A devenit de acum o obișnuință,
aproape o inflație verbală, a identifica sărăcia cu Sf. Francisc de Assisi. Nu
lipsesc nici bancurile despre „sărăcia” proverbială a franciscanilor din toate
timpurile. Într-adevăr, sărăcia ocupă un amplu spațiu în spiritualitatea trăită
și propusă de el. Aceasta a fost totdeauna o tematică cheie care a trezit în
marea familie franciscană multe dezbateri apasionate în decursul veacurilor.
Rămâne un element important în Regula franciscanilor, acolo unde este enunțată
proiectul lor de viață. Astăzi cum stau lucrurile?
Să trecem de la un „discurs edificator” la luciditate
Astăzi, plecând de la studiile
biblice și de la noua realitate sociologică, s-a ajuns la o mai mare
clarificare a termenilor folosiți în această privință, astfel ca evităm
confuzii inutile. Deci, se face distincție între „sărăcie-mizerie”, un rău care
umilește omul și-l ofensează pe Dumnezeu; „sărăcie spirituală”, ca atitudine
fundamentală a omului deschis spre proiectul lui Dumnezeu, și „sărăcie-cale”,
ca itinerar privilegiat pentru a merge pe urmele lui Cristos. Nu vom aprofunda
aceste distincții în această meditație. Cu toate acestea, vom încerca să evităm
să cădem în „supranaturalism”, adică să facem literatură edificatoare asupra
sărăciei. Așadar, nu vom vorbi de viața Sf. Francisc ca fiind un freamăt de
fervoare sentimentală, deși o astfel de abordare nu ar deranja poate deloc
felul nostru de viață, nici nu vom pune în discuție structurile sociale
nedrepte ale societății noastre, pentru că ar deveni o insuportabilă luare în
râs a milioane de săraci oprimați de nenorocirea lor, și care lasă indiferenți
pe mulți din contemporanii noștri.
Vom
dezvolta meditația noastră în două etape. În prima etapă, acceptând intuițiile
și gesturile profetice ale Sf. Francisc, vom clarifica contextul socio-economic
care în vreun fel le condiționează. De exemplu, nu ne va spune practic nimic
asupra urgenței procesului eliberării oamenilor și a națiunilor actualmente
exploatate și furate. Aceasta nu este o problemă numai a epocii lui. Într-un al
doilea moment, , după o analiză lucidă și curajoasă a epocii noastre, vom
propune întrupări concrete, noi, personale și colective, a sărăciei
evanghelice, pentru zilele noastre.
La
fiecare mare schimbare culturală și economică, frații și surorile Sf. Francisc,
ca de altfel toți creștinii, se întreabă: „Ce înseamnă pentru noi, astăzi, să
trăim sărăcia evanghelică?”. Și fiecare generație descoperă propriile
răspunsuri adecvate evangheliei și aspirațiilor contemporanilor lor. A lupta
împotriva „sărăciei-mizerie”, a aprofunda „sărăcia spirituală”, a intra liberi
și bucuroși în „sărăcia-cale”, pe urmele lui Cristos, este o aventură totdeauna
fascinantă și plină de teamă, în același timp. Numai Duhul lui Dumnezeu ne
poate conduce pe acest drum, progresiv, în măsura în care ne deschidem
Cuvântului și nevoilor fraților noștri. A duce la bun sfârșit această aventură
este un dar al Domnului, dar pe care trebuie să-l cerem cu multă umilință.
Contextul socio-economic al veacului Sf. Francisc
Contextul socio-economic al lui
Francisc nu explică cu siguranță toate motivațiile alegerii lui radicale, deși
și aceasta a contribuit la formarea deciziei lui. Occidentul este în plină
relansare. Economia feudală cedează locul celei mercantile. Vechea nobilime, ale
cărei bunuri proveneau din exploatarea imenselor proprietăți de pământ se vede
întrecută de comercianți. Burghezia care apare i-a în mână hățurile puterii,
iar banul devine rege. Acesta permite cumpărarea bunăstării, a puterii și a
onorurilor. Totul se poate cumpăra, incluse fiind aici titlurile nobiliare și
beneficiile ecleziastice. Materialismul, cu toate dezechilibrele lui umane și
spirituale, se află pe valuri. Această societate produce imediat un mic popor
de marginalizați și un pre-proletariat foarte mult exploatat. Fundamentul
socio-economic al vieții materiale a preoților și a călugărilor împărtășește
tot sistemul feudal: venituri și beneficii legate de pământ și case.
Francisc,
tânăr burghez, se folosește și abuzează foarte larg de bani. Până în ziua în
care, deja nesatisfăcut de această viață ușuratică dar destul de goală, îi
întâlnește pe cei excluși ai societății. Fără îndoială, îi întrezărise și îi
atinsese oarecum până și în acest moment, așa cum și noi îi vedem din fugă că
dorm în ungherul vreunei piețe, sau în emisiunile televizate pe care le privim.
Într-una din zile însă, el îi vede și îi întâlnește cu adevărat. Ei nu mai sunt
un fundal anonim pe bordura existenței lui liniștite, dar îi devin apropiați, iar
el se face aproapele lor. De azi înainte săracii vor avea un nume, un chip,
mâini, dorințe și necesități în viața lui.
Francisc
nu se mărginește să le dea lor, nepăsător, un bănuț, continuându-și drumul, dar
merge la ei, stă între ei, îi ascultă și îi slujește. Francisc nu mai este
bogatul care le face lor o vizită grăbită, dar se unește cu ei. A devenit unul
dintre ei, este solidar cu aceștia. Din acest moment universul lui începe să se
clatine și descoperă că societatea lui bogată și strălucitoare ascunde la sânul
ei o rană profundă, iar el suferă din această cauză.
Și
astăzi, trebuie să ieșim din ambientele noastre, din obișnuințele noastre,
pentru a descoperi că societatea noastră se sprijină pe spatele unor
oameni și popoare exploatate.
Cel
care, în călătoriile lui, are curajul să se îndepărteze de străduțele frumoase
și de la marile hoteluri sau magazine de lux, pentru a pătrunde în interiorul
localităților. Va descoperi în spatele frumoaselor fațade, familii întregi care
trăiesc în condiții inumane.
Francisc
a trăit acest șoc și, îniante de a avea o clară viziune a viitorului său și a
formei de viață pe care o va adopta, va pune în discuție situația lui de
privilegiat. Va abandona în mod voluntar bogățiile lui și va risca să
împărtășească condiția celor mai mici, a minorilor epocii sale. Dacă
mentalitatea timpului său nu-l angajează într-o luptă de eliberare a săracilor,
cel puțin el are voința de a se identifica cu ei. Francisc alege astfel să
trăiască o anumită sărăcie sociologică. Nu sacralizează această sărăcie pentru
sine, dar ea devine locul privilegiat în care poate să întrupeze iubirea care
arde în el. Acesta este fără îndoială aspectul mai vizibil, mai radical și
original al fraternității care se naște. Regula
non bollata subliniază net această ruptură absolută cu structurile
societății civile și bisericești a timpului său.
Chiar
dacă, cu creșterea numărului, va deveni tot mai dificil pentru frați să pună în
practică aceste alegeri față de ambientul social, ei vor rămâne totuși fideli
refuzării oricărei proprietăți și pământuri și, deci, a oricărui venit. Această
atitudine îi va obliga pe frați să recurgă la alte mijloace de subzistență. Iar
acestea vor fi munca pe lângă cei bogați o altă revoluție originală și inedită
pentru viața consacrată a timpului. Aceste alegeri îl vor pune pe Francisc și
pe frații săi, pe plan economic și social, la marginile societății și ale
Bisericii instituționale, apropiindu-i în schimb, de clasa săracilor.
O sărăcie sociologică... motivații evanghelice
Ar fi riscant să vrem să distingem
în comportamentul lui Francisc și al fraților săi ceea ce provine din
inspirația spirituală de ceea ce derivă din adaptarea la o situație umană
concretă. Pare tocmai că motivațiile Sf. Francisc sunt fundamental evanghelice.
Acest lucru se poate vedea în scrierile lui.
Am trăda intențiile lui, dacă ne-am
mulțumi să explicăm comportamentele și alegerile lui prin simplul refuz al unei
structuri socio-economice materialiste și nedrepte. Este întâlnirea lui cu
Cristos cea care îl conduce spre cei săraci? Sau întâlnirea lui cu cei săracă
îl conduce spre Cristos? Nu are prea multă importanță cronologia experienței
lui. Francisc nu va putea să disocieze cele două întâlniri, pentru că ele se
iluminează și se întăresc reciproc. Pasiunea lui pentru Domnița Sărăcie va fi
rodul credinței, al adorației și al convertirii/îndreptării spre cei săraci.
El
a intrat în „drumul sărăciei” în ziua în care a vrut să meargă pe urmele lui
Cristos, și nu va mai putea concepe în mod diferit viața lui de credință.
Motivațiile pe care le va aduce succesiv pentru a trăi în mod deliberat sărac
se înrădăcinează toate în dorința lui iubitoare de a se conforma cu Cristos.
Le
repetă fraților săi, care se rușinau de noua lor situație: „Fiul lui Dumnezeu era
mai nobil decât noi, și totuși, pentru noi s-a făcut sărac în această lume. Din
iubire față de El am ales calea sărăciei[1].
Vom
vedea apoi cum dragostea lui preferențială pentru cei bolnavi și săraci va avea
aceeași motivație cristică.
Francisc
nu este un teoretician. Toată viața va contempla, mirat, chipul Dumnezeului
revelat în și de Isus Cristos. Îl vede născându-se ca sărac, necunoscut,
pierdut în anonimatul familiilor departe de casă. Îl vede apoi trăind ca un
sărac, pelerin, fără o piatră unde să-și plece capul. În sfârșit, îl va vedea murind ca un sărac,
disprețuit și răstignit pe colina condamnaților politici și al răufăcătorilor. Pentru el
este un șoc continuu. Nu va face nici un discurs teologic în fața acestei
revelații în act. Nu va banaliza niciodată acest mister pentru a face din el un
mic crucifix decorativ pentru o cameră sau o sală de protocol. Nu va putea să
se obișnuiască cu această întrupare a iubirii. Iată una din izvoarele
fundamentale ale dorinței lui de sărăcie. Are în fața ochilor și în inimă
această despuiere a Celui Preaînalt care vine să umble pe drumurile omului.
Acest Cristos sărac, gol pe cruce, ale cărui urme vrea să pășească și el,
chinuie memoria și viața lui. Deci,
sărăcia franciscană nu este simpla decizie de unire cu o clasă socială
determinată. Nu este numai o alegere pentru a contesta sistemul societății, și
nici un act de ascetism, dar rămâne în primul rând o manieră de a-L urma pe
Cristos. Această
întrupare a umilinței și a iubirii Dumnezeului celui viu îl cucerește pe
Francisc și pe frații săi. Înseși viața lui Cristos este cea care le revelează
lor măreția Preaînaltei sărăcii. Ea izvorăște din contemplarea și adorarea lui
Cristos. Departe de a fi o strategie apostolică, este însuși misterul și drumul
privilegiat al Fiului. Francisc
nu-l poate concepe pe Isus, Fiul unic, bogat de ceva care să nu fie Tatăl.
Acesta este binele, bogăția și bucuria lui; îl duce în inima lui, în rugăciunea
și pe buzele lui. Francisc este dăruit complet „lucrurilor Tatălui”.
Sărăcia
devine o atitudine evanghelică fundamentală. Francisc va apăra cu gelozie acest
tezaur regal care conferă acces la bunurile Împărăției lui Dumnezeu.
Această
sărăcie este un dar al Duhului Sfânt, legat de iubire și de credință. Sufletul
sărăciei franciscane este iubirea, o iubire care nu este atât rațională, cât
imperioasă în identificarea cu cel care este iubit. Cu cât mai mult fratele se
leagă de Cristos, cu atât de detașează de ceea ce nu este Cristos. Sărăcia lui
izvorăște din iubire și conduce la iubire.
Această
convingere se bazează pe Tatăl, de la care Fiul primețte totul. Francisc vrea
să fie la rândul lui un fiu care-și alimentează viața și bucuria de la acest
Tată care este binele suprem, de la care provin toate bunurile și la care toate
trebuie să se reîntoarcă.
Sărăcia
Sf. Francisc este bucuroasă; Francisc cântă această sărăcie; el a primit un
tezaur inestimabil care-i permite să relativizeze toate celelalte bunuri fără
să le disprețuiască. Știe că numai omul dorințelor, cel cu inima săracă, poate
să mai dorească bogățiile lui Dumnezeu. Vrea să rămână disponibil tezaurului
lui Dumnezeu. Sărăcia lui are măreția și nobilitatea celei lui Cristos:
„Aceasta este sublimitatea acelei
preaînalte sărăcii, care v-a constituit pe voi, dragii mei frați, moștenitori
și regi ai împărăției cerurilor... Aceasta să fie partea voastră de moștenire,
care conduce în patria celor vii. Și aderând total la această sărăcie, fraților
mei preaiubiți, să nu doriți să posedați nimic altceva în perpetuu sub cer, pentru
numele Domnului nostru Isus Cristos”[2].
Să dăm prioritate relațiilor umane
Sărăcuțul
din Assisi are o concepție originală în privința proprietății. Pământul este o
moștenire gratuită. Oamenii l-au primit pentru a-l valorifica și pentru a-i
împărtăși roadele. Nimeni nu este proprietarul a ceea ce gestionează. Nu se
dăruiește săracului, dar se împărtășește cu el, ba chiar, după Sf. Francisc, i
se restituie ceea ce îi revine de drept.
Francisc
crede că nu are nici un drept să țină pentru sine vreun lucru, dacă vreunul
mai sărac decât el are nevoie de acel
lucru. Această atitudine interpelează societatea noastră și deschide
perspective socio-economice noi. Acest cerșetor al lui Dumnezeu pune în
discuție structurile noastre de comerț, naționale sau internaționale, fondate
pe avere, pe proprietate, pe capital, și nu pe necesitățile reale ale
persoanelor. În acest sens Francisc este cel mai slab comerciant și economist,
dar are înțelepciunea inimii și simțul înnăscut pentru persoane, subordonând
toate acestora. Pentru el bunurile, în sine legitime, trebuie să rămână
mijloace de susținere și mai ales de relație. Am văzut cum fraternitatea umană
este o reciprocitate de servicii, trăite la nivelul vieții sociale, naționale
și internaționale.
Francisc știe din experiența
familiară cât, bunurile acumulate pot perverti până la ură și la violență
relațiile umane. Epoca noastră experiementează acest lucru la scară planetară.
Francisc are o oroare viscerală față de bani, pentru că aceștia deveniseră deja
simbolul dominării omului asupra bunurilor, asupra capitalizării, în
detrimentul relației cu ceilalți și cu Dumnezeu.
Acest
sărac evanghelic interpelează, de aceea, foarte mult concepția noastră
materialistă a succesului, care ajunge până într-acolo încât ne face să evaluăm
dezvoltarea unei națiuni după produsul intern lord. Francisc este convins că
ceea ce face măreția omului nu este puterea lui de cumpărare, dar capacitatea
lui de relație, de a iubi și de a fi iubit. Această pretenție a omului de a
poseda ca propriu ceea ce a primit în gestiune și pentru a pune în comun este o
deturnare de fonduri care denaturează misterul său.
Francisc
este conștient că primește totul de la Dumnezeu: viața, pâinea, Duhul, darurile
materiale și spirituale. Pentru că Dumnezeu este iubire, această atitudine de
adevăr nu este alienantă, ci eliberatoare. Sărăcia lui voluntară îi descoperă
misterul omului și al relațiilor cu lumea creată. Omul primește totul și se
primește de la Dumnezeu. Acest mister este astăzi zădărnicit de circuitele
complexe care pleacă de la roadele pământului la consumul lor. Omul uită că
totul este dar.
Francisc
vrea să trăiască și să facă cunoscut în mod comunitar adevărata condiție umană.
A deveni noi înșine în iubirea care este relație, acceptare și dăruire. Pentru
Sărăcuțul din Assisi, Dumnezeu nu este o dimensiune adăugată, dar esențială
existenței omului; Dumnezeu nu poate fi o opțiune facultativă. Este sau nu
este. Și dacă este, el este o identitate profundă a omului. Francisc va face
cunoscut toată viața acest adevăr de credință.
Imposibilitatea
de a reconcilia aceste două aspecte explică perversiunile sociale și economice.
Nu putem scăpa de noi înșine, pentru că, mai degrabă sau mai târziu va trebui
să ne decidem să locuim în casa proprie, adică în adevăr. Sărăcia lui Francisc
este această incompletețe recunoscută, asumată și deschisă spre binele care
umple până la refuz. Nu este exaltare a mizeriei, care trebuie combătută cu
toate mijloacele, dar semnul unei lipse absolute.
Pe de altă
parte, toți acești săraci, bo,navi, handicapați, ne invită continuu să
descifrăm misterul nostru. Ne spun ceva fundamental în privința omului,
interpelează pretinsele noastre fericiri. Nu degeaba, societățile noastre,
numite ale consumului, îi emarginează în mod spontan. Pentru Francisc, aceștia
sunt cuvinte de adevăr asupra misterului omului, care există numai într-o
relație de iubire.
Sărăcia franciscană: o spiritualitate de eliberare
Nu este vorba de a ceda unei
ideologii răspândite, nici de a vrea să recuperăm îngrijorați teme moderne
pentru a justifica o spiritualitate. Dar lumea modernă pune creștinilor
întrebări radicale. Astfel de interogative au luat o înfățișare dramatică în
anumite țări mai apropiate sau mai îndepărtate de noi. Aceste întrebări ne
obligă să interogăm evanghelia și să reconsiderăm comportamentul nostru practic
în lumea de astăzi, iar aceasta privește nu numai teologia, ci și
spiritualitatea care ne însuflețește. Nici spiritualitatea franciscană nu
trebuie să fugă de aceste întrebări. Ce este o spiritualitate? Este o manieră
vitală de a ne situa în fața lui Dumnezeu, al lumii oamenilor și al istoriei.
Fiind atitudine globală, ea informează totalitatea și detaliile vieții noastre.
Deci, spiritualitatea este o manieră concretă de trăire a evangheliei,
însuflețită și iluminată de Duhul Sfânt. În nici un caz nu înseamnă
sulcegăreală și bolborosire pioasă de Ave Marii...
Astăzi,
spiritualitatea franciscană trebuie să înfrunte și să integreze noi exigențe.
Francisc nu este un model de reprodus, ci o invitație permanentă de a crea
totdeauna ceva nou. Calea franciscană trebuie să aprofundeze moștenirea
trecutului și să se îmbogățească cu răspunsuri noi. O asemenea spiritualitate
reînnoită ne ajută să dăm chip nou vieții noastre, comunităților noastre, rugăciunii
și activităților noastre.
Nu
mai putem să eludăm problemele actuale, mai ales cele ale eliberării tuturor
oamenilor oprimați. A ne pune în perspectiva Împărăției, astăzi, ne conduce în
mod necesar să participăm, într-un fel sau în altul, la lupta pentru pace,
pentru libertate și pentru eliberarea oamenilor și a popoarelor. A trasa aceste
itinerare inedite ne expune la noi probleme și blocaje, dar tocmai în această
perspectivă, trebuie să aprofundăm itinerariul franciscan ca și cale spre
eliberare.
Dacă
uneori, în această luptă pentru eliberarea omului, Dumnezeu pare ascuns și Isus
Cristos ignorat, acest lucru se întâmplă deoarece noi am fost pentru multă
vreme absenți. Trebuie să facem să țâșnească din nou credința și speranța în
Domnul care a venit să distrugă nedreptatea din rădăcină și să elibereze omul
într-o manieră imprevizibilă și totală. Spiritualitatea noastră trebuie să se
înrădăcineze în evenimentul eliberator: Isus Cristos, intuițiile evanghelice
ale lui Francisc și situațiile concrete în care se desfășoară această bătălie.
Nu trebuie să fie o spiritualitate a evadării, ci eliberatoare, nu una agățată
în nori, ci una întrupată în istoria omului, reală și concretă.
Francisc
ne invită mai mult decât oricând să ne convertim, adică să ne re-centrăm în
Dumnezeu și în om; Dumnezeu primitîn toate exigențele iubirii, omul luat în
toate dimensiunile lui relaționale, socio-economice, structurale și politice. O
spiritualitate care ar puncta numai spre mântuirea sufletelor ar bara cu
realitatea umană și cu proiectul lui Dumnezeu. Ar închide într-un comportament
individualist și intimist. Exact opusul a ceea ce propune Sf. Francisc.
De aceea,
familia franciscană trebuie să pășească totdeauna pe un drum de fraternitate și
de pace universală, cu ajutorul luptei pentru eliberarea omului.
În
societatea hiper-organizată, pariul evanghelic al lui Francisc nu apare chiar
atât de ciudat. Sarcina este imensă, problemele complexe, povara mentalității
și a structurilor uneori disperante, egoismele aparent insurmontabile. Cu toate
acestea, mulți au înțeles că tocmai aici se află provocarea noastră mai
urgentă. Și chiar dacă sarcina pare foarte mare, omul de astăzi dispune de
toate mijloacele, și tehnice, pentru a o asuma. Este nevoie de convingeri și de
curaj pentru a o realiza. Sărăcuțul din Assisi redevine mai mult decât oricând
frate care stimulează și retrezește. Inspirația franciscană poate să contribuie
foarte mult la această schimbare radicală a mentalităților, a inimilor și a
structurilor.
Evanghelia
vrea să redevină fermentul revoluționar. Numai trăirea veștii celei bune va
invita și va constrânge popoarele bogate să investească în mod dezinteresat în
popoarele mai sărace. Familia franciscană nu poate rămâne la marginile acestei
opere profetice și gigante, pe măsura Sărăcuțului din Assisi.