marți, 19 august 2014

Copii martiri pentru Cristos

Fericiții DAVID OKELO (16 ani) și GILDO IRWA (12 ani), martirii din Paimol (Uganda)


David Okelo și Gildo Irwa sunt doi cateheți de puțină vreme
convertiți la religia creștină, botezați în ziua de 6 iunie 1916 și miruiți în ziua de 15 octombrie a aceluiași an. Sunt legați de o profundă prietenie și de entuziasmul tineresc al unei misiuni comune, cea de a-i învăța religia creștină pe conaționalii lor. Anton, catehet din Paimol a murit deja, iar Davis, fratele lui, cere Pr. Cezar dacă are pe cineva să trimită în locul lui. „Nu am pe nimeni”, este răspunsul. În ziua următoare David se prezintă împreună cu Gildo și îi spune: „Părinte, dacă vrei mergem noi la Paimol”. Pr. Cezar este surprins, și le expune acestora dificultățile reale din Paimol, încercând să-i facă să se răzgândească. Apoi, ca și cum ar fi vrut să mai câștige timp le spune: „Veniți mâine. Vom vedea!”. Cei doi copii se prezintă în ziua următoare deja pregătiți cu corturile lor, gata să plece.
 Se știa bine că regiunea din jurul localității Paimol era deja în răscoală. Marea Britanie folosea forța pentru a-și impune protectoratul și îi obliga pe oameni la munci forțate, provocând reacții în rândul poporului. Misionarii Comboniani, sosiți aici în anul 1915 erau angajați în munca de evanghelizare, ajutați fiind de câțiva cateheți. Existau multe dificultăți, unele create de primul război mondial, altele de ciumă și de foamete. Pentru responsabilii religiei tradiționale prezența noii religii era cauza tuturor nenorocirilor.
Au început să apară mișcări anticreștine și anticoloniale, promovate de magi și sprijiniți de grupurile revoluționare locale și de musulmanii care vedeau amenințat comerțul lor cu fildeș și sclavi.  
David și Gildo împărțeau aceeași colibă. Martori oculari povestesc: „Își făceau numai datoria de cateheți”. „Eu însumi – povestește un alt martor – am fost la ei pentru a învăța catehismul. Se comportau bine și toți îi iubeau”. Un catehet care preda catehismul într-un sat din apropiere ne-a lăsat o frumoasă mărturie despre slujirea acestor tineri: „Nu exista nimic rău în activitatea lor. Copii mergeau bucuroși la coliba lor. Și toată lumea din sat, fără nici o excepție, îi iubea pentru binele pe care-l făceau, pentru că îi învățau pe copii religia creștină și îi învățau să fie curați. Mamele erau foarte mulțumite pentru că îi ajutau pe copii lor, la fel și tații acestora. Au murit punând în practică învățătura lor. Au fost străpunși cu lăncile de Okidi și de Opius, doi bărbați din satul apropiat. Înainte să-i omoare, au încercat să-i convingă să plece din sat și să nu-i mai învețe pe copii catehismul. Refuzând, Gildo a fost îndemnat să fugă, dar aceste nu a vrut și a spus: „Am lucrat împreună și, dacă este nevoie, vom muri împreună”.
Fiind conduși în afara satului pentru a fi uciși, David plângea. El a fost încurajat de micuțul Gildo: „De ce plângi? Mori fără motiv; nu ai făcut nimănui nici un rău”. Acest lucru se întâmpla în dimineața zilei de 18 octombrie 1918. David Okelo avea 16 ani, iar Gildo 12 ani.
In ziua de 23 aprilie 2002 Papa a recunoscut martiriul acestor doi copii, ei fiind beatificați în Piața Sf. Petru din Vatican în ziua de 20 octombrie 2002.
Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

Mărturia unui copil sfânt

Fericitul Iosif Ottone
(Castelpagano (Benevento), 18 marzo 1928 - Torre Annunziata (NA), 4 februarie 1941)

