miercuri, 2 iulie 2014

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/8

8. Viața spirituală creștină

O formă de viață interioară umană este viața spirituală creștină, adică viața interioară trăită de creștini în comuniune cu Isus Cristos, Cel care este mărturisit ca Învățător, Profet, Domn și Revelator al lui Dumnezeu oamenilor. Creștinii cred că viața lor spirituală este originală, are o specificitate, dar cu aceasta nu vor să afirme că viața interioară umană este exclusă din experiența credinței: numai o persoană capabilă de viață interioară umană este capabilă să primească viața spirituală creștină, și nu viceversa. A scris în această privință cu mare inteligență Sf. Augustin: „Nu oricine gândește crede... dar oricine crede gândește: gândește crezând și crede gândind” (De praedestinatione sanctorum, 2,5).
Fiecare ființă umană este însuflețită de o dimensiune care transcende trupul și psihicul, de acel suflet sau spirit care îi permit să se transceandă. Această deschidere este dorință, căutare, elan care se manifestă în toate formele de spiritualitate, religioase sau umaniste, ca tensiune spre frumos, bine, fericire, adevăr. În creștinism această deschidere este spațiu pentru a predispune totul spre primirea Duhului Sfânt, al vieții lui Dumnezeu: deschiderea, dezvoltarea și creșterea persoanei devin o consimțire lui Dumnezeu, o recunoaștere a iubirii lui Dumnezeu totdeauna prevenientă. Iată viața spirituală creștină care trascende viața interioară umană, pentru că în ea se altoiește forța Duhului Sfânt.
Viața spirituală creștină implică o muncă de discernământ care se configurează ca atenție, veghere, ascultare a tuturor prezențelor și manifestare a Duhului Sfânt, al Cuvântului lui Dumnezeu, al vieții în multiformele ei manifestări. Este o muncă de primire a Duhului din partea duhului nostru, o muncă în care sunt asociate memoria, inteligența și voința. într-adevăr, noi suntem locuiți de memorie, dar aceasta trebuie trezită, înviată ca memorie vie cu ajutorul exercitării inteligenței: numai astfel devenim capabili de a citi în profunzime trecutul nostru și să întrezărim prezentul. Și astfel, asupra prezentului putem să ne exercităm capacitățile noastre de a ne mobiliza egergiile și puterile pentru a simți și a acționa: aceasta este munca inteligenței, a spiritului iluminat de Duhul Sfânt.
Și viața spirituală creștină este o călătorie, dar ca răspuns la o invitație, la o chemare a lui Dumnezeu, este un itinerar la urmarea cuiva care deschide drumul și ne precedă, este un a umbla lăsându-ne ghidați de Duhul Sfânt. Da, viața spirituală creștină înseamnă a-l „respira pe Duhul Sfânt” – expresie comună în patristica orientală și folosită în Occident de Guglielmo de Saint-Thierry –, înseamnă a trăi viața lui Isus Cristos, este răspuns aodrant la Cuvântul lui Dumnezeu, care spune fiecăruia dintre noi ceea ce a spus Isus la începutul itinerarului său: „Tu ești Fiul meu, fiul meu preaiubit” (cf. Mc 1, 11 et par.).

  va urma

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  



Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/7

7. Un itinerar pentru toți

Până aici am vrut să schițez viața interioară și spirituală ca experiență și itinerar posibil oricărui om: sunt într-adevăr convins că viața interioară este o modalitate de a fi oameni, nu este monopolul credincioșilor, al oamenilor religioși! Din acest motiv am evitat să fac vreo referință la Dumnezeu și la credința creștină care sălășluiește în mine, mă mișcă, mă face să trăiesc. Referința la spirit nu trebuie de aceea înțeleasă ca invocare a Duhului divin sau al Duhului Sfânt, ci numai ca o componentă a omului: spirit cu „s” minuscul, care se află în orice ființă umană și care, împreună cu trupul, îl definește; unii ar putea vorbi de suflet uman...
Recapitulând, putem spune că a întreprinde călătoria propriei vieți interioare înseamnă a încerca să răspundem întrebărilor privitoare sensul vieții. Da, pentru că în orice viață există un început și un sfârșit, moartea, și orizontul morții trebuie ținut în față pentru a nu trăi din iluzii, din realități false sau din eternitate; mai mult, orizontul morții ne induce la o interpretare care să nu poate distruge încrederea în viață, iubirea care sălășluiește în fiecare om. Și totuși, noi astăzi eliminăm moartea, suntem incapabili de a reflecta asupra morții: cel mult ne gândim la moarte ca la ceva care-i privește numai pe alții...
Nu numai moartea, dar și aproapele, ceilalți, sunt o prezență care, pentru noi este limită dar și posibilitate, dar dar și responsabilitate. Alteritatea se află în fața noastră, ne scapă, frustrează dorința noastră, și totuși se impune nouă iar noi nu putem să o ignorăm. Iată de ce este importantă în viața spirituală să fim onești cu realitatea, să o citim bine și să nu o eliminăm, să fim fideli acestei realități, mai ales acestui pământ, acestei lumi în care am venit și în care trăim și din care vom pleca, să înțelegem totdeauna mai mult realitatea. Viața spirituală este un drum de umanizare pentru a trăi în această lume, într-o comunitate tot mai umanizată!
De aceea, este necesar să aderăm la realitate, eliminând orice imaginație, care este humus de idolatrie, substituție a imaginii cu realitatea; trebuie să ne acceptăm pe noi înșine cu obscuritățile clare, limitele particulare, specificele deficiențe care ne locuiesc; este necesară o voință puternică care să pregătească toate pentru ca să fie posibilă o interiorizare care se opune vieții exterioare rătăcite, superficiale, dezordonate e confuze până la non-sens. Fiecare va găsi piedici pe acest drum, astăzi ca și ieri, și nici o epocă nu este mai potrivită de celelalte vieții spirituale, pentru că eliminarea interiorității este totdeauna posibilă atât pentru credincioși cât și pentru necredincioși. Narcisismul ca expresie paroxistă a „eului”, efervescența emoționalului care tinde să nu țină cont de raționalitate; individualismul ca și comportament social care nu permite căutarea sensului și întunecă evidența legăturilor: acestea și alte riscuri sunt totdeauna în acțiune în societate și în viața fiecărei ființe umane.

va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

Ce fel de spiritualitate pentru omul contemporan?/6

6. Un itinerar care necesită solitudine, tăcere, libertate

Pentru a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a ne înțelege și a ne interpreta sunt necesare unele condiții care să favorizeze această muncă interioară, care să permită concentrarea privirilor și să rezistăm risipirilor: este necesar să ne adunăm puterile pentru a „merge în profunzime”, pentru a coborî în propriile profunzimi și să experimentăm viața spirituală ca proces de gravidanță, unde se capătă formă, suntem zămisliți, renațtem – Isus vorbește în această privință de „renaștere din înălțimi”, grație Duhului Sfânt (cf. In 3, 3-8) – facem să iasă la suprafață ceea ce se află în noi și ceea ce noi încă nu suntem.
Solitudinea apare în acest sens ca o primă necesitate. Dar trebuie să fim atenți: aici nu este vorba de o solitudine-izolare care este negativă în orice om, ci de solitudinea ca dimensiune de a fi numai cu noi înșine și a lua distanță de tot ceea ce în cotidian este o prezență deranjantă. știm bine cât efort comportă introducerea în viața noastră a unor spații și momente de solitudine: aprehensiune, anxietate, și dezgustul ne pot invada atunci când începem să stăm în solitudine, separați; a trece de la agitația preocupărilor de fiecare zi la solitudine nu este spontan, dar reclamă decizie și un mare efort al voinței. Într-adevăr, distacțiile ne plac, gălăgia interioară ne ține companie, prezența altor voci și a diferite imagini ne învăluie și ne protejează de noi înșine, de ceea ce într-adevăr suntem. „Devin-o ceea ce ești”, îndemna Pindaro, dar noi rezistăm acestei chemări profunde care sălășluiește în noi.
Dacă există adevărată solitudine există și tăcere, de înțeles nu ca mutism, ci ca distanțare de voci, ca posibilitate de un altfel de ascultare, ascultare a ceea ce nu este gălăgie, urlete, ton ridicat al vocii, a ceea ce nu se impune și care totuși vorbește: da, pentru că și tăcerea este elocventă, vorbește și poate di ascultată (cf. 1Re 19, 12). Viața interioară are nevoie de un timp de tăcere, care să consimtă simțurilor noastre să funcționeze în mod natural și simplu, fără a fi solicitați artificial; are nevoie de un spațiu în „disparte”, de o voință nu de fugă ci mai degrabă de reculegere: în limbajul curent se spune că este necesar să ne regăsim pe noi înșine, semn că putem fi și pierduți, rătăciți...
Tăcerea și solitudinea ne permit să înflorească în noi libertatea personală, cu ajutorul unei munci de umanizare progresivă, a unei maturizări a capacității capabile să judece și să discearnă toate ofertele, a asumării subiectivității. Este necesar să spunem „eu” în viața interioară, ba chiar trebuie să învățăm acest lucru, pentru a știi să spunem și „noi” în mod autentic. Trebuie spus clar: pentru a putea trăi un drum libertatea este absolut necesară, o libertate supusă încercării, dar totdeauna de apucat și de confirmat pentru a putea avansa.  A fi liberi produce frică, mai ales în spațiul interior unde forța inerției, tentațiile bunăstării, somnolențele care revin sunt totdeauna eficace și active. Fiecare om este chemat să scrie el însuși propria istorie; nu există soartă, nici necesitate și nimic nu este predeterminat. Creația, a face din propria viață o operă de artă au absolută nevoie de libertate: și nu există libertate, nici eliberare posibilă fără libertatea interioară.

 va urma

Autor: Enzo Bianchi

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian