficienta mitrala era spre faza terminala .De aceea prefera sa ne intalnim la Anton care statea la parter si nu-i mai cerea asa efort. Discutam de toate dar niciodata de cum a fost tratat la cercetari si in detentie. Dup ace s-a mai inzdravenit putin, s-a dus la Nisiporesti unde il astepta mama, cele doua surori si Pavel, fiecare cu copiii (in total vreo 7), de aceasta data cu lacrimi de bucuria revederii dupa mai bine de 15 ani de despartire. Marele eveniment l-am sarbatorit la 15 august de hramul bisericii, "Adormirea Maicii Domnului" cand ne-am adunat toata familia si toate rudele apropiate. La aceasta sarbatoare ar fi vrut sa participle tot satul asa cum l-au sarbatorit cu ani in urma cand a facut "prima liturghie" dar acum erau timpuri mai grele. Securitatea era de veghe si ar fi intervenit cu promptitudine daca evenimentul ar fi capatat amploare. Cand au fost pusi in libertate cei de la Securitate le-au pus in vedere fostilor detinuti sa nu spuna nimanui, nici chiar rudelor apropiate ce au facut in timpul detentiei iar nerespectarea acestei interdictii putea sa aiba urmari neplacute nu numai pentru ei dar si pentru cei ce i-ar fi ascultat. Acesta este printre altele motivul pentru care nu ne- a spus nimic nimanui din ceea ce a indurat. Pe de alta parte chiar de nu ar fi fost aceasta interdictie sunt sigur ca tot nu ar fi spus nimic petruca aceste suferinti au fost oferite Domnului. Era convins de aceasta caci iata ce le scria parintilor in 1947 odata cu felicitarile de Craciun: "…sa nu uitati niciodata. Cand va fi mai greu,cand suferinta va fi mai mare, priviti mereu cerul. Dincolo de zarea ce o vedem si langa noi,este Dumnezeu. Nu singuri ne ducem crucea. Alaturi de noi este Isus… Sfantul Parinte Francisc spu nea fratilor sai: suferinta este scurta si rasplata este vesnica. Aceleasi cuvinte vi le spun si eu: putin avem de suferit aici, dar bucuria va fi cu atat mai mare cu cat vom suferi mai mult pentru Dumnezeu". Casa parinteasca era construita pe un mic delusor. Panta nu era asa de mare pentru un om sanatos dar nu si pentru el care se deplasa cu greutate chiar si pe un teren plan. I-a venit o ideie care a si pus-o in practica. Ana avea casa in fundul gradinii noastre si deja se practicase o intrare intre cele doua gospodarii, asa ca pr. Gheprghe se putea duce la biserica pe la Ana caci era si mai putin de mers dar si drumul era plan. Cand facea acest drum, la Ana trebuia sa-si schimbe camasa care era plina de transpiratie, cu toate ca nu erau nici 50 de metri. La biserica schimba alta; la intoarcere se proceda la fel. Avea darul de a atrage tinerii care roiau in jurul sau si era firesc caci si el era tanar. I se confesau sii cereau sfaturi. Intr'una din zile cand era acasa si povestea alor mei cum venea tineretul dupa el (in majoritate fete) in Bucuresti de la Notre Dame la Pitar Mos sa-l asculte, Ana l-a intrebat cum se decurca intre atatea fete, a raspuns cu seninatatea ce-l caracteriza: "pentru mine toate erau ca un lan de porumb: cand il privesti vezi lanul dar nu si fiecare planta in parte". Cat a stat in Nisiporesti se interesa mai mult de batranii bolnavi, neputinciosi pe care ii vizita, in limita puterilor, ii incuraja reusind sa-i faca sa suporte cu mai multa resemnare suferinta lor. Nu stiu in ce stare ii erau plamanii caci spre sfarsitul lunii august a plecat la Bucuresti de unde printr'o CP din 27.08.64 ma informa ca "Astazi am inceput formele pentru TBC. Vor merge ceva mai greu de cum banuiam dar pana la urma se va rezolva". Probabil ca inca i-l mai trata ! 
Era un adept si un luptator pentru ecumenism vazand in acesta singura posibilitate de unire a tuturor bisericilor. Cred ca tocmai acesta a fost unul din principalele motive de a imbratisa ritul oriental. E adevarat ca si muzica din biserica orientala l-a atras mult. Liturghia Sf. Ioan Gura de Aur ii era mai aproape de suflet, chiar il impresiona; o indragise si o celebra cu pasiune. In vizita ce mi-a facut-o la Galati in vara anului 1949, mi-a redat entuziasmat fragmente din liturghie printre care "Pe Prea Sfanta si de Dumnezeu nascatoare si pururea Fecioara Maria…" care cantata in tonalitatea lui suna intr'adevar divin.
La casa parinteasca nu avea conditii crespunzatoare de locuit pentru iarna, situatie in care a acceptat propunerea facuta de pr.Iosif Pal, verisor primar de a merge si a ramane la Horlesti unde era paroh .Un motiv in plus la constituit si spropierea de spitalele din Iasi. Aici s-a bucurat de o ingrijire deosebita,f rateasca dar afectiunile de care suferea se acutizau. Slabise mult si se deplasa tot mai greu. Spre sfarsitul lunii septembrie a anului 1965 in timp ce concelebra Sf. Liturghie cade la altar si este transportat de urgenta la Spitalul de Neurologie din Iasi cu diagnosticul de comotie cerebrala cu pareza . Am fost la el si era tot timpul constient, intelegea tot dar nu putea raspunde coerent. Dupa cca. doua saptamani ,la 6 octombrie paraseste aceasta lume pentru a preamari in vesnicie pe Pruncul Isus si Maica Sa pe care i-a iubit,i-a cantat si i-a slujit daruindu-le intreaga-i fiinta. Corpul neinsufletit a fost depus in bisericuta satului, sute de oameni (dintre care multi straini ) i-au adus un ultim omagiu celui care in cei 14 ani de detentie a reusit sa aduca in sufletele miilor de oprimati ai regimului communist lumina in marile sarbatori ale crestinilor: Craciun si Pasti  A fost inmormantat langa parinti, asa cum si-a dorit. Pe monumental funerar stau inscrise urmatoarele ganduri:

" SUFLET CANDID, I NIMA IUBITOARE, VOCE INGEREASCA, PARINTELE GHEORGHE
A FOST RAZA DE LUMINA CARE A IMPARTASIT TUTUROR ZILE SENINE . VIATA CA
CA SI SFARSITUL LUI REPREZINTA O CALDA DARUIRE PE ALTARUL LITURGHIEI
SANGRROASE A TRUPULUI MISTIC ."

Cu toate ca Biserica Greco-catolica a platit cel mai mare tribut ateismului communist, nici dupa 1989 situatia nu s-a schimbat prea mult in bine. Au fost restituite prea putine biserici si case parohiale din totalul celor primite pe nedrept, iar acolo unde se obtin prin sentinte judecatoresti clerul ortodox refuza pur si simplu aplicarea acestor sentinte definitive sfidand cu nerusinare pana si justitia. Gestul IPSS N. Corneanu arhiepiscop de Timisoara care imediat dupa Revolutie a inteles sa restituie Greco-catolicilor toate bisericile primite, nu numai ca nu a fost apreciat de ierarhii BOR, dar acestia l-au si sanctionat si chiar marginalizat total. Ramane totusi speranta ca intr'o buna zi Dumnezeu va inmuia inimile impietrite a celor ce se opun cu atata inversunare restituirilor, pentru meritele celor ce si-au jertfit libertatea si chiar viata.
Pe plan national inca s-a facut prea putin. Condamnarea comunismului s-a facut de catre Parlament destul de tarziu, cu manifestari ostile din partea fostilor securisti si activisti de partid ajunsi in diferite structuri care au proferat amenintari gave la adresa Presedintelui tarii, sustinatorul acestei importante actiuni (a platit si poate va mai plati pentru acest curaj pentruca securitatea mai are inca "maini lungi". Aceleasi structuri au reusit ca nici pana acum sa nu fie promovat Procesul comunismului in care sa fie rejudecate toate procesele politice si casate sentintele pronuntate impotriva tuturor martirilor si marturisitorilor credintei, a marilor oameni de stat si carturari, pentru a li se recunoaste meritele si a nu ramane in istorie ca spioni, faptuitori de crima de inalta tradare, complicitate la aceasta, etc. O initiativa laudabila e si cea intreprinsa de dr. Danut Dobos din Iasi care a studiat la CNSAS si prezentat in rezumat cateva procese judecate de Tribunalul Militar Bucuresti inclusiv pe cel din lotul "Todea-Tataru-Rotaru" pe pagina Web in articolul "Dialog teologic" cu informatii mai complete. S-au mai facut unele reabilitari sporadice initiate de unele organizatii in general confesionale, asa cum a procedat Asociatia Juristilor Greco-Catolici din Dej care a cerut procurorului general sa faca demersurile necesare achitarii celor 13 inculpati condamnati in procesul de "spionaj in favoarea Vaticanului", din care redau in sinteza: 
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE a ROMANIEI
In sedinta publica din 2 octombrie 2002 prin Completul condos de Gabriel Ionescu ca presedinte a luat I dezbatere recursul in anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa CSJ impotriva sentintei penale a Tribunalului Militar Bucuresti din 1952 privind pe cei 13 inculpati in proces, Curtea a pus in discutie elementele constitutive ale infractiunilor incriminate de inalta tradare, complicitate la crima de inalta tradare, agitatie publica si fals in acte publice si favorizarea infractoaului, puse in sarcina celor 13 inculpati si constata ca recursul in anulare este fondat deoarece:
-inculpatii nu au desfasurat activitati de natura celor incriminate care sa pericliteze siguuranta statului roman;
-cei care au transmis la Vatican informatii privind situatia politica,socialala, religioasa precum si masurile luate de autoritati pentru unificarea cultelor, aceste acte nu aveau un character secret;
-actiunile de ajutorare a unor personae ce se aflau in dificultate financiara aveau un caracter umanitar; 
-nu a existat delictul de fals in acte publice atata timp cat nu au adus vatamari altor persoane 
In consecinta Curtea Suprema de Justitie admite recursul in anulare impotriva sentintei penale nr.104 din 20 februarie 1952 a TMB si caseaza in totalitate hotararile de infractionalitate invocate din Codul penal si achita pe cei 13 inculpati si inlatura pedeapsa complementara a confiscarii averii.
In sfarsit s-a facut DREPTATE legal, dar prea tarziu, pentruca din nefericire asa cum se specifica in Decizia CSJ, AU LIPSIT INCULPATII caci au disparut rand pe rand, unii inca din floare tineretii. Inchei cu un gand frumos ce mi l-a transmis de curand printr'o scrisoare (unul din bunii sai prieteni) pr. Eugen Blajut (senior), "Amintirea acestor apostoli si martiri ne indeamna sa cerem si noi de la Tatal Ceresc prin mijlocirea lor credinta, puterea, curajul, iubirea de Dumnezeu si de oameni ce i-a insufletit pe ei ". 

Oradea , 2 februarie 2013
 ing. Vasile Dumitras, frate