sâmbătă, 16 iulie 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie a pâinii

„Și l-a pus în iesle”.
În numai câteva rânduri, cuvântul „iesle” este repetat de trei ori. Lucru care, ținând cont de stilul evanghelistului Luca, ne face să ne gândim un pic.
Evanghelistul face aluzie la ceva: nu există îndoială. El, pictor, a vrut să o reprezinte pe Maria în atitudinea celui care umple coșul gol de pe masă. Dacă este adevărat că în iesle se pune mâncare pentru animale, nu este greu să vedem în această așezare intenția de a-L prezenta pe Isus, încă de la prima lui apariție, ca fiind hrană a lumii. Chiar mai mult: ca pâine a lumii.
Dedesubtul, deci, a paielor animalelor.
Deasupra paielor, grâul măcinat și copt pentru oameni.
În iesle, învăluit ca într-o candidă față de masă, pâinea cea vie coborâtă din cer.
Lângă iesle, ca în fața unui tabernacol, stă brutărița acelei pâini.
Maria înțelesese bine rolul ei încă de când fusese condusă de Pronia divină să nască departe de satul ei, acolo la Bethleem: care înseamnă tocmai „casă a pâinii”.
Din acest motiv, în noaptea refuzului, a folosit ieslea ca și coșul pe care se pune pâinea pe masă. Ca și cum ar fi vrut să anticipe, cu acel gest profetic, invitația pe care Isus, în noaptea trădării, o va adresa lumii întregi: „Luați și mâncați cu toți: acesta este trupul meu oferit ca jertfă pentru voi”.
Deci, Maria purtătoare de pâine. Și nu numai de pâine spirituală.
Am deforma figura ei dacă am sustrage-o preocupării umane a celei care face eforturi pentru a nu lăsa masa casei lui fără mâncare. Da, ea a lucrat mult pentru pâinea materială. Și uneori, atunci când nu reușea să o procure, poate că va fi plâns în ascuns. Așa cum a făcut o altă Marie, femeie săracă, care locuiește într-un bordei împreună cu o mulțime de copii și cu soțul șomer și care, pentru că nu mai are nimic, nici o bancă nu vrea să-i acorde vreun credit, și nici magazinul de lângă casa lor nu mai vrea să-i dea ceva pe datorie.
Cred că Isus a citit în ochii strălucitori ai mamei lui tulburarea pentru pâinea care lipsește, și extazul aromei acesteia atunci când, încă caldă scoasă din cuptor, este frântă într-o mulțime de bucățele.
Din acest motiv există în evanghelii atâta bucurie pentru pâine, pentru acea pâine care împărțindu-se se înmulțește și, trecând din mână în mână, satură foamea săracilor așezați pe iarbă, și se revarsă în cele douăsprezece coșuri rămase.
Din acest motiv, în centrul rugăciunii de adresat Tatălui, Isus a introdus cererea pentru pâinea cea de toate zilele. Și ne-a lăsat nouă formula pentru a implora de la Mama harul unei drepte împărțiri, astfel ca nici unul dintre fii ei să nu rămână fără pâine.
Sfântă Fecioară Marie, mamă a pâinii, cine știe de câte ori în interiorul casei din Nazaret ai trăit și tu sărăcia mesei, pe care ai fi vrut-o mai bogată pentru Fiul lui Dumnezeu. Și, ca toate mamele de pe pământ, preocupate să ferească de nevoi adolescența propriilor creaturi, te-ai adaptat oboselilor cele mai grele pentru ca lui Isus să nu-i lipsească, la masă, o farfurie de legume și, în șorțul tău, o mână de smochine.
Din sudoare a fost făcută pâinea ta. Din sudoare, nu din moștenire. Ca și cea a lui Iosif, pe de altă parte. Care, în atelierul lui de tâmplar, era foarte mulțumit când reușea să facă ultimele finisări unei băncuțe, pentru care ar fi primit un săcuț de grâu. Și în zilele când se făcea pâine, când aroma caldă a pâinii o acoperea pe cea a vopselelor, te auzea cântând de cealaltă parte, în timp ce Isus, privindu-te în jurul ligheanului cu aluat, făcea și el ultimele finisări la viitoarele lui parabole: „Împărăția cerurilor este asemenea drojdiei pe care o femeie o ia și o pune în trei măsuri de făină...”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a pâinii, tu, care ai trăit suferința celor care luptă pentru a supraviețui, dezvăluie-ne sensul halucinantei aritmetici a mizeriei, cu care popoarele din Sudul lumii într-o zi ne vor prezenta contul în fața tribunalului lui Dumnezeu. Fie-ți milă de milioanele de oameni decimate de foamete. Fă-ne sensibili față de provocarea strigătului lor. Nu îndepărta de la noi neliniștile în fața scenelor de copii pe care moartea îi surprinde lipiți de uscate sânuri materne. Și fiecare bucată de pâine care ne rămâne să pună în criză încrederea noastră în actuala ordine economică, care pare să garanteze numai drepturile celor mai puternici.
Tu, a cărei imagine, ca și cum ar fi un amulet, milă de mamă sau duioșie de soție ascunde în bagajul emigrantului sau în valiza celui care încredințează mării viața lui în căutarea unei vieți mai bune, temperează lacrimile săracilor, cărora țara lor le-a devenit prea amară. Ușurează singurătatea lor. Nu-i expune umilirii refuzului. Colorează cu speranță așteptările celor care nu au un loc de muncă. Și oprește egoismul celui care s-a așezat deja comod la banchetul vieții. Pentru că nu mâncarea lipsește la masă, ci locurile pe care nu vrem să le adăugăm.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a pâinii, la cine dacă nu la tine, în zilele abundenței cu gratitudine și în lungile seri de lipsuri cu încredere, lângă focul pe care fierbeau oale fără spumă, Isus a auzit acea frază din cartea Deuteronomului, cu care ispititorului îi vei fi rupt cornițele în deșert: „nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu?”. Repetă-ne acea frază, pentru că o uităm prea ușor și prea repede. Fă-ne să înțelegem că pâinea nu este totul. Că nu sunt de ajuns să ne mulțumească conturile bancare. Că masa plină de mâncare nu satură, dacă inima este golită de adevăr. Că, dacă lipsește pacea sufletească, chiar și mâncărurile cele mai rafinate sunt lipsite de savoare.
Deci, atunci când vezi că ne tărâm nesatisfăcuți în jurul magaziilor noastre pline de mâncare, mișcă-te de milă față de noi, oprește nevoia noastră de fericire și întoarce-te să depui în iesle, așa cum ai făcut în acea noapte la Bethleem pâinea coborâtă din ceruri. Pentru că numai cel care va mânca din acea pâine va trăi în veci.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 47-50.




Sfânta Fecioară Maria, femeie a frontierei

De abia apare pe scena mântuirii, și deja o vedem trecând frontiera.
Dacă nu chiar cu vizele date de Ministerul de Externe, trebuie imediat să facă față încercărilor care însoțesc orice expatriere forțată. Ca oricare emigrant din Sudul Italiei. Mai mult, chiar mai rău. Pentru că nu trece frontiera ca să caute de muncă. Dar caută azil politic. Este foarte clară porunca dată lui Iosif de îngerul Gabriel: „Ridică-te, ia cu tine copilul și pe mama lui și fugi în Egipt, și rămâi acolo până îți voi spune eu, pentru că Irod caută copilul ca să-l ucidă”.
Și iat-o acolo, la graniță. De o parte, ultimul pământ roșu al Canaanului. De cealaltă parte, primul nisip al faraonilor.
Iat-o acolo, tremurând ca o cerboaică urmărită. Este adevărat că se bucură de dreptul de extrateritorialitate, din moment ce strânge între brațele ei pe Cel a cărui stăpânire „se întinde de la mare la mare și de la râu până la marginile pământului”. Dar mai știe că, ca zălog, este prea riscant să arate acel copil la poliția de frontieră.
Evanghelia nu ne lasă nici măcar un rând despre acel moment dramatic. Dar nu este greu să o vedem pe Maria, tremurând și plin de curaj acolo, la hotarul dintre două culturi atât de diferite. Acea fotografie de grup, pe care evanghelistul Matei nu a făcut-o la vamă, dar care se păstrează la fel de bine în imaginarul nostru cel mai profund, rămâne o icoană de incomparabilă sugestie pentru noi, care astăzi suntem chemați să ne confruntăm cu noi obiceiuri și noi limbaje.
Chiar și luându-și rămas bun de pe scena biblică, Maria se prezintă ca o femeie de frontieră. Într-adevăr, este prezentă în Cenacol, atunci când Duhul Sfânt, coborând asupra membrilor Bisericii care se năștea, îi constituie „martori până la marginile pământului”. Noi nu știm dacă, urmărindu-l pe Ioan, Maria a trebuit încă odată să treacă granița. După unii, se pare că și-a închis ochii în orașul Efes: adică în străinătate. Un singur lucru este adevărat: că, din ziua Rusaliilor, Maria a devenit mama unei „mulțimi imense de națiuni, rase, popoare și limbi” și a obținut o cetățenie planetară care-i permite să depășească toate frontierele lumii, pentru a le spune fiilor ei că acestea, mai degrabă sau mai târziu, sunt destinate să cadă.
Dar există un moment și mai puternic în care Maria se prezintă, cu toată măreția simbolică posibilă, ca femeie de frontieră. Este momentul crucii.
Acel lemn nu numai că a îndepărtat zidul de despărțire care-i separa pe evrei de păgâni, făcând din cei doi un singur popor, dar l-a și împăcat pe om cu Dumnezeu în trupul unic al lui Cristos. De aceea, crucea reprezintă ultima linie de demarcație dintre cer și pământ. Granița, de acum posibil de trecut, dintre timp și eternitate. Frontiera supremă, prin care istoria umană intră în cea divină și devine o unică istorie de mântuire.
Ei bine, Maria se află lângă acea frontieră. Și o udă cu lacrimi.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, noi suntem fascinați de această așezare a ta, care te vede, în istoria mântuirii, tot timpul prezentă la granițe, toată ocupată să nu mai existe separare, ci unirea diferitelor lumi care se confruntă.
Tu stai la hotarul dintre Vechiul și Noul Testament. Tu ești orizontul care unește ultimele clipe ale nopții cu primele lumini ale zilei. Tu ești aurora care precedă Soarele dreptății. Tu ești steaua dimineții. În tine, așa cum spune Scrisoarea către Galateni, ajunge „plinirea timpurilor”, timp în care Dumnezeu decide să se nască „din femeie”: adică, cu persoana ta se conclude un proces cronologic centrat pe dreptate, și maturizează un altul, centrat pe milostivire.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, îți mulțumim pentru că te-ai așezat la picioarele crucii lui Isus. Ridicată în afara localității, acea cruce sintetizează periferiile istoriei și reprezintă simbolul tuturor marginalităților pământului: dar este și locul frontierei, unde viitorul se introduce în prezent, inundându-l de speranță.
De această speranță avem noi nevoie. Așază-te, deci, alături de noi. Noi trăim astăzi epoca tranziției. Observăm pietrele terminale ale secularei noastre civilizații. Îngrămădiți la răscruci de drumuri, ne simțim protagoniștii unei dramatice treceri epocale, ca de la o eră geologică la alta. Îngrămădiți acolo unde se întâlnesc culturile, sunt nesiguri dacă să trecem peste gardurile care până acum au protejat identitățile noastre. „Lucrurile noi” cu care ne obligă să interacționăm mulțimile de săraci, cei oprimați, refugiații, oamenii de culoare, și toți care care bulversează vechile noastre reguli de joc, ne fac să ne fie frică. Pentru a ne apăra de marocani și de albanezi îngroșăm cordoanele de siguranță. În sfârșit, frontierele, în ciuda discursurilor noastre fără sfârșit despre panoramicile noastre multirasiale, suntem mai tentați să le închidem decât să le deschidem. De aceea avem nevoie de tine: pentru ca speranța să prevaleze și să evităm un șoc în viitor.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a frontierei, există un apelativ foarte dulce cu care vechea tradiție creștină, exprimând prezența ta la hotarele lumii, te invocă ca fiind „poarta cerului”.
Ei bine, în ceasul morții noastre, așa cum ai făcut și cu Iosif, oprește-te lângă singurătatea noastră. Păzește agoniile noastre. Nu pleca de lângă noi niciodată. Pe ultimul metru care separă exilul de patrie, întinde-ne mâna ta. Pentru că, dacă în ultimele clipe ale mântuirii noastre vei fi prezentă tu, vom trece și noi granița. Chiar și fără pașaport.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 51-54.

Sfânta Fecioară Maria, femeie a primei priviri

Da, a fost ea prima cea care și-a aruncat ochii asupra trupului gol al lui Dumnezeu.
Și l-a acoperit imediat cu privirea ei.
Înainte încă ca să-l fi înfășat.
Ba mai mult, l-a acoperit imediat cu păturele, ca și cum ar fi vrut să comprime lumina acelui trup pentru a nu rămâne orbită.
Iată-l acolo, cel așteptat al lumii consumat de ochii Mariei, ca un mielușel tremurând atins de limba maternă.
Patriarhii întrezăriseră sosirea lui de veacuri. Dar, deși deschiseseră ochii bine, nu au avut bucuria de a-l vedea.
Profeții, cu profeții pline de mister, îi desenaseră chipul. Dar ochii lor se închiseseră fără să-i poată fixa chipul mai îndeaproape.
Săracii încercaseră de mii de ori să-l vadă, ori de câte ori se auzea ceva din depărtare. Dar a trebuit să se mulțumească să-l caute numai în visele lor.
În nopțile de iarnă, păstorii, la crăparea zilei, vorbeau de cel care trebuia să vină. Iar ochii lor, în timp ce se antrenau să reziste la flacăra focului, străluceau de febră.
În serile de primăvară, dense de promisiuni, părinții le arătau fiilor stelele firmamentului și îi legănau cu cadențele unor vechi versuri: „oh, dacă a-i sfîșia cerurile și te-ai coborî!”. Apoi își închideau pleoapele, obosiți de atâta privit.
Copilele evreilor, parfumate de flori și de dorințe, își împărtășeau unele altora ingenue presentimente ale unor misterioase maternități. Dar în ochii lor tremurând se legăna imediat melancolia prea dulce a celui care nu va fi niciodată ascultat.
Ochi de bătrâni și de copii. Ochi de străini și de oprimați. Ochi de suferinzi și de visători.
Câți ochi îndreptați spre El! Doritori să vadă chipul Lui. Dezamăgiți pentru întârzierile neprevăzute. Obosiți de privegheri lungi. Înflăcărați din cauza unor imediate speranțe. Îngropați sub pământ pentru totdeauna, după ultimul strigăt sfâșietor: „Ostende faciem tuam!”.
Și iată-L, în sfârșit, Emanuelul, plouat de lacrimile lehuzei, care strălucesc ca niște mărgăritare.
Ochii Mariei tremură de iubire pe trupul lui Isus. În profunzimea lor se reaprinde un lung șir de priviri neascultate în trecut. În pupilele ei se concentrează așteptări seculare. Și în iris i se reaprind pe neașteptate focuri stinse sub cenuța timpului. Maria devine astfel femeia primei priviri.
Numai o creatură ca ea, pe de altă parte, putea să de-a în mod demn bun venit pe pământ Fiului lui Dumnezeu, mângâindu-l cu ochii transparenți de sfințenie.
După ea, vor avea privilegiul să-L vadă mulți alții. Îl va vedea Iosif. Îl vor vedea păstorii. Mai târziu, îl va vedea Simion, care va muri în pace pentru că ochii lui au putut să contemple mântuirea lui Dumnezeu...
Dar prima care l-a înfășat cu calda ei privire, în noaptea parfumată de mușchii pădurii și ai grajdului, pentru ca fânul să nu-l înțepe și frigul să nu-l înghețe, a fost ea.
Femeie a primei priviri: aleasă din veșnicie, adică de veacuri eterne pentru a fi, după o pădure de așteptări, intrare limpede stropită de fluvii de har.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, dăruiește-ne harul stuporii. Lumea ne-a furat capacitatea de a tresări. Nu mai există răpiri de ochi. Suntem obosiți să ne mai ascuțim privirea, pentru că nu mai există nici o sosire în program. Sufletul este ars ca malul unui torent fără apă. Albiile profunde ale minunățiilor s-au uscat. Victime ale plictiselii, ducem o viață aridă de extaze. Ne fug pe sub ochi numai lucruri deja văzute, ca secvențele unui film repetat de multe ori. Ne scapă ceasul în care primul bob de strugure a început să se coacă. Trăim anotimpuri fără începuturi de cules via. Mai mult, știm deja ce gust se află sub fiecare coajă de fruct.
Tu, care ai trăit surprizele lui Dumnezeu, dă-ne înapoi, te rugăm, gustul trăirilor care mântuiesc, și nu ne refuza bucuria întâlnirilor decisive care să aibă gustul acelui „prima dată”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, dăruiește-ne harul duioșiei.
Pleoapele tale, în acea noapte, l-au privit pe Miel depus la picioarele tale cu o caldă bătaie de aripă. Pleoapele noastre, în schimb, se apleacă spre lucruri, grele ca pietrele. Alunecă pe piele, grosolane ca niște cârpe de spălat pe jos. Rănesc chipurile, ca lamele unui aparat de bărbierit.
Ochii tăi l-au îmbrăcat cu dragoste pe Fiul lui Dumnezeu. Ochii noștri, în schimb, dezbracă cu răutate pe fii oamenilor.
La primul contact al pupilelor tale cu izvoarele luminii s-au iluminat privirile generațiilor trecute. În schimb, atunci când ne deschidem noi, orbitele noastre, contaminăm și lucrurile cele mai sfinte și stingem privirile generațiilor viitoare.
Tu, care ai purtat totdeauna în ochii necontaminați reverbele transparenței lui Dumnezeu, ajută-ne să putem experimenta tot adevărul cuvintelor lui Isus: „Lumina trupului este ochiul; deci, dacă ochiul tău este limpede, tot restul trupului tău va fi în lumină”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primei priviri, îți mulțumim pentru că, aplecată spre acel copil, ne reprezinți pe toți.
Tu ești prima făptură care ai contemplat trupul lui Dumnezeu făcut om: dorim și noi să ne înfățișăm la fereastra ochilor tăi pentru a ne bucura cu tine de acest privilegiu.
Dar ești și prima creatură a pământului pe care Dumnezeu a văzut-o cu ochii lui de carne: și noi vrem să ne lipim de hainele tale pentru a împărți cu tine acest privilegiu.
Mulțumim, neasemuită prietenă a atâtor Crăciunuri ale noastre. Nădejdea solitudinilor noastre. Mângâierea recilor noastre presepii fără coruri de îngeri și fără mulțimi de păstori.
Iartă-ne dacă privirile noastre sunt îndreptate în altă direcție. Dacă căutăm alte chipuri. Dacă alergăm după alte priviri. Dar tu știi că în adâncul inimii noastre a rămas dorul acelei priviri. Mai mult încă, a acelor priviri: a ta și a Lui.
Și atunci, aruncă-ți privirea și asupra noastră, mamă preamilostivă. Mai ales atunci când vedem că, vrându-ne binele, nu ne-ai mai rămas decât tu.


Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 43-46.