marți, 27 decembrie 2016

Care este vina cea mai mare a omului?


Rabinul Bunam le spunea discipolilor lui: „Cea mai mare vină
a omului nu sunt păcatele pe care acesta le face: tentația este puternică, iar forța omului puțină! Marea vină a omului constă în faptul că în orice moment ar putea să se convertească și nu se convertește”.
 

Porunca iubirii

Un elev l-a întrebat pe Rabi Shmelke: Ne este poruncit să
iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cum pot face acest lucru dacă acesta mi-a greșit”?
Rabi i-a răspuns: „Trebuie să înțelegi aceste cuvinte în semnificația lor corectă, care este: iubește-l pe aproapele tău așa cum iubești ceva ce tu ești. Într-adevăr, toate sufletele sunt un singur lucru, și fiecare este o scânteie a sufletului originar, care este prezent în toate sufletele în același fel cum sufletul tău este răspândit în toate mădularele tale. Se poate întâmpla ca mâna ta să greșească și să te lovească. Vei lua tu bastonul și o vei pedepsi pentru lipsa ei de înțelegere, făcând să crească astfel și mai mult durerea ta? Același lucru este valabil în privința aproapelui tău, care formează cu tine împreună um singur suflet: dacă el, datorită ignoranței, îți greșește și tu îl pedepsești, nu faci altceva decât să te lovești pe tine însuți”. Dar elevul continua să insiste: „Dar dacă văd că um om este rău în fața lui Dumnezeu, cum voi putea să-l iubesc”?

Rabinul i-a răspuns: „Uiți oare că sufletul primordial a izvorât din esența lui Dumnezeu și că sufletul fiecărui om este o parte din El? Nu vei avea atunci milă de acel om, văzând că una din scânteile Lui s-a rătăcit și este ca și stinsă”?

Cum se convertesc oamenii

Tatăl lui Mardoheu – viitorul celebru rabin din Lechowitz – se
plângea de lenea fiului său l învățătură. Într-una din zile, în oraș a ajuns un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămănând singur cu băiatul, rabinul l-a strâns la inimă și l-a ținut așa multă vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: „I-am făcut lui Mardoheu puțină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor”. Ajuns adult și faimos, Mardoheu povestea tuturor acest episod și spunea: „Am învățat atunci cum se convertesc oamenii”. 

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în
jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).

Nu căuta să fi ceea ce nu ești

Un corb, umflat de mândrie, a găsit întâmplător niște pene
de-ale unui păun. Orbit de frumusețea lor, a încercat să se travestească într-un păun magnific, renegându-i astfel pe cei asemenea lui. A plecat din țara corbilor și s-a îndreptat spre cel a păunilor, dar foarte degrabă a fost demascat de aceștia și luat în râs. Întors înapoi, trist și umilit, a întâlnit un corb, o vreme prieten, care i-a spus: „Nu mai există loc, aici, pentru tine, ne-ai privit de sus în jos fără a accepta ceea ce natura îți dăduse”. Corbul superb, rămas singur și fără prieteni, a fost constrâns să emigreze... Cel care dorește să fie cum nu este, și nu apreciază ceea ce are, va fi constrâns, mai degrabă sau mai târziu să sufere umilințe și rușine (Fedro, Favole, Garzanti editore, 2005, p. 9.)

luni, 26 decembrie 2016

Cum poate Isus să intre în sufletul tuturor oamenilor?

Un arab l-a întrebat pe un copil creștin care se pregătea
pentru Prima Împărtășanie: „Cum poate Isus Euharisticul să intre în sufletul atâtor oameni”?

Copilul l-a întrebat la rândul lui câte ferestre sunt în orașul Scutari. Arabul a răspuns că nu poate știi acest lucru. Copilul l-a mai întrebat pe arab dacă soarele intră prin toate acele ferestre. Arabul a spus că intră. Atunci copilul a replicat: „Cristos se face prezent în timpul Sf. Liturghii sub chipurile pâinii și ale vinului. Pentru Isus nu este dificil să intre în sufletul și în casele tuturor, dacă aceștia își deschid inima în fața luminii Lui”. 

duminică, 25 decembrie 2016

Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea!

Istoria, sau mai bine zis preistoria umană, a început într-o
peșteră. Și a doua parte a istoriei umane a avut început într-un grajd, unde un cuplu fără acoperiș deasupra capului se introdusese sub pământ, între animale, pentru că porțile caselor bogate le fuseseră lor închise în față. Și Dumnezeu a fost un om al peșterilor și, la fel ca oamenii din antichitate, trasase pe pereții lumii, forme de creaturi în mod curios colorate, dar figurilor create de el le dăduse viață! Iar acum, mâinile care făcuseră soarele și stelele erau prea mici pentru a reuși să atingă capetele mari ale celor două animale. Acest contrast între creația cosmică și pruncușorul din Bethleem a fost proclamat și cântat în mii de imnuri, poeme, picturi și presepii. De atunci înainte, fiecare creștin care a cunoscut Crăciunul, chiar dacă între timp a devenit agnostic sau ateu, va avea în fața minții, chiar dacă vrea sau nu acest lucru, o asociere a două idei: ideea unui copil și ideea unei forțe necunoscute care susține stelele. Pentru noi creștinii, Atotputernicia și neputința, divinitatea și copilăria se întâlnesc. Bethleem devine locul în care extremele se ating. Cristos nu numai că se naște la același nivel al umanității, dar merge chiar și mai jos. În misterul de la Bethleem acum era Cerul care stătea sub pământ. În acest eveniment există un spirit revoluționar, ca o lume răsturnată. Dumnezeu se naște ca un surghiunit în afara legii. Este profund adevărat să se afirme că din acel moment nu ar mai fi putut exista sclavi. Puteau să existe, și existau, oameni care purtau titlul legal de sclavi, până când Biserica nu a fost destul de puternică pentru a-i elibera, dar încet încet se maturiza ideea că un om nu putea fi un mijloc pentru un scop pentru un alt om. Tot acest element popular și fratern a fost, pe bună dreptate, asociat de tradiție cu episodul păstorilor, muntenii care s-au trezit față în față cu principele Cerului. În sfârșit, păstorii găsiseră pe Păstorul lor.

Dar Crăciunul nu este numai pace și bucurie: el este și o provocare. Deasupra capului copilului se aude deja ropotul potcoavelor cailor lui Irod. Această grotă este, într-adevăr, o deschizătură în stâncă, o crăpătură asupra teritoriului dușman. Este prezentă în această divinitate subterană ideea minării lumii, a alungării de aici de jos a regelui și a distrugerii palatului, ca și cum marele rege Irod ar fi simțit acea arsură sub picioarele lui și ar fi început să tremure. Încă de la începuturile ei, Biserica se naște ca o revoluție împotriva principelui acestei lumi. Ea trimite păgânismului liniștita ei declarație de război. Nu a încercat să dărâme construcțiile din aur și din marmură, dar a îndrăznit să privească drept spre cer, ca și cum aurul și marmura ar fi fost sticlă. În fond, Nero avea dreptate: Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea! (L’uomo eterno, G.K.Chesterton)

joi, 22 decembrie 2016

Rugăciunea călugărului Matta el Meskin

Dacă pentru noi experiența copilăriei este atât de dificilă,
pentru tine nu este așa, Fiule al lui Dumnezeu. Dacă ne împiedicăm pe calea care conduce către comuniunea cu tine, după această mică statură, tu ești capabil să îndepărtezi toate obstacolele care ne împiedică să facem acest lucru. Știm că nu vei avea pace până nu ne vei afla după asemănarea ta și cu această statură. Permite-ne, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, să ne apropiem de inima ta. Dăruiește-ne capacitatea să nu ne credem mari în experiențele noastre. Dăruiește-ne, în schimb, să devenim mici ca Tine, pentru ca să-ți putem fi aproape și să primim de la Tine umilință și blândețe în abundență. Nu ne lipsi de manifestarea Ta, epifania copilăriei Tale în inimile noastre, pentru ca împreună cu ea să putem vindeca tot orgoliul și toată aroganța. Avem foarte mare nevoie […] ca Tu să ne faci cunoscută în noi simplitatea Ta, apropiindu-ne pe noi, ba chiar și Biserica și întreaga lume la Tine. Lumea este obosită și la capătul puterilor pentru că se întrece să vadă cine este cel mai mare. Există o concurență acerbă între guverne, între Biserici, între popoare, în interiorul familiilor, între o parohie și alta: cine este cel mai mare dintre noi? Dar astăzi am aflat în Tine singurul nostru medicament, Fiule al lui Dumnezeu. Noi și lumea întreagă nu vom găsi nici mântuire, nici pace, dacă nu ne întoarcem să te întâlnim din nou în grajdul din Bethleem. Amin.  

Superbia....

Superbia este renegarea lui Dumnezeu, invenția diavolilor,
disprețul oamenilor, mama judecării aproapelui, fiica laudelor, semn al sterilității, refuzul ajutorului lui Dumnezeu, izvor al mâniei, poarta ipocriziei, ajutorul diavolilor, păstrătorul păcatelor, făcătorul cruzimii, ignorarea compătimirii, judecător crud, adversar al lui Dumnezeu, rădăcină a blestemelor și a înjurăturilor. Culmea ei este refuzul ajutorului lui Dumnezeu și exaltarea propriilor eforturi, ceea ce este un comportament diabolic (Sf. Ioan Scărarul).

Adame, unde ești?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povesteşte o anecdotă veche reluatăGolem, adică stupid, om fără inteligenţă. Când se trezea dimineaţa îi era atât de greu să-şi regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era şi frică să se culce. În sfârşit, într-o seară şi-a făcut curaj, a luat un creion şi o foaie şi, dezbrăcându-se, a notat unde aşeza fiecare haină. În dimineaţa următoare, s-a trezit bucuros şi a luat lista în mână: pălăria este acolo, şi a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, şi i-a tras pe el; şi tot aşa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de nelinişte – Unde am rămas? Degeaba se căuta şi se căuta: nu reuşea să se regăsească. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, încheie Rabbi.
de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puţină minte încât era chemat 
Această povestire, de o înţelepciune profundă, ar trebui să interpeleze şi pe omul mileniului al III-lea, pe creştinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluţie şi care galopează tot mai repede, datorită inteligenţei omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, ştim unde se află foarte multe lucruri, ştim unde se află prietenii şi duşmanii noştri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineaţa, nu reuşim să ne mai regăsim pe noi înşine, asemenea omului din povestirea de mai sus.
Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este, însă, veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam şi Eva, înşelaţi de diavolul şarpe, plini de ruşine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde eşti? Se ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam şi Eva, şi de aceea nu mai ştiau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate şi frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puţin timp vom sărbătorii din nou Naşterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos şi profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să ştim că Dumnezeu Fiul a venit printre noi şi din prea mare dragoste faţă de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morţilor VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu şi Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră şi să reaşeze în culmea planului său de mântuire.
Aşadar, în liniştea nopţii Naşterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înşine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa şi nouă întrebarea de la începutul creaţiei lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde eşti

Pr. Pătrașcu Damian 

miercuri, 14 decembrie 2016

INCREDIBIL DE ADEVARAT !!!

Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi.
 La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. 
„Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări: 
1. Cine este Dumnezeu?;
 2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?. În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive.
Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”; .

 Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii.
 Invăţătoarea îl încurajează.
 Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama  îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun.
 Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu.
Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”.
 Sala a explodat în aplauze.
 Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completet: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli, dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”.

 Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei.
 Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze.
 Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi muritorii, tot nu înţelegem…
 Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Cristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul!

Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai întîi!


 Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!

duminică, 11 decembrie 2016

Ce poate să facă rugăciunea insistentă a fraților, și nu tristețea că cineva s-ar putea converti

Fratele unui călugăr de-al nostru îl urmase pe acesta la
mănăstire, dar nu și cu inima, ci mai degrabă numai cu trupul. Detesta acea viață sfântă și chiar haina călugărească, și locuia în mănăstire ca și cum ar fi fost un oaspete. Nu putea să abandoneze acea ospitalitate, deoarece nu știa unde să meargă, nici nu avea mijloacele și nici un loc de muncă din care să poată trăi. Conduita lui rea le îngreuia viața tuturor, dar bunii călugări încercau din toate puterile să-l îndemne tot timpul să trăiască în mod virtuos, tolerându-l și din respect față de fratele lui, care suferea foarte mult din cauza acestei situații. Era superb și imoral, până la punctul că nu se preocupa că după această viață există o alta, și oricine ar fi vrut să-l instruiască, el îl lua în râs. În mănăstire se îmbrăca ca un laic; vorbea prostește, se mișca în mod dezordonat, era greu la minte, împrăștiat în lucrurile pe care le făcea; era o problemă serioasă pentru toți, pentru că toți, în loc să-l juece, căutau să-l împace cu sine și cu Dumnezeu.
Spre sfârșitul lunii iulie a fost lovit de ciuma pe care și voi o cunoașteți foarte bine și, ajungând pe patul de moarte începu să fie încolțit de agonie. Partea inferioară a trupului era ca și moartă, iar respirația îi mai rămăsese numai în piept și pe limbă. Frații, cu toții, mergeau să-l viziteze, și căutau să-i ușureze durerile și să-l pregătească bine pentru inevitabilul moment al morții, mijlocind, atât cât puteau, pe lângă Dumnezeu, pentru ca să se milostivească cumva de el. Dar el, înconjurat fiind de frați, a văzut un dragon care venea să-l mănânce, și începu să strige: Iată, eu am fost dat ca hrană unui dragon, dar nu mă poate divora pentru că voi sunteți cu mine. De ce mai stați aici? Plecați, pentru ca el să mă poată divora!
Deoarece frații îl atenționau să-și facă semnul Sfintei Cruci, el le spunea, așa cum putea: eu vrea sî-mi fac semnul Crucii, dar nu pot, pentru că sunt împiedicat de dragon să fac acest lucru. Spuma gurii lui îmi udă fața, gâtul meu este sugrumat de gura lui, brațele mele sunt imobilizate de el, iar capul meu se află deja în gura lui…. În timp ce, palid și muribund spunea aceste lucruri, frații continuau și mai tare să se roage, și să-l ajute pe acel sărăcuț să-și facă semnul Crucii îm mod liber. Acele rugăciuni neîntrerupte și insistente ajunseră la milostivirea lui Dumnezeu și, pe neașteptate, imediat, într-o clipă, muribundul a fost eliberat și, cum și-a făcut semnul Sf. Cruci a putut să strige cu o voce clară: Slavă Domnului, iată că dragonul a plecat, a plecat cel care voia să mă divore, a fugit datorită rugăciunilor voastre. Și, imediat, împăcându-se cu Dumnezeu, făcu vot solemn să se dedice lui Dumnezeu și să se facă un călugăr adevărat. De atunci trăiește într-o stare de boală răscumpărătoare, este chinuit de febră și înfruntă dureri atroce; trupul lui este imobilizat de la brâu în jos, furat morții, trăiește acum într-o profundă pocăință pentru a restitui ceea ce furase; se întâmplă acum că, prin dispoziție divină, lungi vicii sunt arse de infermități și mai lungi, dar tocmai aici, în această stare, acest suflet a regăsit pacea lui iar acum este demn de a fi numărat printre sfinții împărăției cerurilor. Vedeți, fraților, cine ar fi prevăzut că cel care acum a fost lăsat în viață se va converti? Cine ar putea să măsoare cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu? Iată cum acest tânăr pervers și rău, pe punctul morții, în ultimul ceas, a putut să-l vadă pe dragonul pe care-l slujise toată viața; grație rugăciunilor fraților care au implorat milostivirea lui Dumnezeu, în loc să ceară condamnarea lui, a văzut pe dragon nu pentru a-și pierde viața, ci pentru ca să înțeleagă pe cine slujise până atunci, iar acum, știind acest lucru, să-i opună giusta rezistență și rezinstându-i, să-l învingă. El l-a văzut pe cel de care fusese, în mod invizibil posedat, pentru ca să nu mai rămână sub stăpânirea lui. Ce limbă ar putea să povestească milostivirea divină? Ce spirit nu s-ar minuna în fața bogățiilor îndurării divine? (Omilia XIX a Sf. Grigore cel Mare)  




duminică, 6 noiembrie 2016

De ce a fost creat omul în ziua a șasea?

