Un am secetos, cu nori fără vlagă, cu stropi uscați și fierbinți. Ultimii ani tot așa au fost: vreme din ce în ce mai călduroasă și mai păcătoasă. S-a semănat în brazde uscate, s-a prășit în praf și crăpături cât mâna de groase, se vor culege vreji și resturi de porumb, struguri stafidiți înainte de vreme, de parcă s-ar fi secat și terminat norii din poala lui Dumnezeu. Arde soarele și noaptea, și parcă nu-ți mai poți ridica fruntea din pământ. Mulți ani vor trebui să treacă ca să uităm prin ce am trecut în acest an, dacă n-o fi mai rău la anul care vine. Ce s-o fi întâmplat cu vremea? De ce atâta zgârcenie din partea lui Dumnezeu? A ieșit lumea cu mic cu mare în procesiune, dar parcă cerul se cătrănise să mai privească spre ea, sătulă de atâta nerecunoștință! Anul trecut, dacă Dumnezeu a trimis ploaie și recolta a fost bogată, ieșise ministrul ăla mărunțel, cu pieptul cât o coșarcă de corcodușe anunțând că, datorită implicării lui în mersul agriculturii rezultatele fuseseră bune, hambarele și beciurile cât pe ce să dea pe afară. Săracul, nu-și amintise de Dumnezeu, că doar, nu-i așa, reușise dânsul să-i țină locul, și stabiliseră și la partid încă din primăvară ca vreo sută de nori să stea deasupra țărișoarei noastre prăpădite, gata la cel mai mic semn al degețelului lui să se reverse peste câmpii. La toamnă, sper să nu mai aibă curajul să iasă pe sticlă, să ne zică că Ăl de Sus îi de vină, că doar vorbise cu El, da, iaca, nu l-o ascultat. Ba o să-L și amenințe și o să-L dea în judecată, și o să-i zică că știe el ce să facă la anul, și n-o să mai facă contract cu El, că-i neserios. Și o să ne promită că la anul va face el repede 1000 de chilometri de canale de irigat, numa vreme bună să fie, că bani are. Și lumea o să-l creadă, că așa-i ea, răbdătoare, și cu multă credință, și nu vrea moartea păcătosului, dar să trăiască și să ne mintă frumos, că așa-i place omului nostru. Între timp, vrei, nu vrei, bee, Grigore, aghiasmă!