În biserica sanctuarului dedicat Duhului Sfânt din
Torre Annunziata, un oraș aflat la poalele Vezuviului, se păstrează într-o capelă laterală mormântul lui Iosif Ottone, un adolescent de 13 ani, chemat de toți Peppino, așa cum se obișnuiește să se cheme în regiunea Campaniei pe toți copii care poartă numele de Iosif. S-a născut în 18 martie 1928 în localitatea Castelpagano (Benevento) din părinți necunoscuți; tânăra moașă a satului l-a înregistrat la Primărie în ziua de 23 martie a aceluiași an, după ce în ziua precedentă fusese botezat în biserica Preasfântului Mântuitor din Castelpagano. Primăria l-a acceptat în Orfelinatul Regional din Benevento, împreună cu puținele obiecte pe care le avea cu el atunci când a fost găsit, o bucată de pânză, o căciuliță și niște feșe. Mai târziu se va afla că Iosif a fost rodul unei relații extraconjugale, al unei femei din Castelpagano, al cărui soț era emigrat în Argentina, și care nu va mai reveni niciodată de acolo, și pentru că aflase de dubla infidelitate a soției care, în afară de Iosif, mai adusese pe lume o altă fetiță. Mai mult, cuplul mai avea un copil legitim, iar femeia, al cărei nume nu-l cunoaștem, după ce a rămas însărcinată voia să avorteze, dar o prietenă de familie o convinse să nu facă acest gest; aceeași femeie va deveni nașă de botez a micuțului Iosif. După câteva luni, Iosif a plecat din orfelinat, fiind încredințat familiei Ottone Dominic și Maria Capria din Benevento care, neavând copii și pentru că făcuseră un vot ca să primească un copil de crescut cu dragoste, îl primiră în sânul familiei lor. Temându-se că mama naturală a lui Iosif va apărea și vor lua înapoi copilul, familia Ottone s-a decis să se mute la Napoli; la sfârșitul acestei prime perioade a vieții lui Iosif, mama naturală, care va muri în anul 1955, va afla unde este copilul ei și, succesiv, va lega o frumoasă prietenie cu familia Ottone, spunând că este o „mamă nedemnă” de un asemenea fiu. Familia este prima biserică domestică și așa a fost familia Ottone care, grație religiozității mamei adoptive, va deveni pentru micuțul Iosif un model sigur. După ceva vreme, familia Ottone se va transfera din nou la Torre Annunziata, o localitate aflată aproape de mare. Iosif crește sincer, decis, bogat în calități și virtuți; merge cu bucurie la școală fără a fi nemulțumit, fiind disciplinat, prieten cu toți copii de vârsta lui; înainte să intre la școală vizitează biserica, fără să țină cont de glumele deplasate ale colegilor, pentru a face o scurtă vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament. Din anul 1934 până în anul 1939 frecventează școala elementară, apoi va fi admis la Institutul Tehnic Comercial“Ernesto Cesàro”; și aici va fi primul din clasă. Mama adoptivă era spălătoreasă, iar tatăl camerier; ea, avea un caracter bun, era religioasă, răbdătoare; el, coleric, nervos, deseori bea mai mult decât trebuia; din acest motiv, între Iosif și mama lui se va instaura o relație foarte bună, intimă. În familie a fost un înger de pace, ajutând-o pe mama lui să suporte violențele tatălui adoptiv, care era beat încontinuu. Pe ascuns a început să ajute săracii, folosind micile lui economii și pachețelul primit pentru școală. Cu o mare fervoare, la vârsta de 7 ani, în ziua de 27 mai 1935 a primit Prima Sf. Împărtășanie și de atunci l-a primit în fiecare zi pe Isus în inima lui. A început să țină imediat cele Nouă Vineri și cele Cincisprezece Sâmbete; în fiecare Prima Vineri a lunii era prezent în biserică încă de la 5:30 dimineața, fără să țină cont de frig, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mergea deseori cu bicicleta la Sanctuarul Sf. Fecioare Maria de la Pompei, pentru a se ruga Rozariul. Îi plăcea să citească cărți de aventuri și de desene animate, se juca cu ceilalți copii în timpul liber, pentru că Iosif, deși serios, religios, ascultător, era și el un copil ca toți ceilalți, plăcându-i foarte mult să stea cu prietenii lui și să se joace. Visul lui era să devină căpitan de marină, așa cum visau mai toți copii din satul lui. După circa 11 ani de încredințare externă familiei Ottone, în anul 1940 tribunalul a permis ca Iosif să fie adoptat definitiv, cu această ocazie primind și numele de Ottone, în locul celui de Italico, primit la botez. Părinții adoptivi vor trăi mult, mama murind în anul 1983, iar tatăl în anul 1975, locuind aproape de biserica dedicată Duhului Sfânt. În plin război, mama a trebuit să se supună unei duble operații foarte delicate, motiv pentru care se va interna în spital. Iosif, legat foarte mult de mama lui, s-a întristat foarte mult. În ziua operației, plimbându-se cu niște prieteni prin centrul localității, a găsit pe jos o iconiță cu Maica Domnului de la Pompei. A ridicat iconița, a sărutat-o și a spus: „Măicuța mea, dacă trebuie să moară mama, mai degrabă fă să mor eu”. După câteva minute a devenit palid și a căzut pe jos, leșinând. Prietenii și un polițai l-au ridicat, ducându-l la spitalul din apropiere. Mama, reîntorcându-se imediat din spital, înainte de operație, l-a asistat toată noaptea recitând Rozariul, cu părul devenit alb într-o clipă datorită durerii, dar acceptând voința lui Dumnezeu pentru sine și copilul său atât de iubit. Iosif Ottone, fără să-și revină deloc, a murit la patru dimineața în ziua de 4 februarie 1941, la vârsta de aproape 13 ani; jertfa lui oferită pentru mama lui preaiubită, a fost acceptată de Dumnezeu; ea se va vindeca imediat și va trăi până la vârsta de 88 de ani. Stima de care s-a bucurat în timpul vieții a crescut în fiecare zi, astfel că, în ziua de 25 octombrie 1964, rămășițele lui pământești au fost mutate în biserica Duhului Sfânt din Torre Annuziata. În data de 6 aprilie 1962 a început procesul de beatificare. Adolescentul Iosif Ottone se adaugă mulțimii de tineri și tinere care sunt tot atâtea stele luminoase pe firmamentul Bisericii.

Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian