duminică, 29 iunie 2014

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/3


3. Apare întrebarea


Există ceva care să fie esențial unei autentice vieți interioare, unui itinerar spiritual care să fie cu adevărat capabil de umanizare și să fie posibil fiecărui om, religios sau nu, creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de toate necesar – așa cum am amintit deja – să ne punem întrebări, să știm să ne interogăm. Cu toții avem întrebări care sălășluiesc în noi, voci care apar în profunzimile noastre, dar este necesar să le ascultăm, să lăsăm să iasă la suprafață și să le examinăm și să le asumăm. Cum să nu amintim aici cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita pe un tânăr poet să „aibă dragi întrebările în sine înseși”?
Există întrebări fără răspunsuri facile, există întrebări care rămân astfel și trebuie să primească enigma, dar care trebuie oricum făcute și ascultate; uneori acestea sunt pentru noi mai decisive decât eventualele răspunsuri, răspunsuri care uneori nu sunt posibile de dat.
În această privință să ne punem numai întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?” Cine nu pune întrebări trăiește în mod constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții, reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund, toate apar având puțin sens. Întrebările esențiale ale vieții sunt bine rezumate de Teodot (secolul al II-lea d.C). Din păcate este vorba de întrebări insuficient transmise și amintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi salvat?”. Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus nici imediat disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre căutare, are nevoie de libertate.

va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian   

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/2

  1. O călătorie, un itinerar

Toți cei care au trăit o experiență spirituală serioasă, profundă și durabilă, și de aceea toți maeștrii de spiritualitate, descriu viața interioară ca un itinerar, o călătorie, un drum, un pelerinaj. Această simbolistică se potrivește bine vieții interioare și spirituale, pentru că în ea există începuturi, sunt prezente exoduri, există o abandonare a anumitor situații trăite și cunoscute pentru a ne îndrepta spre noi ținte, spre noi experiențe. S-a vorbit uneori de o tindere spre înălțimi, o scară de urcat; alteori, chiar dacă mai rar, de o coborâre sau de o traversare a unor deșerturi în care se întâlnesc diferite dificultăți, care descurajează și ne invită să ne reîntoarcem. A afirmat Heraclit cu o lapidară inteligență: „Scara care coboară și care urcă este aceeași întotdeauna” (frag. 60 DK).
Omul simte în interiorul său, în propria inimă o invitație, o voce ascunsă care îl cheamă să lase, să abandoneze ceea ce trăiește în acel moment, pentru a întreprinde un noi drum: există un nou drum de străbătut! „Lekh lekha! Îndreaptă-te spre tine însuți! (Gen 12, 1), este vocea auzită de Abraham atunci când a întreprind drumul său de credincios: călătoria geografică care îl va conduce spre Urul Caldeii până în țara făgăduită s-a împlinit în primul rând în viața lui interioară, cu ajutorul unei coborâri în profunzimile inimii sale. În acest sens este semnificativ că Părinții Orientali, în special Grigore de Nyssa, interpretează drumul vieții interioare, simbolizat în experiența lui Abraham, ca un ekstasis, o ieșire din sine.
Dar să nu ne facem iluzii: călătoria, drumul nu este niciodată asigurat, nici nu se prezintă ca o înaintare directă spre țintă, nu este „o urcare de neoprit” (Ps 49, 19); mai degrabă este un drum în care se trăiesc multe contradicții, în care sunt posibile înaintări nesperate, dar și regresiii de negândit, așa cum se poate vedea și în experiența vieții psihologice și afective... este un itinerar uman, caracterizat de puncte de forță și de slăbiciunile ce contrasemnează fiecare om, chemat la libertate, dar tentat să rămână sclavul idolilor falși care, la rădăcină sunt totdeauna – să nu uităm acest lucru – „o eroare antropologică” (Adolphe Gesché), o contradicție pe drumul umanizării, care este sarcina fiecăruia dintre noi. Călătorie, deci, pentru a reintra în noi înșine, pentru a merge spre inima lucrurilor și a le înțelege din interior.

  va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  


Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/1

1. Viața interioară, o experiență umană

Viața interioară este o experiență ce aparține tuturor oamenilor. Nu este monopol al celor ce cred sau al creștinilor: fiecare om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – „din punct de vedere spiritual”, adică trăiește cu o conștiență, o conștiință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în care se decide și se caută sensul vieții.
Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat interogându-se, punând celor care se aflau deja în lumea interogațiilor „întrebări”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decusrul propriei creșteri. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originală în viață, a crescut căutând, s-a constituit și punând întrebări. Tocmai punând altora și punându-și și sieși întrebări încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se situează în lume și află referințe pentru a știi ceea ce el este și vrea să fie. Iată, așa s-a născut în fiecare din noi viața interioară, pe care am putut s-o dezvoltăm în mod conștient sau să o lăsăm într-i dimensiune minimă, fără apărare, strivită de „acea omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care inmoaie atmosfera în care trăim.
Există viață interioară atunci când nu ne lăsăm tărâți de viață, atunci când nu permitem altora să decidă și să gândească pentru noi, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, dar atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și dacă suntem dispuși, chiar cu efort, să încercăm să dăm un răspund personal. Cu siguranță, o adevărată viață umană trebuie să se desfășoare în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie datoare cu soluții pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească pentru sine, cu ajutorul unui itinerar de viață interioară, izvorul sensului.
În sfârșit, trebuie să afirmăm cu claritate că viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre de fiecare zi; ba mai mult, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitate, fără posibile evadări sau scutiri: este o modalitate de gândire, de simțire și de acțiune concretă, cu alții și în mijlocul altora. În fond, fără o viață interioară nu poate exista un drum de umanizare: numai proporțional cu dezvoltarea vieții interioare se dă posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

va urma...

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian