sâmbătă, 13 august 2016

Istoria Sf. Liturghii gregoriene

Acest obicei pios s-a născut astfel:
Un călugăr din mănăstirea fondată de Sfântul Papă Grigore cel Mare acceptase, fără acordul superiorului, trei bănuți de aur de la un binefăcător de-al lui: aceasta era o încălcare foarte gravă a votului de sărăcie profesat de călugări, pentru care trebuia să fie excomunicat.
Murind după puțină vreme, Sf. Grigore, pentru a da o lecție exemplară întregii comunități monahale, nu numai că l-a lăsat pe acel călugăr în pedeapsa excomunicării, dar l-a și îngropat în afara cimitirului comun, aruncând cei trei bănuți de aur în aceeași groapă cu cadavrul călugărului. După ceva vreme, cuprins de milă, Sfântul a chemat pe administratorul mănăstirii și i-a zis: „Confratele nostru este chinuit de pedepsele Purgatorului: începe imediat pentru sufletul lui celebrarea a treizeci de Sf. Liturghii, fără întrerupere”.
 Călugărul făcu ceea ce îi poruncise superiorul; dar, din cauza prea multelor ocupații, nu s-a gândit să numere zilele. Într-o noapte îi apăru călugărul decedat și îi spuse că pleca în Paradis, eliberat de pedepsele primite. Numărară atunci Sf. Liturghii celebrate pentru sufletul călugărului și văzură că erau exact treizeci.
De aici a început obiceiul de a cere să se celebreze treizeci de Sf. Liturghii pentru răposați, numite Gregoriene, de la numele Sf. Grigore: obicei care există și astăzi în mănăstirile benedictine și trapiste și pe care Dumnezeu, prin mai multe revelații a făcut cunoscut că îi este plăcut și bine primit (Dialoguri, IV, 10).
Se poate răspunde aici unei critici care se aude foarte ușor: „Vezi, se spune, este de ajuns să ai bani și o să ai noroc și în viața viitoare. Unii fac ceea ce le taie capul în această lume și apoi, prin celebrarea acestor treizeci de Sf. Liturghii își cumpără și Paradisul”. Ascultați ce ne spune un suflet din Purgator: „Din rugăciunile făcute pe pământ, în Purgator se primește numai atât cât Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să primească după dispozițiile meritate. Este o nouă durere adăugată celorlalte pentru aceste sărmane suflete: adică a vedea că rugăciunile care se înalță pentru eliberarea lor sunt aplicate celor care sunt mai demne. „Mângâierea fiecărui suflet din pedepsele primite este proporțională cu meritele lui. Unele primesc mai multe, altele mai puține.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sfânta Fecioară Maria, femeia care știe să danseze

Am schimbat titlul în ultimul moment. Dar vă voi vorbi tot despre ceea ce îmi propusesem: despre relația Mariei cu moartea.
Ce legătură are moartea cu dansul, o voi explica în rândurile ce urmează.
Zilele acestea m-am apucat să citesc o carte despre Sfânta Fecioară Maria, scrisă de o cunoscută profesoară de antropologie, și am reușit să merg înainte, aproape până la capăt, fără a mă tulbura prea mult când, chiar spre ultimele pagini am observat o frază care m-i s-a părut grea ca o înjurătură: „Maria nu va putea niciodată să danseze”.
Doamne! În carte sunt prezente și alte lucruri mai grave, pentru că sunt anulate adevărurile cele mai mari pe care credincioșii le-au crezut dintotdeauna despre Maica Domnului.
Însă, în vreme ce nu m-a scandalizat aproape deloc surâsul de suficiență despre neprihănita ei zămislire sau despre maternitatea ei feciorelnică, m-a deranjat foarte mult insinuarea că ea nu ar fi știut să danseze.
În sfârșit, această afirmație m-i s-a părut a fi un sacrilegiu enorm. Un ultraj adus umanității ei. Un delict împotriva a ceea ce o face mai îndrăgită: dulceața irezistibilă comună fiicelor Evei.
De fapt, ce anume se ascunde sub această frază dacă nu afirmația că Maria nu a avut un trup ca toate celelalte femei, sau că feminilitatea ei era una de formă, sau, în orice caz, era atât de dezincarnată și evanescentă încât să-i facă imposibilă orice gest implicat în vârtejul dansului?
Nu v-i se pare o înjurătură numai și suspiciunea că Maria ar fi fost o creatură vlăguită de pasiuni, săracă în dorințe, lipsită de căldură umană, macerată numai de posturi și abstinențe, îngenuncheată pe oglinzile frigide ale contemplației, incapabilă de acele suferințe interioare care explodează tocmai în grația cântului și în dilatarea corporală a ritmului?
Că Maria era expertă în arta dansului ne-o spune un cuvânt prezent în vocabularul ei: „a tresăltat”. Acesta vine din latinescul „ex-saltare” care înseamnă: a sălta ici colo. Astfel că, atunci când ea exclamă: „Duhul meu tresaltă în Dumnezeu, Mântuitorul meu”, nu numai că trădează extraordinara ei competență muzicală, dar ne face să credem că Magnificat-ul l-a cântat dansând.
Cineva ar putea să se întrebe de ce mă încăpățânez să subliniez atât de mult această atitudine „artistică” a Mariei. Răspunsul este simplu: nu poate susține moartea cel care nu poate să susțină dansul!
De aceea, a spune că Maria nu va putea niciodată să danseze, înseamnă a o crede înstrăinată  față de ceea ce moartea și dansul au în comun: oboseala respirației, chinul agoniei, contracția dureroasă a trupului.
Înseamnă a goli de valoare salvifică suferința Fecioarei Maria, și a reduce misterul Îndureratei, în ciuda celor șapte spade întipărite în inima ei, la un spectacol aparent, pregătit de Dumnezeu pentru funcționale motive scenografice.
Înseamnă a o considera partener impasibil al unui Altul, expert și El în ale dansului, pe care însă Isaia îl numește „Om al durerilor, care cunoaște bine suferința”.
În sfârșit, înseamnă a o elimina pe Maria din scenariul Vinerii sfinte, unde recită, ca o protagonistă, lângă Isus, drama umanei răscumpărări ajunsă de acum la ultimele ei clipe.
Sfântă Fecioară Marie, femeie care cunoști foarte bine arta dansului, dar și femeie care cunoști suferința, gata deja la picioarele crucii să transpui în ritmurile sărbătorii horcăiturile Fiului tău, ajută-ne să înțelegem că durerea nu este ultima plajă a omului. Este numai holul obligat prin care se trece pentru a lăsa bagajele: nu se poate dansa cu bagajele în mână!
Noi nu îndrăznim să-ți cerem nici darul anesteziei, nici scutirea de taxele amărăciunii. Te rugăm numai ca, în momentul încercării, să ne păzești de plânsul celor disperați.
Sfântă Fecioară Maria, care cunoști foarte bine arta dansului, dacă te implorăm să ne stai aproape în ceasul morții noastre corporale, o facem pentru că știm că tu ți-ai trăit moartea într-adevăr.
Și nu numai moartea ta, aceia ai „trăit-o” puțin, pentru că ea a oprit mădularele tale numai pentru câteva clipe, înainte de ultima și foarte lejera îndreptare spre cer, cât mai ales moartea absurdă și violentă a Fiului tău.
Te implorăm: reînnoiește pentru noi, în clipa supremă, duioșia pe care ai folosit-o pentru Isus, atunci când, „de la miezul zilei până la ceasul al treilea al după amiezii s-a făcut întuneric pe tot pământul”. În acele ceasuri întunecoase, deranjate numai de horcăiturile condamnatului, poate că ai dansat în jurul crucii plânsetele tale de mamă, implorând reîntoarcerea soarelui.
Ei bine, femeie a eclipsei totale, repetă dansul în jurul crucilor fiilor tăi. Dacă tu vei fi prezentă, lumina nu va întârzia să apară. Și chiar și crucea cea mai tragică va înflori ca un copac în plină primăvară.
Sfântă Fecioară Marie, femeie care cunoști bine arta dansului, fă-ne să înțelegem că sărbătoarea este ultima vocație a omului.
Fă să crească în noi rezervele de curaj.
Dublează proviziile noastre de iubire.
Umple lămpile noastre cu speranță.
Și, fă ca în desele noastre secete de fericire care caracterizează zilele noastre, să nu încetăm a-l aștepta cu credință pe cel care va veni, în sfârșit, să „mute plânsul nostru în dans, și haina noastră de post în haină de bucurie”.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni,  San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp.