sâmbătă, 26 iulie 2014

Din ce loc suntem

Într-o zi, învăţătorul satului întâlneşte pe unul dintre săteni, care avea prostul obicei de a drăcui şi de a blestema la tot pasul. Tocmai îl auzise drăcuind şi îi zise astfel:
- Măi omule, după cum observ eu, îmi dau seama că eşti de loc din iad.
Săteanul, se miră şi zise:
- Cum aşa, se poate?
- Tocmai aşa, se poate foarte bine, răspunse învăţătorul. Dacă ai vorbi bulgăreşte, de unde ai fi?
- Din Bulgaria.
- Dacă ai vorbi turceşte, din ce loc ai fi?
- Din Turcia, bineînţeles.
- Dar dacă ai vorbi italieneşte, din ce loc ai fi?
- Din Italia, răspunse omul, dar nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, domnule învăţător.
Învăţătorul îl lămuri, zicându-i:
- Este foarte limpede; de vreme ce în iad este locul blestemelor, înjurăturilor şi sălaşul diavolului, tu care toată ziua înjuri şi blestemi, nu poţi fi din alt loc, decât din iad.
Omul, ruşinat, plecă în jos capul şi zise:
- De partea dumitale este dreptatea şi iată de azi făgăduiesc să nu mai blestem şi să nu mai înjur.

Noi, iubiţi oameni, de unde suntem? Nu cumva avem şi noi prostul obicei şi urâtul obicei de a blestema, înjura şi drăcui?!
Să ne ferim ca de foc de acest păcat al gurii ca să nu ajungem cu adevărat în chinurile iadului.

Complexul lui Adam

Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia.
Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă.
Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi iei rămas bun vino în sala de conferinţe.”
Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece  satisfacţie pentru că s-a dus.
În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau de complexul lui Adam.

Gestul convingător

Un gest face de cele mai multe ori cât 1000 de cuvinte. De aceea se spune că faptele vorbesc. Şi ce-i drept, o fac mai convingător decât cuvintele.
Ca oameni, care ne suspectăm unii pe alţii de ipocrizie şi minciună, avem nevoie de ceva care să nu lase loc de interpretări  în ceea ce priveşte intenţiile sau interesele ascunse ale cuiva.
La un preot a venit odată un bătrân, cunoscut în acea parohie ca un ateu convins. Toată lumea ştia că nici măcar nu e botezat.
Omul a vrut însă să aibă o discuţie cu preotul despre ceea ce-l contraria cel mai tare la credinţa creştină: Învierea lui Iisus.
Bătrânelul a intrat în holul casei preotului şi l-a zărit pe acesta stând de vorbă într-o încăpere cu o enoriaşă. Părintele, de cum l-a observat pe noul musafir, a venit în hol cu un scaun în mână oferindu-i-l spre a se odihni cât timp avea să aştepte.
A plecat credincioasa şi bătrânul a intrat la preot. Au avut o discuţie lungă, în care parohul a încercat să-l convingă cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale că Învierea Domnului este un fapt real şi nu o născocire creştină.
La un moment dat, bătrânul zise: "Părinte, vreau să mă botez!" Preotul rămase surprins şi întrebă curios: "Dar ce v-a convins din discuţia noastră să luaţi această decizie?
- Nu m-a convins nimic din discuţie, răspunse bătrânul. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost căldura gestului de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc aşteptând" 
 

Ştie Tatăl...

Se zice că un copil căra odată nişte lăzi, pus fiind de tatăl său.
Un vecin văzându-l, i-a zis:
- Copile, nu-i prea grea lada aceea pentru tine?
Şi copilul i-a răspuns:
- Tata ştie cât pot duce eu, şi nu mă încarcă  peste puterile mele, că doar mă iubeşte mult.

Aşa şi noi, fiind copiii lui Dumnezeu şi ştiind că El mult ne iubeşte, trebuie să ştim că Dumnezeu, nu ne cere să ducem mai mult decât putem noi duce, chiar dacă necazurile şi încercările ni se par nouă prea grele…

Vorbeşti cu zidurile?

În vremurile noastre, un creştin se îndrepta către casă cu maşina. La ieşirea dintr-un oraş, un cetăţean i-a făcut semn cu mâna să îl ia şi pe el, cum se mai spune, la ocazie.
L-a luat omul în maşină, apoi ajungând în următoarea localitate şi trecând prin dreptul unei biserici, şoferul s-a închinat spunând: ,,Lăudat să fie Isus și Maria!”
Cel pe care îl luase în maşină era de altă credinţă şi l-a întrebat:
- Domnule, ce faci dumneata, vorbeşti cu zidurile?
Dar n-a apucat să îi răspundă şoferul, că a sunat telefonul pasagerului. Apoi, după ce a terminat pasagerul conversaţia, l-a întrebat şi şoferul:
- Dar dumneata ce faci domnule, vorbeşti cu plasticul acela pe care-l ţii în mână, cu celularul?
- Nu domnule, eu nu vorbesc cu celularul, ci prin intermediul lui vorbesc cu cel mai bun prieten al meu.
- Ei, vezi, şi eu tot la fel, nu am vorbit cu zidurile Sfintei Biserici, ci prin intermediul ei am vorbit cu Dumnezeul meu, prin rugăciune.

Lapte de pomană

La Sfânta Mănăstire Lainici trăia un părinte stareţ pe nume Irodion Ionescu, care a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Pe acest mare părinte şi mai de curând şi sfânt, pentru viaţa sa plină de smerenie, Dumnezeu l-a înzestrat cu darul înainte-vederii, prin care multora le spunea şi gândurile cele de taină ale inimii, vestindu-le şi cele viitoare.
Odată, o femeie, după un mai vechi obicei, i-a adus un vas cu lapte de capră.
- Nu primesc laptele că nu este de la capra ta!
- Ba da, părinte, de la capra mea este.
- Dar nu ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele de la tine, când acum capra nu mai este a ta, ci a diavolului, iar eu nici nu beau lapte de la capra satanei?!
Şi atunci, femeia şi-a mărturisit păcatul din ziua aceea a luat hotărârea de a nu mai drăcui niciodată.
Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? Vezi, ai grijă, că el te aude şi vine asupra ta şi asupra bunurilor tale! Fă-ţi un inventar asupra tuturor drăcuirilor şi înjurăturilor tale şi mergi numaidecât la preotul duhovnic şi mărturiseşte-le pe toate ca să poţi primi iertare şi dezlegare de ele de la Dumnezeu.

Dar tu ce eşti?

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe moderniste, explica micuţilor săi elevi faptul că ea este atee şi-i întrebă dacă nu cumva sunt şi ei. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie şi ei ca şi profesoara lor, micuţii îşi ridicaseră mânuţele în aer. Dar iată şi o excepţie. O fetiţă pe nume Ioana nu se luă după mulţime şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o intrebă de ce s-a decis să fie diferită.
- Pentru că nu sunt atee.
Profesoara o întrebă din nou:
... - Dar tu ce eşti?
- Eu sunt catolică.
Puţin deranjată, profesoara se înroşi. O întrebă, totuşi, de ce este creştină.
- Ei bine, am fost crescută să-L cunosc şi să-L iubesc pe Cristos. Bunicii mei au fost creştin-catolici, mama este creştin-catolică, la fel şi tata, şi aşa sunt şi eu.
Profesoara s-a înfuriat:
- Ăsta nu este un motiv, spuse ea în gura mare. Ce-ar fi fost dacă maică-ta ar fi fost o idioată şi la fel şi taică-tău? Ce ai fi fost tu atunci?
Fetiţa tăcu puţin şi răspunse zâmbind:
- Atunci… aş fi fost o atee!

Evreul şi crucea

Se povesteşte că un evreu, care avea o prăvălie într-un sat moldovenesc, l-a tocmit odată pe un ţăran ortodox pentru a-l duce la oraş cu căruţa, pentru a cumpăra ceva marfă. Au hotărât asupra preţului, apoi au plecat la drum.
Dar, pe când încă în sat fiind, au trecut pe lângă biserică. După ce au trecut de biserică, evreul s-a adresat speriat ţăranului:
- Bade, opreşte, întoarce, că nu mai mergem!...
- Dar ce s-a întâmplat, jupâne?
- Nimic, nimic, dar nu mai merg cu dumneata…
A întors ţăranul şi, pe când îl lăsa la poartă pe evreu, l-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu a mai vrut să-şi continue drumul.
- Păi cum puteam să mai merg cu dumneata? zise evreul. Ai trecut prin faţa bisericii şi nu ţi-ai făcut cruce. Religia ta îţi spune să îţi faci cruce, iar dumneata nu-ţi asculţi religia, iar aceasta înseamnă că eşti un om periculos, nu ai teamă de Dumnezeu. Puteai să mă omori într-o pădure şi să îmi iei banii!
- Cum aşa jupâne?
- Da, eu nu am încredere în dumneata. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, poţi face orice, mă pot aştepta la orice de la dumneata!

Trandafiri pentru mama

În drum de la serviciu spre casă, un bărbat cu soţia lui trecură pe la o florărie. Voiau să comande un buchet care să fie trimis mamei soţului. Ea locuia la vreo 120 de km distanţă. A doua zi împlinea 65 de ani.
După ce coborâră din maşină, cei doi soţi au văzut în faţa florăriei o tânără stând pe trotuar şi plângând. O întrebară de ce e aşa tristă şi aflară că fata voia să-i ia mamei sale un trandafir roşu, dar nu avea bani decât pentru jumătate din preţul unui trandafir. Mişcaţi de lacrimile fetei, au luat-o cu ei în florărie, şi-i achitară ei trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui şi-i lăsară vânzătoarei adresa la care trebuia să ajungă a doua zi florile, soţul, împreună cu soţia sa, se oferi s-o ducă pe fată cu maşina acasă.
Pe drum, fata îi rugă pe cei doi să oprească, spunându-i că a ajuns la mama ei. Le mulţumi celor doi, coborî din maşină şi intră pe poarta unui cimitir.
Atunci cei doi soţi au înţeles unde se afla mama fetei; se uitară unul la altul şi, fără să vorbească, se întoarseră la florărie. Acolo au anulat comanda, au cumpărat un buchet de trandafiri şi au mers cu maşina împreună cei 120 de kilometri până la mama soţului acasă, ca să-i ofere florile în persoană, bucurându-se că dânsa este încă în viaţă…

Crucea înseamnă iertare

Împăratul Franţei, Ludovic al XII-lea, după ce şi-a ocupat tronul, a făcut o listă a tuturor vrăjmaşilor pe care ştia că îi are în ţara lui. Apoi, în dreptul numelui fiecăruia dintre ei a făcut câte o cruce. Auzind de aceasta, cu toţii au fugit să se ascundă care încotro, crezând că semnul crucii din dreptul numelor lor, înseamnă de fapt că vor fi omorâţi. Dar împăratul le-a trimis vorbă să stea liniştiţi în ţară, căci crucea pe care a pus-o lângă numele lor înseamnă iertarea lor.

Suntem păcătoşi? Suntem şi noi pe lista Împăratului Ceresc având câte o cruce pusă înaintea numelui nostru? Ne-a pus păcatul în vrăjmăşie cu Împăratul Hristos şi acum ne temem de pedeapsa Sa? Să privim numaidecât în sus la Crucea Lui, care înseamnă iertarea păcatelor noastre. Oricât de păcătoşi am fi, Împăratul Hristos vrea să ne ierte, căci nu are pe nimeni de pierdut şi pe toţi  ne cheamă în Împărăţia Sa, dacă şi noi ne-am hotărât să ne căim şi să ne îndreptăm!

Cel mai rău om...

Într-o istorioară se spune că Dumnezeu i-a cerut lui Moise să aleagă din poporul lui 1000 de oameni cei mai buni la suflet. Moise a făcut ascultare şi i-a ales pe cei 1000.
Dumnezeu i-a cerut apoi ca din aceştia să aleagă doar 10 cei mai buni dintre cei buni. Moise a făcut întocmai.
Dumnezeu i-a mai cerut însă ceva: ca din cei 10 să-l aleagă pe cel mai bun, dintre cei buni. Moise l-a ales, dar Domnul a vrut să vadă dacă a făcut alegerea corectă. Şi i-a zis lui Moise: „Trimite-l pe omul pe care l-ai ales în lume să-l găsească pe cel mai rău dintre oameni”.
Şi a umblat bietul om în lung şi-n lat. Şi când găsea un om hain, se îndoia că acesta ar putea fi cel mai rău. „De unde ştiu eu, îşi spunea el, că răutatea acestuia nu e decât o aparenţă? Poate că în sinea lui e un om drept.”
Şi a căutat până i-a venit vremea să se întoarcă la Moise cu rezultatul. Omul ajunsese să se îndoiască şi de sine că este cel mai bun, devreme ce nu reuşise să împlinească cererea lui Dumnezeu.
S-a întors la Moise şi i-a spus: „L-am găsit pe cel mai rău om. Eu sunt”.  Dumnezeu i-a vorbit atunci lui Moise: „Ai  ales bine. Cu adevărat acesta este cel mai bun om, pentru că nu a putut să-i judece pe alţii.”

Aritmetică duhovnicească

Un tată îl întreabă într-o zi pe fiul său:- Ia spune-mi fiule, dacă ai 10 lei, iar 3 lei îi pui în cutia milei de la biserică, sau îi vei da vreunui sărac, cu câţi bani vei mai rămâne?
- Cu 7 lei, răspunse fiul.
- Nu fiul meu, vei m-ai rămâne cu 3 lei, pentru că, tot ce dai pentru Dumnezeu, rămâne o veşnicie, iar restul de bani pe care îi vei cheltui pe lucruri trecătoare, nu îi vei mai avea niciodată...