sâmbătă, 21 martie 2015

ÎNDEMN LA LUPTĂ - Radu Gyr


Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele brațe slute
care să lupte nu mai vor.


Cât inima în piept îți cântă
ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?
Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă
când te ridici cu-n steag, mai sus?


Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunțările la vis.


vineri, 20 martie 2015

A vedea durerea inocentă și a crede în Dumnezeu


Problema răului este principala obiecție pentru mulți oameni în fața posibilei existențe a unui Dumnezeu bun și atotputernic, iar în această privință vom reflecta pentru a vă oferi un răspuns, încercând să explicăm de ce existența durerii și a răului nu este pentru noi creștinii un obstacol. Obiecția este formulată destul de simplu și se bazează pe o deducție: dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, atunci nu ar trebui să existe nici un rău și nici o suferință. Reflecția lui Joe Manzari de la University of California are avantajul să ne ofere una din cele mai bune sinteze asupra argumentului. Vom pleca de aici, amplificând-o acolo unde n-i se pare că nu este destul de satisfăcătoare.
Este necesar să spunem din start că există două tipuri de probleme cu privire la rău. Primul este răul cauzat de oameni (argument deductiv), și se bazează pe o secvență aparent logică:
1)   Dumnezeu există;
2)   Dumnezeu este atotputernic;
3)   Dumnezeu este atotștiutor;
4)   Dumnezeu este atotbinevoitor;
5)   Există răul;
6)   O Ființă bună elimină totdeauna răul, atât cât îi este posibil;
7)    Nu există limite pentru ceea ce o Ființă atotputernică poate să facă.

Problema o constituie nr. 6-7. Premiza 6 este falsă deoarece, pentru a elimina răul făcut de oameni, Dumnezeu ar trebui să elimine liberul lor arbitriu, care este o soluție enorm mai rea. G. W. Leibnitz a răspuns acestei dileme explicând că Dumnezeu valorificând libertatea omului, a decis să-i furnizeze acestuia libertatea de a alege bine în favoarea răului, mai degrabă decât să-l constrângă să asculte de voința Lui. Și premiza 7 este falsă, pentru că, de exemplu, nu poate face lucruri contradictorii deoarece – deși apare contradictorie – există limite în acțiunea unei Ființe atotputernice: El nu poate să se contrazică, nu poate crea un cer pătrat, așa cum nu poate (nu vrea, se pune o limită adică) constrânge creaturile libere să facă voința Lui.
Răul cauzat de om, ca de exemplu omucideri, suferințe aduse unor persoane și atâtea cataclisme naturale (din lipsa de grijă față de creație), nu este, de aceea, imputabil lui Dumnezeu, cât mai degrabă libertății omului de a face răul, neascultând cu onestitate de legea morală care sălășluiește în el.
Există o a doua versiune a problemei răului (argumentul inductiv), mult mai profundă și mai complexă, și este cea care a stat în centrul reflecției a miliarde de oameni în decursul istoriei.
și ea se bazează pe o secvență de enunțuri:
1)Dacă Dumnezeu există, răul gratuis nu există;
2)   Răul gratuit există;
3)   Deci, Dumnezeu nu există.

În afară de răul cauzat de om , dependent de liberul lui arbitriu și nu de Dumnezeu, există un rău care nu este rezultatul acțiunii umane. Este cazul multor boli, a suferinței inocenților și al marilor nedreptăți ale vieții umane. Centrul atenției trebuie să se fixeze pe premiză: pretenția ca să existe un rău cu adevărat gratuit. Dar este o afirmație nedemonstrabilă și nimeni nu poate exclude că ceea ce apare în mod superficial un rău ar putea fi circumstanța pentru a obține un bine mai mare.
Această explicație este posibilă de dat numai în interiorul creștinismului, așa cum am văzut deja, pentru că în el există un precedent semnificativ: nedreapta patimă și suferință a lui Cristos, mijloc necesar pentru învierea Lui. Iată, deci, răul ca și cale pentru bine, un exemplu evident în fața noastră care ne permite să stăm în fața durerii cele mai tragice fără a ne scandaliza, dar încrezându-ne că, la fel ca pentru Cristos, și pentru noi purtarea crucii este un bine mai mare. Nu întâmplător Francisc de Assisi numea moartea și suferința ca fiind „surioară”.
Din răul inocent comis împotriva Fiului Său, Dumnezeu a obținut un bine mai mare. Acest lucru ne autorizează să credem că este tot timpul așa, iar răul inocent răspunde unui plan mai mare care se realizează într-o răscumpărare finală, de neînțeles pentru noi acum, așa cum era incomprehensibil pentru apostoli să-l vadă pe Mesia murind pe cruce, ca un hoț și un asasin. Dr „nu există rău din care Dumnezeu nu poate să tragă un bine mai mare”, a scris Papa Ioan Paul al II-lea, „nu există nici o suferință pe care El să nu o poată transforma într-un drum care conduce spre El”. Răul, așa cum a fost bine explicat, nu este o pedeapsă și nu este o fatalitate, ci instrumentul cu ajutorul căruia Dumnezeu obține un bine mai mare.
Uneori se întâmplă să vedem roadele imediat: câte persoane nu se convertesc, după o gravă suferință sau o boală teribilă? Grație chinurilor suferite ajung să experimenteze prezența lui Dumnezeu, dând în sfârșit un sens împlinit vieții, astfel că dacă ar fi posibil să se întoarcă în trecut, ar prefera să treacă din nou prin aceeași cruce pentru a învia în mod personal. Aceste cazuri sunt un exemplu; în alte cazuri nu se vede aparent nici un bine, iar attenția trebuie să se îndrepte spre crucea lui Cristos: suferința lui nu a fost una gratuită, ci o condiție inevitabilă pentru Înviere și mântuirea oamenilor. Așa este și pentru suferința oamenilor, pentru toate relele pe care le trăim. Credința noastră în Dumnezeu este sfidată. Nu degeaba Papa Francisc a răspuns astfel: „În fața unui copil care suferă, unica rugăciune care-mi vine în minte este rugăciunea de ce-ului. Doamne, de ce? El nu-mi explică nimic. Dar simt că mă privește. și astfel pot spune: „Tu știi de ce, eu nu știu și Tu nu-mi spui de ce, dar eu mă încred în Tine, Doamne, mă încred în privirea Ta”.   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

joi, 19 martie 2015

Familia minimală

Ce mi-a atras în primul rînd atenţia la această carte deja
„veche“ (scrisă de Dizard şi Gadlin în 1990) a fost chiar titlul ei: Familia minimală. Unul dintre acele titluri inspirate care rezumă tot ce are de spus şi te face să vezi cu alţi ochi ceea ce ştiai de mult. Ştim cu toţii, de pildă, că familiile contemporane sînt mai puţin numeroase decît „pe vremea bunicului“. Dar de cînd şi mai ales de ce a apărut acest ideal „minimalist“ şi cum se manifestă el în zilele noastre?
Ca să avem o privire de ansamblu a fenomenului, trebuie să ne întoarcem… la origini. Nu ale „familiei“, ci ale rudeniei în general, care a precedat-o şi o cuprinde. Or, la originile ei – care se cam suprapun cu originea societăţii umane –, rudenia a avut menirea să reglementeze accesul legitim şi constant la resursele vitale ale societăţii: femei (reproducere) şi pămînt (hrană). Sistemele de rudenie au fost cele care precizau normele de căsătorie şi drepturile transmisibile asupra pămîntului, reunind astfel politicul, socialul şi economicul în jurisdicţia unui singur actor: comunitatea de rudenie. Căsătoria era o relaţie între două neamuri, iar pămîntul se moştenea în neam.
Şi multă, foarte multă vreme, lucrurile au mers aşa, chiar dacă aceste sisteme de rudenie erau incredibil de diverse şi complexe. Marea schimbare începe să se configureze cam odată cu Renaşterea şi apariţia unui ideal ciudat: individul. Această „individualizare“, care avea să schimbe cursul istoriei, presupunea, după spusele lui Daniel Dagenais, o „abstractizare a identităţii“ (nu mai sînt un membru al unui neam anume, ci pur şi simplu un om, un individ: de la al cui eşti se trece la cine sînt) şi o „personalizare a relaţiilor cu lumea“ (mă angajez în relaţii cu ceilalţi în numele meu personal şi nu în – şi prin – grupul de apartenenţă). Omul ia locul lui Dumnezeu şi declară că sînt cel ce sînt; mai mult, sînt cel ce devin. Şi începe să devină în tot felul de moduri.
Ce l-a apucat pe om să vrea să devină individ este greu de spus.
Majoritatea specialiştilor cred însă că nu a fost ideea lui, ci că i s-a impus din afară prin schimbări sociale, politice şi economice majore: apariţia burgheziei, revoluţia franceză, revoluţia industrială etc. În orice caz, sămînţa individualismului, odată încolţită, a crescut irepresibil, iar familia a început să se reducă în aceeaşi măsură.
S-a născut astfel familia burgheză (adică modernă) tipică. Mai ales odată cu revoluţia industrială, aceasta a schimbat fundamental sensul şi valoarea copilului: din anticameră a vieţii adulte, copilăria a devenit o perioadă de sine stătătoare şi prelungită pentru a permite „generaţiei viitoare“ să se pregătească pentru muncile industriale ce necesitau competenţe elaborate. Şi cum această educare necesita timp şi bani, numărul copiilor – şi deci talia familiei – s-a redus pentru a oferi toate şansele de reuşită fiecărui copil. În paralel, copilul începe să fie despărţit de filiaţie, de moşi şi strămoşi, pentru a fi considerat tot mai mult rodul relaţiei (de iubire) conjugală: începe procesul de „dezafiliaţie“. Motivul este şi politico-economic: moştenirea ereditară nu mai joacă acelaşi rol, fiecare burghez adevărat trebuind să se realizeze, în principiu, de unul singur, ca un adevărat individ: realizarea de sine devine principala valoare. Corespunzător, deşi strategiile matrimoniale nu îşi pierd din importanţă, alegerea revine tot mai mult indivizilor şi nu neamurilor: de la relaţie între neamuri, căsătoria devine o relaţie între indivizi. În sfîrşit, noua ordine burgheză presupunea înlocuirea „nepotismului“ rudeniei cu birocraţia administraţiei. Pe scurt, familia nucleară devine astfel idealul şi prototipul „noului regim“.
Şi lucrurile au mers mai departe pe această linie. Pentru ca familia nucleară să prospere şi să fie cît mai eficientă în prosperitatea societăţii, aceasta îşi oferă serviciile. Rînd pe rînd, tot mai multe funcţii clasice ale familiei sînt externalizate prin servicii: de educaţie şi îngrijire a copiilor, de sănătate, de alimentaţie, de curăţenie, de articole menajere, de organizare a timpului liber etc. Ba chiar o funcţie atît de biologică precum alăptatul este tot mai mult externalizată şi ea prin serviciile competitive ale producătorilor de lapte praf şi ale farmaciilor afiliate. Rezultatul? Cu cît rudenia este mai restrînsă, cu atît sfera serviciilor este mai mare – sau invers…
Minimalizarea familiei merge şi mai departe, pe căi oarecum diferite, numite generic „postmodernitate“. Despărţirea sexualităţii de reproducere prin mijloacele contraceptive şi promovarea „sexului protejat“ liberalizează relaţiile de cuplu, le scoate de sub controlul societăţii şi le permite investirea partenerilor în hedonism. Uniunile consensuale iau locul căsătoriilor formale, vîrsta de căsătorie se amînă, durata cuplurilor se reduce, rata divorţialităţii creşte, creşte şi numărul familiilor monoparentale, iar din cei trei copii ai iubirii conjugale burgheze rămîne doar proiectul unui singur „copil al dorinţei“.
„Dezafilierea“ se accentuează şi ea prin diminuarea relaţiilor „verticale“ (genealogice) în favoarea celor „orizontale“: din „strămoşi“ deveniţi „bunici“, bătrînii devin „pensionari“ (retired, retraité) şi locuiesc tot mai mult singuri, copiii se „afiliază“ pe cont propriu în subculturi de tineret şi generaţii X, Y, Z, iar părinţii se mută tot mai mult la serviciu (dacă nu rămîn fără…) şi îşi ţin fiecare partea sa de buget. La toate acestea se adaugă aportul noilor tehnologii de comunicaţie, care permit delocalizarea relaţiilor şi controlului: membrii familiei nu trebuie să mai fie alături pentru a fi în contact. Pe scurt, familia este şi ea „fluidă“ precum postmodernitatea: din structură, devine traiectorie. O caricatură britanică rezumă foarte bine această situaţie: un cuplu care îşi prezintă copiii unei vecine îi explică acesteia că primul este din prima căsătorie a lui John, al doilea, din prima căsătorie a lui Jane, al treilea a fost adoptat, al patrulea este copilul lor şi „ăsta mic din dreapta nu ştiu de unde a apărut…“. Familia (post)modernă este deci, în egală măsură, un produs cultural al individualismului şi unul economic, al pieţei. Iar piaţa impune libera circulaţie a proprietăţii şi a forţei de muncă, deci are nevoie atît de un stat minimal, cît şi de o familie minimală.
Ca şi în alte privinţe, România este călare pe cinci secole ale acestui proces: familia este în continuare cea mai apreciată valoare, dar există deja 24% familii monoparentale, divorţialitatea este încă redusă, dar am trecut la familia antreprenorială cu 1,3 copii. În următorii ani se vor alege apele. Oare cum?…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.
Sursa: www.dilemaveche.ro 

miercuri, 18 martie 2015

Fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită?


Domnule profesor, voiam să vă pun o
întrebare. După părerea dumneavoastră, fiecare dintre noi are iubirea pe care și-o merită? Știu că este o întrebare stupidă și cred că știu, mai mult sau mai puțin, care este răspunsul dumneavoastră, dar am nevoie să-l aud.

Dragă Beatrice, m-am gândit mult la tine în această lună, pentru că am încercat să mă încăpățânez să mă conving că iubirea poate fi și „meritată”. De fapt, nu este nici un secret că bunătatea, generozitatea, fidelitatea... atrag răspunsuri iubitoare față de noi!
Mi-au venit în minte și o mulțime de exemple care confirmă că iubirea nu este exclusă din legea dinamicii lui Newton, care afirmă: „fiecărei acțiuni îi corepunde o reacție egală sau contrară”. În fond, învățăm să facem o acțiune în loc de o alta sau să alegem bine cuvintele înainte de a le pronunța, tocmai pentru că știm că fiecare opțiune ne va conduce spre un destin diferit. Încă de mici înțelegem că, pentru a fi iubiți și a primi atenție, trebuie să facem ceva. A fi ascultători, a surâde educați, a lua o notă mare la școală, a da din pachețelul nostru și colegului nostru de bancă, a mulțumi cu bunătate... toate acestea fac să cucerim multă pozitivitate în jurul nostru.
Dar... eh, știu, acum intervine un frumos „dar”!
Dar câtă angajare (plătită deseori cu sensuri de vină) necesită, pentru a reuși să ne simțim că merităm iubirea?
Și odată câștigat acest merit, la câtă pică trebuie să renunțăm pentru a ne elibera de deziluzia iubirii necorespunse?
Și astfel a trebuit să mă întorc în urma pașilor mei și să recunosc că iubirea nu se merită. Ea este gratis. Punct și gata.
Mai mult: cu cât este mai gratuită, cu atât este iubire mai autentică.
Acum da, pot să respir liniștit!
În sfârșit, mă pot relaxa, pentru că pot spera că sunt iubită de soțul meu, în ciuda umorului meu mereu schimbător; iubită de prietenele mele în ciuda tăcerilor mele prelungite; iubită de familia mea în ciuda...
Eeehhh, cât de lungă ar fi lista acelor „în ciuda”!
 Dacă iubirea este un dar nemeritat, putem să deschidem ochii bine, ca și copii, atunci când văd marea pentru prima oară și să spunem acel „ooohhh!!!”, care șterge orice obișnuință.
Dacă iubirea este un dar nemeritat, pot să iau pachetul fără a plăti nimic poștașului, pentru că soarele, și astăzi, va răsări pentru mine, dăruindu-mi ceasuri și minute de folosit așa cum cred eu mai bine.
Iar dacă eu primesc gratis, pot și să dau gratis.
„Gratis ați primit, gratis să dați” (Mt 10, 8), spune Isus.
Dragă Beatrice, știu bine că între creaturile umane această gratuitate nu este practicată foarte mult, dar oare aceasta trebuie să ne facă să renunțăm și noi?
A iubi înseamnă a vindeca!
A vindeca de frică, de resentimente, de gelozii, de sensurile de vină, de narcisism, de invidie, de pretenția de a avea totdeauna dreptate, de teama de a fi îndatorați...
A iubi înseamnă a face să circule iertări care redau libertatea din vechile sclavii spirituale.
Sensul ultim al vieții este tocmai acesta: a ne vindeca în fiecare zi câte puțin, pentru a reuși să murim ceva mai sănătoși.
Atât de sănătoși încât să reușim să admirăm fără invidie, să urmăm pe alții fără să-i imităm, să lăudăm fără să lingușim, să conducem fără să manipulăm.
Această vindecare progresivă se cheamă fericire, sfințenie, pace interioară, bucurie... toate daruri care nu se cumpără, nu se merită, dar se primesc de la viață.
Desigur, uneori este greu să acceptăm contradicțiile și defectele celui care ne stă alături. Exact cum, pentru cel ce ne stă alături, îi este greu să accepte contradicțiile și defectele noastre. Dar toate acestea nu au nici o legătură cu meritul/
Este efortul de a trăi.
Este consecința faptului că suntem cenușă.
Când începe Postul Mare, creștinii fac un gest simbolic foarte profund: se pun în rând în fața episcopului (care reprezintă întreaga Biserică), iar acesta pune fiecăruia pe creștet puțină cenușă.
Este un gest care nu ne evită: ești cenușă.
Ești fragil.
Nu-ți ascunde acest adevăr, așa cum fac oamenii-struți. Recunoaște-l. Fii sincer.
Ai vrea să iubești, dar nu reușești.
Ai dori să fi iubit, dar nu recunoști acest lucru.
Puțină cenușă ne spune cine suntem.
Creaturi fragile care au vise enorme în inimă.
Și ce va rămâne din cenușa care suntem?
„Toate trec, numai iubirea rămâne. La sfârșitul vieții numai două întrebări vom auzi, punctuale și implacabile: ai iubit?... am fost iubit? Acest lucru l-a spus Chiara Ammirante. Îți amintești, anul trecut, când a fost oaspetele spectacolului nostru? Îți amintești când ne-a povestit viața ei?
Ce va rămâne din această zi pe care o trăim acum?
Bună ziua spusă în grabă mamei noastre?
Zâmbetul dat vânzătoarei unde am fost?
Ironiile făcute cu o altă prietenă despre o altă persoană?
Răbdarea pe care am avut-o, ascultând plângerile vecinei?
Telefonul pe care n-i l-am dat, în ciuda oboselii, pentru a ne ura noapte bună?
Care din acest lucruri văr deveni cenuță și care vor rămâne pentru totdeauna?
În fiecare minut facem această alegere: ori să iubim așa cum numai noi știm s-o facem în acea zi, ori să ardem în păcat atâtea ocazii de iubire.
A păcătui înseamnă a greși ținta, a pierde.
A iubi înseamnă a vindeca și a ne vindeca, a învinge.
Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne vindecăm și vindecăm.
Îi mai repet odată: obiectivul nostru este a muri cât mai sănătoși posibil!
Pentru a ne vindeca există un MEDIC care lucrează gratis și cunoaște bine toate numele pacienților săi. Dumnezeu face tocmai acest lucru: ne învață că putem iubi gratis și îndepărtează de la noi orice sens de vină care ne poate face să ne simțim „greșiți”.
Este El cel care transformă fiecare clipă devenită cenușă din viața noastră într-o sfântă părticică plină de iubire divină!
Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, pentru că ne-am rugat, pentru că am făcut pocăințe, pentru că... El ne iubește gratis. Cu cât înțelegem mai mult acest lucru cu atât vom fi mai fericiți și mai liniștiți.
Este o iubire care ne spune: „Mergi înainte! Ești pe cale să te vindeci, iar eu îți sunt alături. Pentru mine ești persoana cea mai frumoasă din lume!... ok, recunosc, sunt de partea ta!”.
P.S. Dragă Beatrice, nu era o întrebare stupidă! M-ai făcut să mă gândesc o lună întreagă înainte să-ți răspund!!! Nu voiam să-ți dau răspunsuri știute dinainte! Iubirea primită este forța noastră interioară. Fără iubire nu vom reuși să mergem niciodată înainte. De când ne naștem și până la ultima respirație, vom avea totdeauna nevoie de energia pozitivă a iubirii pentru a trăi. O merităm? Nu. Avem nevoie de iubire pentru a trăi. Așa cum nu merităm oxigenul care ne înconjoară, la fel nu merităm iubirea. Există, și ne înconjoară. Și cu cât este mai pură, cu atât ne vom simți mai bine.


Traducere: Pr. Pătrașcu Damian