Primul om a fost creat în vigilia Sabatului, pentru că, începând această sărbătoare el să fie deja gata să o sfințească. Cu ce se poate compara acest episod? Cu o persoană care a invitat în casa lui un oaspete de seamă. Înainte de orice a ales camerele cele mai mari și mai luminoase. După aceea, a agățat pe pereți multe lămpi și a pregătit tot ceea ce era necesar pentru prânz. Când toate au fost gata, stăpânul casei l-a luat de mână pe oaspetele său și l-a dus în casă. Așa a făcut Domnul , Binecuvântat să fie El. În prima zi a creației, Domnul a separat lumina de întuneric. În ziua a doua a făcut să răsară trandafirii și toate celelalte specii de parfumuri. În ziua a patra a creat aștrii. În ziua a cincea a creat animalele acvatice și cele zburătoare, iar în ziua a șasea a creat fiarele și toate celelalte specii de animale. La sfârșit l-a creat și pe om și l-a făcut să șadă la masa primului Sabat. 

Mishnah

marți, 1 noiembrie 2016

Amuțiți în „ceasul de plumb”


Moare o persoană dragă: un prieten, o soră, un frate. Și imediat spațiul, pentru cel
care rămâne devine strâmt, se circumscrie în jurul acelui gol, a acelei absențe. Lucrurile lumii se îndepărtează din ce în ce mai mult. Zgomotul lor ajunge la noi din ce în ce slab. Pierdem timpul scrutând în zare ceea ce mai înainte ne umplea de bucurie. Suntem în întregime absorbiți de tăcerea absolută, de gheață, care se răspândește de la acel trup pentru totdeauna inert, pentru totdeauna imobil, pentru totdeauna stins: o tăcere care ne tărăște într-un vârtej de chin și de disperare. „Acesta este ceasul de plumb/Că cel care supraviețuiește își amintește/Așa cum cel care îngheață își amintește de zăpadă/La început frig – apoi paralizie –/Apoi abandonându-se” (Emily Dickinson).
Acelui „ceas de plumb”, în care chiar și gândul pare că se precipită, îi urmează o altă dimensiune a durerii și a timpului: cea în care ne adresăm persoanei pierdute – pentru a-i spune mulțumesc și pentru a-i cere iertare, pentru a aminti și pentru a mângâia - și ne dăm seama că cuvintele noastre rămân suspendate în vânt, fără răspuns, fără a afla o ureche care să le primească, și rătăcesc, nu se știe unde, în căutarea inutilă și dezolată a unei locuințe care să le primească și să le dea lor ospitalitate. Acea tăcere devine și mai grea. Acel plumb devine și mai îngreunat.
Se înțelege, atunci, pentru ce în toate latitudinile oamenii s-au chinuit să elaboreze forme de compensare a acelui gol: de la reîncarnare la înviere, de la supraviețuirea sufletelor la viața lumii ce v-a să vie, de la cultul morților la simpla amintire casnică. Și se iartă, atunci, acel exces de „realism” cu care clocotitoarea imaginație a lumii religioase a vrut să de-a formă și figură, salvându-le în dimensiunea eternului, acelor vieți care nu mai sunt. Probabil că numai astfel noi înșine ne simțim iertați. Și putem încerca să convertim durerea și doliul, regretul pentru ceea ce nu am reușit să spunem și pentru ceea ce nu am reușit să ascultăm, într-o mai mare solicitudine – mai iubitoare, mai puțin obosită, mai atentă, mai largă și mai generoasă – față de toți cei vii care încă se află alături de noi.

Autor: Gabriella Caramore
Sursa: Revista Jesus, octombrie 2016, p. 3.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

marți, 18 octombrie 2016

Semnificația hainei călugărului

În timpul îmbrăcării unui novice, Părintele Anatol îi spuse tânărului: „Fii atent, copile, că această haină nu acoperă, ci descoperă. Nu există nimic scandalos în trup care să trebuiască să fie acoperit. Părinții noștri ne-au încredințat această sfântă haină nu pentru a acoperi, ci pentru a face cunoscut ceea ce contează, adică chipul, mâinile și picioarele, singurele părți pe care le va vedea lumea de azi înainte la tine. Privind la acestea și nu la altele, Domnul ne va judeca: pentru chip, care este locul întâlnirii cu fratele nostru; pentru mâini, care sunt instrumentul pentru a da, semn al unei iubiri și mai mari; în sfârșit, pentru picioare, pentru că vom fi judecați pe unde am umblat, dar mai ales pe unde nu am umblat, pentru toate acele dăți în care fratele a avut nevoie de noi, iar noi nu am răspuns la chemarea lui. Din acest motiv călugărul își lasă chipul, mâinile și picioarele descoperit, și nu acoperite, pentru a dezvălui ceea ce contează cu adevărat

luni, 3 octombrie 2016

Comemorarea trecerii la cele veșnice a Sf. Francisc de Assisi (3 octombrie 1226)

„De focul iubirii sale, se aprindeau sufletele; inimile părinţilor se deschideau cu bunătate către fii lor; nechibzuiții se îmbrăcau cu prudenţa înţelepţilor şi se pregătea în întreaga lume un nou popor al Domnului. Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă” .
Sf. Francisc, după 44 ani de viață pe acest pământ, în seara zilei de 3 octombrie 1226, întins pe pământul rece și înconjurat de frați, va pleca la Dumnezeul pe care l-a iubit cu toate fibrele inimii sale, cu toată ființa lui. Dacă de obicei cărțile și predicile care se fac despre acest mare sfânt subliniază mai ales viața lui petrecută în pocăință aspră, aș vrea în momentele ce urmează să vă propun o altă interpretare a vieții și mesajului pe care el l-a lăsat nouă fiilor săi, și anume faptul că, Francisc, mai degrabă decât omul pocăinței, al Crucii, a fost omul iubirii perfecte.
Citim în scrisoarea I-a către Corinteni: „Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea [darul] profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană [săracilor], și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. Căci noi cunoaștem în parte și profețim în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilărești. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea (1 Cor 13, 1-13).
Sf. Francisc, simțindu-se iubit de Dumnezeu, a făcut din această iubire legea vieții lui, și nu a precupețit nici un efort, nici o jertfă ca să se asemene întru totul iubirii lui Cristos. Din iubire față de Dumnezeu a renunțat la viața petrecăreață din tinerețe; din iubire a renunțat la familia proprie, din iubire a primit darul fraților din partea Domnului; din iubire a mers să predice evanghelia; din aceeași iubire a acceptat să primească în trupul său sfintele răni ale Mântuitorului. Iubirea, și nu pocăința în sine sine, l-a consumat pe Sf. Francisc, astfel că a murit la o vârstă când alții de abia încep să dea ceva lumii, familiei proprii, societății.
Cine iubește nu moare niciodată, nici dacă ar fi sfâșiat de fiare sau ar fi tocat în cel mai mărunt mod posibil. Spune textul amintit la începutul acestei reflecții: „Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă”. În această seară comemorăm moartea trupului Sf. Francisc, nu moartea omului lui Dumnezeu, căci el nu poate muri, așa cum nici un om care iubește nu poate muri. Sf. Francisc nu moare consumat de pocăință, ci de iubire.
Să luăm aminte și să-l imităm, să mergem pe urmele acestui mare sfânt, căci nu vom greși nicicum. La sfârșitul vieții noastre nu vom mai avea nevoie de credință, nici de speranță, nici de bunuri, nici de nimic de pe acest pământ. Unicul lucru pe care-l vom lua cu noi va fi iubirea.
Sf. Părinte Francisc, cel care atât de mult s-a asemănat în iubire cu Dumnezeu ca să fie numit un alt Cristos, să ne ajute  să adunăm în traista vieții noastre cât mai multă iubire, și astfel să ne mântuim și noi și să ne bucurăm împreună cu Sf. Francisc și cu toți sfinții în Paradis. Amin.   


miercuri, 7 septembrie 2016

Nu lasa focul sa se stinga

În jurul anilor 1770-1780, un om din Carolina de Nord, numit John Morris si-a construit o casa în Rutherfordton. Folosind doua pietre de cremene, el si-a aprins un foc în semineu. Impresionat de felul cum focul a înviorat atmosfera casei, Moris a hotarît sa pastreze acel foc sa arda continu. De aceea cu o deosebita atentie, s-a îngrijit ca focul sa nu se stinga niciodata.
Mai mult decît atît; atunci cînd a construit o casa noua  pentru fiul sau, a luat un carbune din focul din semineul casei sale si a aprins focul si-n noua casa. Mîndri de aceasta realizare, membrii familiei Morris, au hotarît sa pastreze focul aprins din generatie în generatie, în onoarea tatalui si-a bunicului lor.
În anul 1920, din întreaga familie Morris, a mai ramas un singur urmas direct, ce era stra –stra- stra-nepot a lui John Morris, numit William Morris. Acesta era în vîrsta de aproape 80 de ani, nu se casatorise si nici nu avea nici un urmas.
Prin multe încercari William a dorit sa-i determine pe cei ce-i erau rude mai îndepartate sa pastreze traditia familiei si sa nu lase focul sa se stinga. Dar niciunul dintre acestia n-au fost gata sa preia acest angajament. Auzind de framîntarea batrînului, un vecin de-al acestuia l-a vizitat si s-a angajat ca  sa pastreze focul sa arda si în generatiile urmatoare.
În anul 1948, la moartea lui William Morris, trecuse deja mai mult de 170 de ani de cînd focul a fost aprins si-a ars continu.
În aceasta vreme si noi suntem chemati sa pastram aprins un foc care a început sa arda cu mai mult de 2000 de ani în urma. Au trecut razboaie, revolutii, iar pe scena lumii au venit si au trecut  curente filozofice si miscari religioase; dar flacara aprinsa de Cristos, nu s-a stins. Aceasta lumina a stralucit continu în întuneric. Acum este rândul tau sa îngrijesti ca aceasta flacara sa nu se stinga. Îti vei împlini aceasta slujire ?

joi, 18 august 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie foarte frumoasă

Este adevărat. Evanghelia nu ne spune nimic despre chipul Mariei. Ca de altfel, nu ne spune nimic nici despre chipul lui Isus.
Poate că e mai bine așa. Așa nimănui nu i se neagă speranța să audă într-o zi, poate chiar din partea unui arhanghel în trecere: „Știi că semeni foarte mult mamei și fratelui tău?”.
Oricum, cred că Maria era foarte frumoasă.
Nu mă refer numai la sufletul ei. Care, chiar și fără umbra păcatului, era atât de limpede încât Dumnezeu se oglindea în el. Ca munții cei veșnici care, în Alpi, se reflectă în imobila transparență a lacurilor.
Vorbesc și de trupul ei de femeie.
Când ajunge la acest punct, teologia pare să survoleze asupra frumuseții ei fizice.
O lasă să fie celebrată de poeți: „Fecioară frumoasă, care este îmbrăcată cu soarele, încoronată cu stelele, Marelui Soare i-ai plăcut astfel că și-a ascuns în tine lumina...”.
O încredințează cântecelor celor umili: „Privește spre poporul tău, o, frumoasă Doamnă”.
Sau celor pasionantelor refrene ale lumii: „Din răsărit tu apari mai frumoasă... nu există stea mai frumoasă ca tine”.
Sau unui salut rapid al unei antifone: „Vale, o valde decora”. Te salut, o preafrumoasă!
Sau aluziilor liturgice din cântul „Tota pulchra”. Toată frumoasă ești, Marie. Ești splendidă, adică, în suflet și în trup!
Însă ea, teologia, nu trece dincolo. Nu are curajul. Tace asupra frumuseții umane a Mariei. Poate din pudoare. Poate datorită faptului că crede că a spus totul speculând despre fascinația supranaturală a ei. Poate pentru că este datoare unor difidențe încă nedepășite în privința rolului salvifice a trupului. Poate pentru că prea preocupată de a reduce atracția ei la dimensiuni naturaliste, sau temătoare de a trebui să plătească taxa miturilor eternului feminin.
Și totuși, nu ar trebui să fie prea dificil să găsim în evanghelie indicele revelator al frumuseții corporale a Mariei.
Există în limba greacă un cuvânt foarte important, plin de semnificate misterioase care nu au fost niciodată pe deplin explicitate. Acest cuvânt, care fondează substanțial întreaga serie de privilegii supranaturale ale copilei din Nazaret răsună în salutul îngerului: „Kekharitomene”. Este tradus prin expresia: „plină de har”. Dar nu ar putea să-și găsească echivalentul în „foarte grațioasă”, cu aluzii evidente și la încântătoarea splendoare a chipului ei uman?
Cred că da. Și fără să forțăm nota. La fel cum, fără multe forțaturi, Papa Paul al VI-lea, într-un discurs ținut în anul 1975 a avut curajul să vorbească pentru prima dată de Maria ca „femeia îmbrăcată în soare, în care razele preacurate ale frumuseții umane se întâlnesc cu cele supraumane, dar accesibile, ale frumuseții supranaturale”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, prin tine vrem să-i mulțumim Domnului pentru misterul frumuseții. El a răspândit-o ici și colo pe pământ pentru ca, de-a lungul drumului, să țină treze inimile noastre de pelerini, nostalgiile insuprimabile ale cerului.
O face să strălucească în culmile înzăpezite, în tăcerea sublimă a pădurilor, în forța valurilor mărilor, în tresărirea parfumată a ierbii, în pacea serii. Și este un dar care ne îmbată de fericire pentru că, chiar și numai pentru o clipă, ne dăruiește să ne aruncăm privirea în crăpăturile care dau spre veșnicie.
O face să strălucească în lacrimile unui copil, în armonia trupului unei femei, în vraja ochilor ei răzătoare și fugitive, în albul tremurând al bătrânilor, în tăcuta apariție a unei bărci care alunecă pe valuri, în freamătul tricourilor colorate ale coridoarelor care aleargă repede în răsăritul unei zile de mai. Și este un dar care ne disperă, pentru că, așa cum spunea cineva, această bogăție se joacă și se pierde la masa verde a timpului.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, splendidă ca o lună plină de primăvară, împacă-ne cu frumusețea. Tu știi că durează puțin în mâinile noastre avide. Se ofilește imediat sub privirile noastre nesătule. Se usucă pe neașteptate la suflul malign al arzătoarelor noastre avariții. Se contaminează repede la atingerea latentelor noastre necurății. În sfârșit, nu știm să o tratăm bine. Iar groapa adâncă pe care o face în suflet, în loc să să vadă că este o amforă de fericire care ne face să cântăm de bucurie, o vedem ca o rană de nevindecat, care ne face să urlăm de durere.
Te rugăm, ajută-ne să depășim ambiguitatea trupului. Eliberează-ne de spiritul nostru necioplit. Dăruiește-ne o inimă curată, ca inima ta. Redă-ne preocupărilor de necontaminate transparențe. Și îndepărtează de la noi tristețea de a trebui să ne ferim ochii de la lucrurile frumoase ale vieții, din teama că atracția efemerului ne va face să depistăm pașii de la căile care conduc la pragurile eternității.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, fă-ne să înțelegem că va fi frumusețea cea care va salva lumea. Nu o vor păzi de catastrofa planetară nici forța legii, nici înțelepciunea celor docți, nici diplomația. Din păcate, astăzi, în deriva valorilor, sunt pe punctul să se înece și vechile ambarcațiuni considerate foarte sigure. Trăim anotimpuri crepusculare.
Însă, în această cameră obscură a rațiunii, mai există o lumină care va putea să impresioneze pelicula bunului simț: iar aceasta este lumina frumuseții.
Tocmai din acest motiv, Sf. Fecioară Marie, vrem să simțim fascinația totdeauna benefică și a umanei talei splendori, așa cum simțim ademenirile, uneori înșelătoare, ale creaturilor pământești. Deoarece contemplarea sfințeniei tale supraomenești ne ajută deja foarte mult să ne ferim de noroi. Dar să știm că tu ești foarte frumoasă trupește, cât și sufletește, este pentru noi motiv de incredibilă speranță. Și ne face să intuim că orice frumusețe a pământului este de abia o mică sămânțâ destinată să înflorească în serele din ceruri.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 105-108.