marți, 22 iulie 2014

Vestimentaţia exterioară, oglindă a veşmântului sufletesc

Iată-ne trecuţi de mijlocul lunii lui Cuptor. Săgeţile ca de foc
aruncate cu nemiluita de soarele incandescent ne to­ropesc, determinându-ne să ne acomodăm neîntârziat la noile condiţii climatice şi prin ţinuta vestimentară. În această preocupare uităm adesea că hai­nele, înfăţişarea exterioară dau mărturie, tăcută, dar vizibilă, nu doar despre statutul nostru social sau economic, ci şi despre valorile religioase şi morale pe care le avem ori pretindem a le avea. Unii se îmbracă opulent, încercând să-şi demonstreze prin straie bogăţia şi posibilitatea de a cheltui sume extra­va­gante ca să arate bine, nu numaidecât pentru ei, ci îndeosebi pentru anturajul lor. Alţii se căznesc să-şi ascundă prin ţi­nu­tă numeroasele carenţe comportamentale sau culturale, făcând din vestimentaţie o preocupare obsesivă, excesivă. Cu toţii am depistat astfel de stânjenitoare situaţii ori discre­panţe jenante între limbaj sau comportament şi ţinuta vestimentară. Unii cred că adoptând o îmbrăcăminte neglijentă, chiar murdară, îşi vor etala „profunda“ smerenie, vrând să treacă drept atât de preocupaţi de cele spirituale, încât au uitat să-şi primenească straiele. Şi unii, şi alţii sigur au omis esenţialul: dreap­ta socoteală, discreţia, dar şi datoria de a purta grijă de trup, care este menit să devină templu al Duhului Sfânt, aşa cum glăsuieşte dumnezeiescul Pavel, Apostolul. De aceea s-ar cuveni să alegem calea de mij­loc, neuitând recomandarea Sfin­ţilor Părinţi de a păstra e­chilibrul în toate, arătând şi prin ţinută că iubim mai mult veşmintele cele dinăuntru, vir­tuţile, după sfatul Sfântului Apostol Petru (I Petru 3, 3-5). Rămân memorabile îndemnurile Sfântului Apostol Pavel către femei, referitoare la ţinu­ta vestimentară sau la podoabe (I Timotei 2, 9-10), dar aceasta nu înseamnă că bărbaţilor li se îngăduie să poarte orice şi oriunde. Ba încă, de la o vreme în­coace, observăm cum, cu o nefirească sinchiseală, unii băr­baţi copiază gesturi şi comportamente feminine: pedichiură, vopsirea părului, purtarea în exces a bijuteriilor. Toate tră­dează că, în viaţa lor, nu pe Dum­nezeu Îl iubesc şi-L slă­vesc, ci doar propriul trup. Este neplăcut să vezi, îndeosebi vara, grupuri de turişti, bărbaţi şi femei, intrând în biserici îmbrăcaţi extravagant sau indecent, sumar ca pentru un picnic sau o promenadă pe faleză, în pantaloni scurţi, maiou, papuci de casă etc.
Aşadar, zicerea populară „nu haina îl face pe om“ se adevereşte pe deplin. Nu haina îl face pe om, dar uneori contri­buie la imaginea noastră îna­in­tea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aş spune că suntem ceea ce purtăm. Înfăţişarea exterioară constituie o mărturie vi­zi­bilă a valorilor noastre creş­tine. Locuinţa, maşina, înfă­ţi­şa­rea exterioară, folosirea timpului, a banilor, a calităţilor sau chiar a lipsurilor, totul reflec­tă cum a decurs întâlnirea noastră cu Mântuitorul Hristos, cum trăieşte El în noi.
Când ne întâlnim cu Ce­res­cul Mântuitor, după ce Se să­lăşluieşte în fiinţa noastră prin Sfintele Taine ale Bisericii, El nu ne umbreşte neputinţele, nici nu le cosmetizează, ci ne curăţă deplin de ele, trudind dinăuntru. Or, tocmai înnoirea interioară se răsfrânge în alu­ra noastră exterioară.
Nimic de zis, înfăţişarea exterioară nu trebuie neglijată, dar poate deveni importantă în măsura în care vom reuşi să arătăm prin ea „vestimentaţia“ noastră interioară, podoabele bunelor virtuţi. Nu doresc ca aceste cuvinte să fie conside­rate o judecată. Nu e vorba de im­punerea anumitor „ca­noa­ne“, ci doar aş vrea să atrag atenţia asupra unor curente care par să se transforme în norme pentru tot mai mulţi dintre semenii noştri. De aceea ar fi de preferat ca schimbarea stilului vestimentar să fie un rezultat al convertirii sufletului de către iubirea lui Dum­nezeu, nicidecum o chestiune de bonton sau una impusă de anumite reguli. Dacă ne dorim să trăim fiecare clipă în pre­zenţa lui Dumnezeu, atunci să luptăm ca înfăţişarea noastră exterioară să oglindească, tă­cut şi fidel, apartenenţa noas­tră la credinţa dreptmăritoare. Ea va transmite omenirii că noi trăim spre a-L slăvi pe Dum­nezeu, nu pe noi înşine.
Vasăzică, decenţa, sobrie­ta­tea, cuminţenia s-ar cuveni să reprezinte trăsături de bază ale stilului vestimentar, atât al femeilor, cât şi al bărbaţilor, cu precădere vara, când, din pri­cina temperaturilor ridicate, invocând lejeritatea, se pierde măsura. Sfântul Atanasie în­deam­nă: „Fii smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile tale ca să nu mânii pe Domnul“.

Autor: M. Daniliuc
Sursa: www.ziarullumina.ro 

Fiecare formă de curăție reclamă efort


Ce este curăția? De cele mai multe ori se vorbește de curăție într-un context sexual, și pe bună dreptate, dar poate fi aplicată numai acestei sfere? Cu siguranță, curăția sexuală ascunde în sine o valoare excepțională, pentru că ne permite să descoperim demnitatea ce-i revine trupului și vocației lui. Atunci când omul privește în mod pur, curat, la trup, și cu sentimente ordonate, descoperă că acesta este indispensabil pentru deplina exprimare a vocației lui care este reciprocitatea, adică iubirea și dăruirea reciprocă de sine pentru celălalt, care este iubit de el; descoperă că acesta este o invitație și la sacrificiu în numele unor idealuri nobile, până la a ajunge să ofere pentru acestea chiar și propria viață.
Se poate vorbi și de relații curate cu Dumnezeu, care sunt independente de situațiile în care ne pune viața. Acestea fac ca omul să-l iubească pe Dumnezeu atât atunci când toate merg bine, cât și în momentele de insuccese și în cele de suferință. Este situația lui Iob, care la cuvintele soției: „mai rămâi coerent în integritatea ta? Blestemă-l pe Dumnezeu și mori!”, îi răspunde: „Tu vorbești așa cum ar vorbi o nebună! Dacă de la Dumnezeu acceptăm binele, de ce nu ar trebui să acceptăm răul?” (Iob 2, 9-10). Există relații pure și între persoanele mature și responsabile. Ele se bazează pe iubire și pe respectul reciproc, pe bunătatea și stima față de celălalt. Sunt foarte ordonate și, de aceea, pline de lumină, îi atrag pe ceilalți să treacă pragul lor. Ceva asemănător se întâmpla în primele comunități creștine, despre care autorul cărții Faptele Apostolilor scria așa: „Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune. Și toți erau cuprinși de teamă: multe minuni și semne se înfăptuiau prin apostoli. Toți cei care credeau erau în același loc și aveau toate în comun: își vindeau proprietățile și bunurile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Și în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele [lor] și primeau hrana cu bucurie și cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu și aveau trecere în fața întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2, 42-47).
Faptele Apostolilor ne spun că relațiile dintre credincioși erau ordonate și curate. Nu exista nici o umbră de egoism, de căutare a avantajelor personale, efemere. Relațiile lor erau cele tipice persoanelor care se iubesc, pentru că numai adevărata iubire este capabilă să aprecieze valoarea celuilalt, să se apropie de celălalt cu inimă curată și sentimente ordonate, ținând departe tot ceea ce ar putea să expună relația amenințării unei distrugeri sau contaminări.
Curăția, și în relațiile cu ceilalți, nu vine de la sine, nu apare fără efort și fără muncă. O prietenie distrusă nu se poate îndrepta fără contribuția ambelor părți, așa cum, vorbind foarte prozaic, o pardoseală murdară nu se spală cu de la sine putere. Totul cere atenție și, în consecință, efort. Dar orice activitate, și cea mai poetică sau banală, dă ceva în schimb. A face curățenie, dacă nu este o activitate profesională sau casnică, poate să devină un momente de relaxare, un moment de repaus psihologic, o clipă de respirație în mijlocul problemelor cu care viața de fiecare zi ne strivește. Cred că este mult mai bine să facem curățenie, să curățăm o casă murdară, decât să le plângem și să criticăm, să facem dispute politice sterile sau să-i vorbim de rău pe vecini. A face ordine este o ocazie prețioasă pentru a reflecta asupra multor chestiuni, pentru a descoperi că, în realitate, viața este făcută din acțiuni foarte simple, din întâlniri zilnice cu persoanele cu care trăim și muncim. De relația cu aceștia depinde viitorul meu, calitatea acestuia. Cineva poate să dedice mult timp să reflecteze asupra viitorului său, uitând că realizarea acestor meditații depinde de calitatea relațiilor cu ceilalți.
A pune în ordine grădina, curtea, biroul, dormitorul, etc., ajută, printre altele, să ne descărcăm tensiunea acumulată. Dat fiind că această activitate ține ocupată mintea și timpul, este oportun să ne dedicăm ei atunci când așteptăm o decizie importantă, atunci când ne preocupăm pentru sănătatea unei persoane apropiate, sau atunci când primim vestea înrăutățirii situației economice a unui membru al familiei. A ne ocupa de curățenie ne ajută cu siguranță să descărcăm tensiunea acumulată, să facem o întrerupere pentru a intra în noi înșine, să căutăm sensul suferinței, să căutăm o cale de ieșire dintr-o situație dificilă sau cum să ajutăm pe cineva care se află în dificultate. Câte inițiative bune nu s-au născut în mintea noastră atunci când făceam ordine, curățind casa, tăind iarba din curte! Aceste ocupații nu sunt niciodată unilaterale, având tot timpul multe nuanțe. Curățind un geam murdar, omul face ca să intre mai multă lumină în casă, și aceasta îi permite să vadă mai bine lumea și zâmbetul lumii care trece pe stradă. Curățind camera mea, pun în ordine în același timp gândurile mele, le dau formă, proiectez acțiuni concrete pentru a le realiza. Făcând curățenie, observ mai ușor care sunt lucrurile inutile, nu mai folosesc și ocupă degeaba spațiul. Abundența lucrurilor nu simplifică viața, ci o face mai grea. Trebuie să avem curajul să le îndepărtăm, poate oferindu-le celor care chiar au nevoie de ele. 

Dezordinea este simptomul lenei


Dar dacă ordinea este atât de importantă, cum se poate explica lipsa ei? Care este cauza dezordinii și cum putem să ne eliberăm de ea? Cu siguranță, rădăcinile ei pot fi căutate, printre altele, în lene, într-o atitudine de indolență, în lipsa voinței de a întreprinde acțiuni îndreptate să facă ordine în interiorul și în exteriorul nostru. A nu face nimic este diferit de căutarea unui sistem ingenios pentru a evita vreun efort. Și, chiar dacă această căutare poate să apară simptomul lenei, în realitate nu este așa. „Oamenii au inventat roata, acul, plugul și alte obiecte mai elaborate (dar și primele erau cu siguranță opera unor genii). Se poate spune că toate aceste obiecte sunt un splendid rod al lenei, pentru că grație lor se evită foarte mult efort fizic! În acest sens toată civilizația noastră este opera lenei. Dar cât de diferită este această formă de lene de acceptarea pasivă a ceea ce aduce viața, fără voința de a influența și a condiționa cursul ei, fără a îmbunătății și aranja chestiuni dificile și complexe. Deseori dezordinea se naște din trândăvie, sau mai degrabă dintr-o rea organizare a timpului, dintr-o dedicare unor activități care nu sunt esențiale sau sunt puțin utile într-un anumit moment, punând pe plan secund lucruri mai importante de făcut. Adevărul este că omul se dedică totdeauna vreunei munci, dar de obicei este înclinat să le aleagă pe cele plăcute și să dedice acestora timpul, evitându-le pe cele neinteresante, chiar dacă sunt esențiale și importante pentru viață. Acest comportament nu este totdeauna corect. A face ordine în interior și în exterior, oricât de neplăcut și angajant ar fi, ar trebui să constituie o prioritate printre celelalte posibile ocupații. Este în mod fundamental sărac omul care încă nu a învățat ceea ce este pentru el important, spre ce ar trebui să-și îndrepte inteligența lui, timpul și eforturile lui. Fiecare modalitate de a ne „ocupa de noi înșine” ne oferă ocazia de a ne cunoaște mai bine, dând în schimb forța specială de a vindeca situații dificile, de a calma sau diminua tensiuni existente, de a purifica mintea și conștiința, amintirile și relațiile, proiectele pentru viitor. Dedicându-se să reordoneze spațiul în care trăiește, omul face și transformări esențiale ale psihicului său.
Și numai simplul fapt de a face curățenie, care poate să însemne a împacheta, a arhiva, a arunca unele obiecte și a duce altele în alt loc, dacă se inserează într-un context mai amplu de reordonare interioară, nu este numai o ocupație mecanică, dar produce și beneficii spirituale. Aceasta ne induce să gândim, să reflectăm în profunzime, să distingem între ceea ce este drept și prețios și ceea ce trebuie aruncat. În realitate, această ocupație constituie o importantă ocazie de a face calculele cu trecutul. Este încercarea de a închide un anumit capitol al propriei vieți pentru a putea începe unul nou. Lăsând o parte din cărți în biblioteca conventului, aruncând obiecte inutile care ocupaseră orice locșor liber, închidem simbolic o fază și deschidem alta. Făcând acest pas, omul evită greutăți inutile și vrea să-și păstreze lejeritatea materială, care este și o anumită formă de sărăcie, dar, în compensație, devine din punct de vedere intelectual și spiritual mai sensibil, mai receptiv spre ceea ce îi va aduce viitorul. Aceasta este o cale importantă spre îmbogățirea persoanei proprii.