sâmbătă, 11 octombrie 2014

A întreba înseamnă a trăi

În noi, ființele umane sălășluiesc multe întrebări, adică
simțim o pulsație spre a cunoaște, spre a știi, a comunica, care ne împinge să ne punem întrebări. Este semnificativ că cei mici pun continuu întrebări pentru a cunoaște lumea în care au ajuns să trăiască. Părinții știu bine acest lucru: mai multe întrebări decât afirmații...
Ființa umană este o ființă care se interoghează și interoghează, deci una care caută un răspuns. Dar întrebările sunt mult mai importante și decisive decât posibilele răspunsuri, care nu apar totdeauna pentru a le satisface. Dacă Platon spunea că „cel mai mare bine al omului este a se integora asupra persoanei proprii, și nedemnă de a fi trăită este o viață fără această activitate” (Apologia lui Socrate, 38A), am putea extinde această considerație pentru toate întrebările fundamentale ce privesc condiția umană. Rainer Maria Rilke, care încă nu avea treizeci de ani, scria în ziua de 6 iulie 1903, într-o splendidă scrisoare tânărului poet Franz Kappus: „Dragă domnule, dumneavoastră sunteți atât de tânăr, și vă găsiți dincoace de orice început, iar eu aș vrea, așa cum pot mai bine, să vă rog să aveți răbdare cu tot ceea ce încă nu este rezolvat în inima dumneavoastră, și să încercați să iubiți întrebările înseși, ca și cum ar fi camere încuiate cu chei, sau cărți scrise într-o altă limbă. Nu căutați acum răspunsurile care nu pot fi date, pentru că nu ați fi capabil să le trăiți... Acum trăiți întrebările. Poate, astfel într-o zi îndepărtată, puțin câte puțin, fără să vă dați seama, vă veți găsi în situația de a trăi și răspunsurile... Sarcina noastră este dificilă, dar aproape tot ceea ce este serios este și dificil, și toate sunt serioase. Rilke îl sfătuiește pe tânărul Franz să iubească întrebările – aș îndrăzni să specific – mai mult decât răspunsurile, pentru că uneori răspunsurile nu există sau nu știm să le găsim, dar întrebările apar, locuiesc în noi, ne mișcă, ne fac să căutăm. Și există întrebări care ne sunt adresate din partea altora, din partea Altuia, pe care noi putem să le ascultăm, sau, contrar, femeie sau bărbat, care ne oferă chipul lor. Chipul, care pentru specia umană este unic, este ceea ce deosebește o persoană de o alta, și pe care ochii noștri îl văd, îl întâlnesc, îl citesc, îl cunosc și îl recunosc, este o întrebare, așa cum știa să sublinieze cu măiestrie Emmanuel Lévinas. Permiteți-mi aici să vă amintesc de un alt mare autor, pentru mine un adevărat maestru: Edmond Jabès, care nu întâmplător a scris Cartea întrebărilor (1963), în care acest intelectual evreu pune întrebă și încearcă să le răspundă, dar numai prin fraze scurte, sintetice, aproape niște aforisme, astfel ca întrebarea să rămână deschisă, să mai răsune din nou, și iarăși din nou...
Da, inima noastră umană este locuită de întrebări: de unde vin? Unde merg? Cine sunt eu? Ceea ce mă înconjoară este real? Și dintre toate întrebările, cea mai gravă este: „de ce moartea mă așteaptă?”. Chiar din profunzime, din intimitatea ființei noastre, din acel organ imaginar și simbolic pe care-l unim inimă, fără să știm bine unde să-l situăm, ies afară gândurile bune și rele, din care apoi rezultă dorințele, voința și acțiunea.
Există o afirmație a profetului Ieremia care m-a intrigat totdeauna: „Inima omului este complicată și bolnavă; cine o poate cunoaște?” (Ier 17, 9). Izvorul întrebărilor noastre este complicat și bolnav, pentru că ajungem în lume dintr-un bărbat și dintr-o femeie care au cunoscut deja complicația și boala, și nimeni dintre noi nu se naște „fără greșeli”... Existența noastră este tributară față de rădăcina noastră, față de cei care ne-au precedat și ne-au zămislit, și este plăsmuită și de istoria noastră, de trăirea noastră într-un timp și într-un loc bine precizate. 
De aceea, întrebările zămislesc un humus complex și diferit pentru fiecare dintre noi, și tocmai în acest teren voința noastră personală poate să decidă binele și răul, poate să discearnă întrebările și să aleagă să se angajeze într-un răspuns sau să le lase să cadă. Intinerariul nostru de umanizare depinde, înainte de toate, de acest discernământ personal, de angajarea noastră în a trăi într-o logică a binelui comun și de rezistență față de philautia , adică față de iubirea de sine, a celui care trăiește fără alții, sau chiar împotriva celorlalți.
Întrebările care sălășluiesc în noi influențează calitatea vieții noastre și conviețuirea noastră. Aminteam mai înainte întrebările pe care fiecare ființă umană demnă de acest nume și le pune, interogative foarte bine exprimate de „gnosticul” Teodor la jumătatea secolului al II-lea d.Ch: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi mântuit? (cf. Clemente Alessandrino, Estratti da Teodoto 78; PG9,696).
În acest dialog dintre om și Celălalt – pe care-l numim Dumnezeu –, în această relație, care de la începutul omenirii continuă în istorie, sunt prezente multe întrebări. Trebuie să recunoaștem că întrebările omului se reduc, pur în diferitele lor expresii, la una singură: „O, Dumnezeule, ne vei da mântuirea, ne vei elibera de moarte?”. În schimb, întrebările pe care Dumnezeu le face omului sunt diferite. Prima întrebare este cea prezentă în Cartea Facerii, unde Dumnezeu caută omul care s-a îndepărtat de la El și în cheamă: „Adam, unde ești? Terestru, uman, adam luat din adamah, unde ești?” (Fac 2, 9). Aceasta este o întrebare care interpelează omul din toate timpurile și din toate generațiile: unde ești? Care înseamnă: la ce punct al umanizării tale te afli? Ești un om care în fiecare zi învingi animalitatea care sălășuiește în tine, sau ești pe un drum al barbariei, al dezumanizării, al bestialității? Sau încă: citând comentariul lui Martin Buber, din acea frumoasă carte numită Drumul omului: „Unde te afli tu în lume? Din zilele și anii alocați ție au trecut deja mulți... între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?” (Qiqajon, Magnano 1990, p.18).
Creind omul, Dumnezeu spusese: „Să facem omul” (Fac 1, 26), unde acel „noi” – spun rabinii înseamnă că Dumnezeu și omul împreună trebuie să facă omul, pentru că omul devine mai om cu ajutorul celuilalt, și cu Acel, cu „a” majuscul” care este Dumnezeu. Aici vreau să spun un cuvânt care-mi arde sufletul, dar trebuie să-l spun. Atunci când, despre Auschwitz, despre Dachau, despre gulaguri, sau despre masacrele minoritățiloe etnice și religioase din Iraq sau din Siria din partea jihadiștilor auzim punându-se întrebarea: „Unde era, unde este Dumnezeu”, ar trebui să ne fie rușine și să punem și această întrebare: „Unde era, unde este omul? Unde era, unde este umanitatea noastră?”, fără a-i imputa lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu însuși respinge!
O altă întrebare pusă de Dumnezeu – atenție, nu la începutul cronologic al istoriei, ci la începutul fiecărei vieți umane rsponsabile – este: „Unde se află Abel fratele tău?” (Fac 4, 9). De aceea, după întrebarea la tu-ul care privește orice ființă umană, deci pe fiecare dintre noi, se află întrebarea care-l privește pe celălalt, pe ceilalți, pe cei lagați de noi cu legătura fraternității. „Unde este Abel, fratele tău?”, care înseamnă: „Ce relație ai cu celălalt om? Ce responsabilitate simți față de el? Ai grijă de el? Sau îl negi, deci nu vrei să-l cunoști, îl ucizi?”. Și aceasta este o întrebare nesfârșită, care în fiecare zi se reînnoiește pentru fiecare dintre noi.

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian