marți, 28 iunie 2016

Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească.
Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:
– Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?
– Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.
Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.
– Înţeleg, zise părintele. Altceva?
– Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.
– Altceva, soră?
– Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.
Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.
– N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

joi, 23 iunie 2016

Cum a fost torturat în închisoare monseniorul Tertulian Langa

Denunţul penal depus împotriva călăului Alexandru
Vişinescu, tartorele infernului din penitenciarul comunist de la Râmnicu Sărat, care, la 88 de ani, încă îl înjură pe Isus Cristos şi încearcă să îi bată pe jurnalişti cum îi bătea odinioară pe Corneliu Coposu şi pe ceilalţi deţinuţi politici, a readus în atenţia publicului suferinţele celor prigoniţi în timpul teroarei bolşevice.
Unul dintre mărturisitorii credinţei creştine în infernul puşcăriilor comuniste a fost monseniorul Tertulian Langa. El a trecut la Domnul chiar în aceste zile, iar înmormântarea înaltului prelat va avea loc chiar azi, la Cluj. El a lăsat în urmă mărturii cutremurătoare ale torturilor puse la cale în închisorile comuniste de către acei torţionari care, azi, spun că nu au avut nici o vină. Monseniorul Tertulian Langa se va bucura din Cer de beatificarea unui alt martir al temniţelor comuniste, monseniorul Vladimir Ghika, cel care i-a fost îndrumător spiritual şi care l-a cununat pe tânărul Tertulian Langa cu Doina Ana Ştefan.
O personalitate deosebită
Monseniorul Tertulian Langa a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi ale Bisericii Greco-Catolice. El a fost unul dintre conducătorii din clandestinitate al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, apoi a devenit vicar general al eparhiei, precum şi decan al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Cluj. Monseniorul Tertulian Langa i-a fost alături regretatului arhiepiscop IPS George Guţiu în demersurile de reconstrucţie a Bisericii Greco-Catolice după deceniile de prigoană comunistă.
O biografie amănunţită a monseniorului a fost făcută de demnul său urmaş de la Cluj, părintele Cristian Langa. Documentul arată că monseniorul Tertulian Langa s-a născut la 26 octombrie 1922, la Târgu-Mureş. Era fiul lui Tertulian Langa şi al Elisabetei Nicola. Tatăl, originar din Făgăraş (Şercaia), şi-a făcut liceul şi teologia la Blaj. Mama, originară din Sibiu, era descendentă directă din Horia (din fiul Luca al lui Nicola Ursu stabilit la Măierii Sibiului). Monseniorul Tertulian Langa s-a refugiat la Sibiu în anii ocupaţiei maghiare din Transilvania de Nord (1940 – 1944), apoi a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti. A terminat facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere. După licenţă, s-a înscris la doctorat, nefinalizat. A funcţionat o vreme ca bibliotecar şi asistent la catedra profesorului G. G. Antonescu de la Pedagogie, în Bucureşti. Între timp (1944-1948), a urmat cursuri de Teologie şi filosofie creştină la Bucureşti şi la Blaj, cu monseniorul Vladimir Ghika şi cu viitorul episcop-martir Tit Liviu Chinezu. Un contact deosebit a fost cel cu monseniorul Vladimir Ghika pe care, timp de şapte ani, l-a avut duhovnic. Spre întâlnirea cu el a fost pregătit de episcopul Ioan Suciu, care anual mergea la Târgu-Mureş pentru a ţine exerciţii spirituale. Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat, în 31 august, la Bucureşti, iar episcopii martiri Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu sunt, alături de alţi cinci episcopi greco-catolici ucişi în temniţele comuniste, obiectul unei cauze de beatificare aflată pe rolul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican.
În data de 23 aprilie 1948 a fost arestat şi condamnat, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale de stat, la 20 ani muncă silnică. A ieşit din închisoare după mai bine de 16 ani, la 26 iunie 1964, după ce a cunoscut penitenciarele şi lagărele de muncă de la Malmaison, Ministerul de Interne, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Salcia-Grădina (Balta Brăilei).
Monseniorul Tertulian Langa a fost hirotonit preot greco-catolic în clandestinitate în 20 decembrie 1964. Succesiv, el a avut funcţii de răspundere în cadrul eparhiei de Cluj, vicar general şi ”ordinarius”, adică locţiitorul episcopului, profesor de teologie în clandestinitate, iar după 1989, vicar general eparhial, profesor al Institutului Teologic “Sfântul Ioan Evanghelistul”, conferenţiar universitar şi decan al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
Mărturii din Infern
Monseniorul Tertulian Langa a lăsat o serie de mărturii legate de infernul temniţelor comuniste, care contrazic flagrant miciunile foştilor torţionari, care pretind că foştii deţinuţi politici din temniţele comuniste ar fi beneficiat de un tratament uman. Aceste mărturii au fost consemnate în cadrul unui interviu luat de Silviu Despa pentru blogul tertulianlanga.blogspot.com.
Într-una dintre aceste mărturii vorbeşte de martiriului episcopului-vicar de Bucureşti, Vasile Aftenie. ”Ieşit odată din anchetă, bătut, tumefiat, cu buza sfârtecată, se întoarce în celulă şi spune: „Noroc am avut!” Dar noi am zis: „dar cum puteţi să spuneţi că aţi avut mare noroc, că vă vedem aşa cum sunteţi...” „Păi ia închipuie-ţi, dacă l-ar fi bătut pe Nelucu în locul meu...”, ăsta era episcopul de Blaj, „pe Suciu, ce s-ar fi ales de el, că el este o mână de om, dar eu sunt cât un urs, în mine pot să dea cât vor, că nu-mi pasă...” Iată câtă detaşare de propria lui persoană, se bucura că a fost bătut el, căci avea această capacitate... Dumnezeu i-a dat această forţă fizică să reziste şi se bucura că-şi poate folosi puterea împotriva răului, şi îi era milă de cel ce nu ar fi avut aceeaşi putere ca şi el şi se bucura că el a fost cel ales să fie bătut, şi nu celălalt. Pe acest episcop, văzând că nu au nici un mijloc de a-l învinge, s-au gândit să-l corupă. În acest sens, ei au organizat o întâlnire la Sinaia cu toţi conducătorii politici din acea vreme: Gheorghiu Dej, Petru Groza, Teoharie Georgescu, ministru de interne şi patriarhul Iustinian Marină, care din primul moment a colaborat cu comuniştii şi cu ofiţerii sovietici. Dar înainte de a se întâlni cu acele somităţi politice ale vremii de atunci, l-au „făţuit”, cum spunea el, l-au ţinut 2 săptămâni în trai bun, degajat, la o vilă din Sinaia, i-au dat de mâncare, l-au făcut să se simtă bine, şi după 2 săptămâni i se spune: „veţi primi o vizită importantă.”
Şi într-adevăr, erau cele mai importante personalităţi politice ale vremii, şi mai gureş de felul lui, Petru Groza i-a spus: „Domnule Aftenie, te aşteaptă zile mari, ai să fii Mitropolit de Iaşi!” „Nu pot să fiu Mitropolit de Iaşi, pentru că acolo este Mitropolie Ortodoxă şi eu nu sunt ortodox!” „O aranjăm noi şi pe asta! Ce ai de spus?” Nu a răspuns nimic. L-a luat Gheorghiu Dej: „Ascultă domnule, noi nu am venit să pierdem vremea, te duci la Iaşi sau nu te duci?” „Nu am ce căuta la Iaşi!” Atunci îl ia Patriarhul Marina: „Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu fratele Vasile! Noi vorbim aceeaşi limbă! De la Iaşi mai faci un pas până în scaunul Patriarhal de la Bucureşti şi ajungi Patriarh al României!” A tăcut. Un maior de Securitate, ca pe vremuri în Sinedriu unde a fost lovit cu pumnul de sutaş Hristos, l-a lovit cu pumnul în faţă: „Nu răspunzi nimic când te întreabă tovarăşii?”
Şi atunci a dat un răspuns monumental: „Nu am nici neam, nici suflet, nici conştiinţă, nici credinţă de vânzare!” Intervine Teoharie Georgescu: „Ăsta-i nebun, daţi-l afară!” Epilogul: într-o altă închisoare stau cu un preot de la o Biserică din Bucureşti. Cum era la Jilava o atmosferă semi-obscură, era o închisoare sub pământ, nu vedeam din primul moment până când nu mă obişnuiam cu cei de acolo. După câteva minute, din grămada de oameni prezentă în celula de la Jilava, se apropie de mine un personaj: „Uitaţi-vă la mine, mă cunoaşteţi?” „Nu vă cunosc!” „Nu mergeaţi dvs. la Biserica Sf. Iosif?” Era aproape de casă, dar de obicei merg la Biserica mea. „Nu stăteaţi în spatele Bisericii acolo?” „Ba da, stăteam!” „Uitaţi-vă bine la mine: eu sunt preotul Iancu Baltaizăr; fiindcă ştiu cine sunteţi, şi fiindcă nu vom sta multă vreme aici,” fiindcă eram în permanentă mişcare, „să vă spun ceva, înainte de a ne despărţi: am fost chemat de 2 oameni de la Securitate să fac o înmormântare. M-au luat şi m-au pus într-o maşină şi m-au dus la Belu. Dar nu au participat la înmormântare. „Intră acolo şi fă-i ce trebuie, până ce noi tragem o ţigară.” Curioasă formă de a participa la o înmormântare, trăgând o ţigară pe de-nlături!... Atunci...”, ...Iancu Baltaizăr, ”mi-am luat inima în dinţi şi am deschis sicriul. M-am îngrozit de ce am văzut în faţa mea: aveam în faţa mea un om desfigurat complet, un ochi atât de umflat că nu se mai vedea, nu-l recunoşteam cine este, şi obrazul era rupt încât i se vedea dantura. Se vedea că omul purtase barbă, era smulsă. Am trecut de cealaltă parte să văd poate că-l recunosc din profilul celălalt. L-am recunoscut: era episcopul greco-catolic Vasile Aftenie din Bucureşti.”
Din recuzita anchetelor bolşevice bătaia era nelipsită. ”Prima mea anchetă a început printr-o prăvălire în întuneric. Adică am fost dus noaptea în faţa unei uşi, s-a deschis uşa şi am primit un şut în spate şi m-am rostogolit şi cădeam într-o pivniţă. Când am ajuns la capătul scărilor, mi-au deschis o altă uşă şi am fost orbit de lumina care era acolo. În acea încăpere erau atârnaţi miei, jumătăţi de miei, jumătăţi de viţel, din buzele unui miel despicat picura sânge. Eu acolo am căzut, lângă buzele mielului din care picura sânge. Era în joia mare dinainte de Paşti. Nu era fără semnificaţie această scenă: un miel din care picura sânge. Eu eram acolo... Fără nici o vorbă, m-au legat de mâini şi de picioare şi pe sub ele mi-au băgat o rangă de fier, m-au ridicat pe 2 mese, şi au început să dea. Stând aşa, cu fesele înspre ei, dădeau la fese, îmi dădeau... dădeau... dar unul dintre: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic!” Nenorocitul de mine, eu nu eram fanatic, n-aveam nimic fanatism şi tremuram şi eu ca varga! Nu eram erou! Dar tremuram de durere, asta este realitatea şi este inutil să fac pe eroul, să spun că nu-mi păsa... îmi păsa grozav şi mă temeam de moarte! Dar ei ca să nu se audă răcnetele mele, mi-au înfundat gura cu un ciorap, pe care îl mai purtaseră şi alte guri la torturi, îl şimţeam scorţos... deci mi-au înfundat gura cu un ciorap. În timp ce eram bătut şi îi auzeam pe ei cum sunt furioşi că eu nu scot nici un sunet, dar nu puteam scoate că eram înfundat: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic! Las că te-nmuiem noi, bestie fascistă!” ...am ajuns şi fascist acum!... În acel moment aud de peste drum, în miezul nopţii, trăgând clopotele. Era Joia Patimilor. Atunci am strigat, pentru mine, că ei nu auzeau: „Isuse!” Ei credeau că am răcnit de durere, dar eu de bucurie că m-am întâlnit cu Hristos, am strigat: ”Isuse!” Atunci s-au potolit că m-au făcut să strig „Isuse!” şi eu le-am mulţumit pentru asta”, mai spunea părintele Tertulian Langa.

Sursa: www.romanialibera.ro 

vineri, 17 iunie 2016

Acel bun păstor care îl ia pe Iuda pe umeri


de Andrea Tornielli

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie
2016, în "Sfântul Ioan din Lateran" întrunirea Diecezei de Roma, într-un pasaj al intervenţiei sale a invitat să nu "se pună în teren o pastoraţie de ghetouri şi pentru ghetouri", amintind că realismul evanghelic "nu înseamnă a nu fi clari în doctrină". "Nu este vorba - a adăugat el - de a nu propune idealul evanghelic, dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă". În această privinţă, Bergoglio a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: "Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie".
Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din V?yelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.
Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican II, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui "Iuda, trădătorul". "Sărmanul Iuda - a început preotul -! Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»".
"Prietene! Acest cuvânt - continuă Mazzolari - care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva Lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învăţătorului".
După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: "Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale".
"Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten".
(După Vatican Insider, 17 iunie 2016)

Traducere: Pr. Patrașcu Mihai
Sursa: www.ercis.ro 

miercuri, 1 iunie 2016

Prezentul și viitorul nostru este trecutul?


Pe vremea noastră, copiii ştiau să fie respectuoşi, în vreme ce copiii de astăzi nu sunt; pe vremea noastră era credinţă; astăzi, tinerii nu mai cunosc drumul spre biserică; pe vremea noastră, fetele erau pudice, nu ca acum, că umblă îmbrăcate dezbrăcate; pe vremea noastră, copiii citeau continuu cărţi; astăzi, copiii stau numai în faţa computerului sau al celularului (de parcă pe vremea lor ar fi existat computere şi celulare!); odată, preoţii erau mai serioşi; astăzi, cu toţi preoţii ăştia tineri, nu mai ştii ce să crezi; pe vremea lui Ceauşescu, toţi aveau de muncă şi nu se copia la bacalaureat; astăzi sunt o grămadă de tineri şomeri şi se copie pe rupte; odată, vinul, roşiile, castraveţii şi pâinea aveau gust; astăzi, toate au miros şi gust de plastic; pe vremea noastră..., să adauge fiecare tot ce vrea şi ce a mai auzit de la cei în vârstă. Este adevărat, odată era aşa, şi poate că era bine aşa; astăzi nu mai trebuie să fie ca odată, pentru că ar fi vai şi-amar de noi, dacă am trăi ca în Evul Mediu, sau ca în secolul al XIX-lea, sau ca pe timpul lui Ceauşescu. Astăzi, valorificând lucrurile bune din trecut, descoperirile ameţitoare şi învăţând din greşelile întregului trecut al omenirii, al ţării noastre, să facem să fie bine pentru noi şi pentru viitorul nostru şi al celor ce vor veni după noi, pentru că a vrea ca prezentul şi viitorul nostru să fie ca trecutul ar fi o greşeală enormă, şi inutil ne-am căi dacă am vrea să reînviem timpurile trecute, Egiptul, în care mâncam praz şi pepeni pe rupte, pâine cu zahăr şi cafea făcută din cicoare. Trecutul poate deveni nociv şi periculos, dacă ne agăţăm de el ca evreii în deşert, când trăiau din amintirile sclaviei, şi acestea distorsionate, reduşi la nişte larve şi care ajunseseră la o asemenea stare de îndobitocire, încât de acum se mulţumeau numai cu cojile aruncate de stăpânii lor, uitând că până şi pe acelea le înghiţeau îndoite cu polonice de lacrimi. Sincer, n-aş vrea să trăiesc în Evul Mediu (deşi, în unele privinţe, „guvernanţii” noştri ne fac să trăim astfel, dacă nu chiar mai rău), nici în timpurile criminale ale comunismului, timp în care omul în sine şi pentru sine nu valora nici cât o ceapă degerată. Şi atunci, de unde toată această nostalgie faţă de trecut, uneori chiar o remuşcare că nu mai trăim ca atunci? Anticii au spus bine: istoria este învăţătoarea vieţii; cu condiţia ca această istorie să aibă discipoli înţelepţi, şi nu închistaţi în trecut, altfel această şcoală a istoriei devine şomeră, bună numai de aruncat la câini.
Sunt conştient şi sigur că, aşa cum Isus Cristos s-a întrupat în trecutul nostru, odată, tot aşa se va întrupa şi în prezentul şi în viitorul acestui pământ, şi pe această întrupare mă bazez când spun că, dincolo de ceea ce s-a făcut în trecut, bine şi rău, tot aşa, trebuie să-i permitem Mântuitorului să se întrupeze şi în prezentul şi viitorul nostru, pentru că el, spune Scriptura, a venit şi va veni „în timp ce noi eram păcătoşi”; cred cu toată tăria că, aşa cum odată, în vechime, s-a putut spune: „Iată, acum este vremea potrivită, acum este timpul mântuirii” (2Cor 6,2), tot la fel putem spune şi noi, ba încă cu mai mult curaj, cu condiţia să recunoaştem, în prezentul nostru, prezentul veşnic al lui Dumnezeu, acel astăzi divin care a fost, este şi va fi. De altfel, şi pe discipolii săi, speriaţi de plecarea lui iminentă, Isus îi asigură: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).
Aşadar, prezentul şi viitorul nostru nu trebuie să fie trecutul, ci Cristos, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, cel care vrea şi doreşte cu tot dinadinsul să îmbrace trupul meu, şi al tău, şi al întregii lumi şi să-l îndumnezeiască, să-l „înomenească”, să-l facă tot mai mult capabil de a-l dori pe Dumnezeu, cu toată semnificaţia dorinţei în limba română.
Opincile şi-au trăit viaţa şi mulţumim pentru că au purtat oamenii prin colbul atâtor secole; noi vrem astăzi condiţii de mileniu al III-lea; credinţa ne-o vom trăi în mod autentic şi responsabil numai dacă vom cerceta trecutul cu înţelepciune şi fără să fim pătimaşi, şi dacă ne vom deschide ochii să recunoaştem degetul lui Dumnezeu şi întruparea lui Cristos în timpul şi locul nostru. Dumnezeu este stăpânul timpului şi al istoriei, iar noi suntem conţinutul acesteia, în care se va revărsa din belşug harul şi îndurarea divină, în măsura în care vom şti să ne golim de noi înşine şi vom fi dispuşi să ne lăsăm umpluţi de el şi de aproapele nostru. Spune Mântuitorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga”. Are dreptate, sau nu?
Pr. Damian Pătraşcu
Articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton 3 (2016)