joi, 28 aprilie 2016

Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus

“…Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult
efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie, dacă nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţile noastre.
Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu…”

sâmbătă, 23 aprilie 2016

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi...”. Reflecție la Duminica a V-a după Paști

Predică duminica a V-a după Paști
Anul C


Fap 14,20.21b-27;
Ps 144;
Ap 21,1-5a;
In 13,31-33a.34-35

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi...”.

În fragmentul evanghelic din această duminică, Isus, vestindu-le ucenicilor săi că nu peste multă vreme se va înălța la Tatăl, adică se va reîntoarce acolo de unde a venit, le lasă acestora și un îndemn, sau mai bine spus un testament: să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi. În acest îndemn al lui Isus vedem care este dorința lui pentru noi, pentru ucenicii lui atunci când El nu va mai fi în mijlocul lor, cât și măsura iubirii cu care aceștia, și noi, vor trebui să iubească: așa cum v-am iubit eu pe voi. Observăm înainte de toate că Isus nu cere nimic imposibil, nimic deosebit, nimic ciudat ucenicilor săi: nu le cere să facă salturi mortale, să facă minuni, să plece în deșert unde să facă pocăință pentru păcatele lor. Simplu, fără nici o altă condiție, El le cere să se iubească. Aici apare dificultatea pentru noi și de aceea, vom reflecta în minutele ce urmează asupra acestei exigențe a vieții sociale și creștine deopotrivă. Ce este iubirea? Fiecare dintre noi, în general în adolescență sau în prima tinerețe, putem spune că am trăit primele experiențe ale iubirii. Astfel, într-una din zile, fără să o fi căutat, întâlnind un el sau o ea, (deși poate întâlnisem acea persoană de multe ori până atunci, poate și pentru că eram colegi de școală, sau vecini), am rămas orbiți, am simțit pentru acea persoană o atracție specială. Din acel moment, și pentru că încă eram necopți la minte, așa cum este și trebuie să fie un adolescent, nu am mai avut pace. Am căutat orice ocazie de a ne întâlni cu acea persoană, cea mai frumoasă din lume în acel moment, cea mai deșteaptă, și pentru noi nu exista nimic altceva în afară de acea persoană. Am rămas orbiți, ne-am jurat dragoste și fidelitate veșnică, și câte și mai câte nu se petrec în mintea unui adolescent în acele momente! Cât a durat această iubire, sau a fost iubire ceea ce am experimentat în acele momente, la acea vârstă? Continuând firul reflecției noastre, astăzi, dacă privim la acele momente, râdem cu urechile până la gură, cât de naivi am putut să fim, căci după o vreme mai lungă sau mai scurtă, din diferite motive, poate și pentru că am întâlnit pe cineva mai frumos și mai inteligent, am abandonat iubirea vieții noastre și am început o altă aventură, alături de altă persoană. Pe de altă parte, cunoaștem atâtea persoane care și-au jurat iubire veșnică, indiferent de ce s-ar fi întâmplat, iar după o vreme, astăzi din ce în ce mai scurtă, cu și mai multă pasiune, își jură moarte și ură veșnică; urăsc iubirea vieții lor din toate puterile, cu gândul, fapta și omisiunea, cu toată ființa, iar floricica vieții lor, alintată cu atâtea diminutive devine în scurt timp vacă, bou, canalie, criminal, etc. Acolo a fost iubire adevărată? Putem iubi pe cineva pentru veșnicie? Gândiți-vă de câte ori pe parcursul unei zile trecem de la bucurie la tristețe, de la ură la iubire, de la răbdare la pedeapsă, și vom constata cât suntem de schimbători în decursul a numai 24 de ore! Mai merită să ne jurăm iubire veșnică? Noi în biserică, citim Cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: iubiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit eu pe voi; însă dincolo de poarta bisericii schimbăm registrul și spunem: trebuie să meriți iubirea mea. Atunci cum stau lucrurile? Poate cineva, fie și Isus, să ne poruncească să iubim? Poate cineva porunci inimii să iubească pe toți, fără distincție, pe dușmani, pe antipatici, pe soacra cicălitoare, pe soțul bețiv, pe soția căreia i se învârte capul ca girofarul poliției după alți bărbați, pe copii nesimțiți care ne-au dat din casă după ce i-am crescut așa cum numai noi am știut?
Putem noi iubi așa cum Cristos ne-a iubit? Dar cum ne-a iubit Isus? Știm bine că el ne-a iubit și ne iubește în fiecare zi, până la a-și fi dat chiar și viața pentru noi, numai ca să ne știe pe noi mântuiți, fericiți, o fericire care nu înseamnă hilizeală, sărbătoare continuă, ci un drum de parcurs, cu cer senin și cu tunete, cu ploi și furtuni. Iubirea pe care ne-o poruncește Isus nu ține cont de hachițele persoanei, de viciile ei, nici chiar de virtuțile ei. Isus ne poruncește să iubim persoana, nu ceea ce face sau va face ea. Isus ne poruncește să iubim gratuit, indiferent ce se va întâmpla cu persoana iubită: Isus ne invită să iubim fără condiționări, fără „dacă...„, și „să vedem...”, adică, dacă este nevoie, până la moarte, și încă moartea pe cruce.

Pr. Damian Pătrașcu 
  


miercuri, 13 aprilie 2016

Despre spovadă

Unui fiu duhovnicesc îi dădu bătrânul următoarele sfaturi pentru spovedanie:
– Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des, dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.
Spun ucenicii Părintelui Paisie, că după ce-i spovedea şi le dădea unele sfaturi, le zicea cu duh smerit şi rugător:
– Să fiţi sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiţi niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin el.
La urmă bătrânul adăuga această rugăciune de iertare fiilor săi duhovniceşti, care le mişca inima până la lacrimi:
– Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte, că poate v-am smintit sau poate nu m-am purtat cu voi cu mai multă dragoste. Să ne rugăm unii pentru alţii, ca Dumnezeu să ne învredniceacă de mântuire şi să ne facă parte de un colţişor de Rai…
Din Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 112; p. 115