miercuri, 27 decembrie 2017

Pe cine/ce am ales?

Povestește Card. Van Thuân: „Am fost de multe ori ispitit, de faptul că am 48 de ani; am muncit 8 ani ca episcop, am avut multe experiențe pastorale, iar acum sunt izolat, inactiv, separate de poporul meu, la 1.700 km distanță! «Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?». Mi-e frică să abandonez poporul încredințat mie, ca niște oi fără pastor: «Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?» (Mc 4, 38). Într-o noapte, din adâncul inimii mele am auzit o voce care-mi sugera: «Pentru ce te tulburi atât? Tu trebuie să faci deosebire între Dumnezeu și operele lui Dumnezeu. Tot ceea ce ai făcut și dorești să continui să faci, vizite pastorale, formarea seminariștilor, a persoanelor consacrate, a laicilor, a tinerilor, să construiești școli, misiuni pentru evanghelizarea necreștinilor… toate acestea sunt o operă excelentă, sunt opere ale lui Dumnezeu, dar nu sunt Dumnezeu! Dacă Dumnezeu vrea ca tu să abandonezi toate aceste opere, punându-le în mâinile mele, fă-o imediat, și ai încredere în El. Dumnezeu va lucra infinit mai bine decât tine; el va încredința operele lui altora, care sunt mai capabili decât tine. Tu l-ai ales numai pe Dumnezeu, nu și operele lui!».

Cele opt fericiri ale politicianului

1.     Fericit politicianul care are o înaltă conștiență și o profundă conștiință a rolului său.
Conciliul al II-lea din Vatican a definit politica ca fiind «artă nobilă și dificilă» (Gaudium et Spes, 73). La mai bine de treizeci de ani de distanță și în plin fenomen al globalizării, această afirmație găsește confirmarea prin a considera că slăbiciunilor și fragilităților mecanismelor economice având dimensiuni planetare i se poate răspunde numai cu forța politicii, adică cu o arhitectură politică globală, care să fie puternică și fondată pe valori global împărtășite.

2.     Fericit politicianul a cărei persoană oglindește credibilitate.
În zilele noastre, scandalurile din lumea politicii, legate mai ales de marele cost al alegerilor, se multiplică făcând să se piardă credibilitatea protagoniștilor ei. Pentru a răsturna această situație, este necesar un răspuns puternic, un răspuns care să implice reformă și purificare, cu scopul de a reabilita figura politicianului.

3.     Fericit politicianul care lucrează pentru binele comun și nu pentru propriul interes.
Pentru a trăi această fericire, politicianul să interpeleze conștiința lui și să se întrebe: Muncesc pentru popor sau pentru mine? Muncesc pentru patrie, pentru cultură? Muncesc pentru a onora moralitatea? Muncesc pentru umanitate?

4.     Fericit politicianul care se menține în mod fidel coerent.
Cu o coerență constantă între credința și viața lui de persoană angajată în politică; cu o coerență fermă între cuvintele și acțiunile sale; cu o coerență care onorează și respectă promisiunile electorale.

5.     Fericit politicianul care realizează unitatea și făcând din Isus rațiunea vieții lui, o apără.
Aceasta deoarece diviziunea înseamnă autodistrugere. Se spune în Franța: «Catolicii francezi nu stau niciodată contemporan cu toții în picioare, în afară de momentul în care ascultă EvangheliaI». Mi se pare că această vorbă poate fi aplicată și catolicilor din multe alte țări!

6.     Fericit politicianul care este angajat în realizarea unei schimbări radicale.
Și care face acest lucru luptând împotriva perversiunii intelectuale; care nu face acest lucru numind bine ceea ce este rău; care nu ascunde religia în sfera privată; care stabilește prioritățile alegerilor pe care le face în baza credinței lui; care are o magna carta: Evanghelia.

7.     Fericit politicianul care știe să asculte poporul.
Înainte, în timpul alegerilor și după ele; care știe să-și asculte propria conștiință; care știe să-l asculte pe Dumnezeu în rugăciune. Activitatea lui va obține siguranțe, certitudini și eficacitate.

8.     Fericit politicianul căruia nu-i este frică, înainte de toate, de adevăr.  
«Adevărul – spune Ioan Paul al II-lea – nu are nevoie de voturi!». De sine însuși, mai degrabă, trebuie să-i fie frică politicianului. Al douăzecilea președinte al Statelor Unite, James Garfield obișnuia să spună: «Lui Garfield îi e frică de Garfield». Politicianului să nu-i fie frică de mass media. În momentul judecății el va trebui să-i răspundă lui Dumnezeu, nu mass media!


Autor: Card. Van Thuân

marți, 26 decembrie 2017

Care sunt „defectele” lui Isus


Este greu să vorbim despre calitățile lui Dumnezeu: sunt transcendente. El este atotputernic, atotștiutor, peste tot prezent... M-i se pare mai ușor de vorbit însă de defectele lui Isus... Isus nu are o memorie bună, deoarece pe Cruce fiind, tâlharul îi cere să-și amintească de el în Paradis, iar Isus nu răspunde așa cum aș fi făcut eu: mai întâi mergi și fă vreo douăzeci de ani de Purgator, și apoi mai vedem. Nu, Isus spune imediat: Da: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Lc 23, 43)... Isus nu știe matematică: un păstor are o sută de oi. Una s-a rătăcit: lasă pe celelalte nouăzeci și nouă și pleacă în căutarea celei rătăcite, iar atunci când o întâlnește, o pune pe umeri și o duce înapoi în staul. Dacă Isus s-ar prezenta la un examen de matematică, cu siguranță ar fi picat, deoarece pentru el unul este egal cu nouăzeci și nouă... Isus este prietenul publicanilor și al păcătoșilor: frecventează tovărășii greșite!... Isus este un profesor care a revelat anticipat tema examenului: dacă ar fi un profesor ar fi imediat concediat! Tema examenului și desfășurarea ei este descrisă de el cu amănunțime: vor veni îngerii, vor pune pe cei buni la dreapta, iar pe cei răi la stânga, și cu toții vom fi judecați despre iubire (Mt 25, 31ss.). Știind toate acestea, cu toți ar putea fi promovați!... Mă veți întreba: de ce Isus are aceste defecte? Răspund: pentru că este Iubire! Iar iubirea autentică nu raționează, nu pune limite, nu calculează, nu-și amintește de binele făcut și de ofensele primite, nu pune niciodată condiții. Dacă există vreo condiție, nu mai poate exista iubire.    


Card. Van Thuân

duminică, 24 decembrie 2017

Crăciun binecuvântat


„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfășat în scutece, și l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei (Lc 2, 6-7).

În ziua de Crăciun, când sărbătorim nașterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, ar trebui să predice mamele, pentru că ele știu cel mai bine ce înseamnă a zămisli și da naștere unui om, în carne și oase. Textul biblic este foarte zgârcit cu descrierea evenimentului nașterii lui Cristos, dar chiar și puținele informații oferite ne pot face să reflectăm.
Timp de nouă luni, Maria nu a mai existat pentru ea, pentru că din momentul zămislirii, toată atenția ei, hrana pe care o lua, muncile pe care le făcea, gândurile ei, toate erau făcute dependent de pruncul care se țesea încet încet în sânul ei. Înainte de a-l așeza pe prunc în iesle, Sfânta Fecioară a trăit nouă luni de zile pregătind creaturii cele necesare: pantalonași, scutece, căciulițe, cămășuțe, toate dintr-o bucată și fără cusătură; în acea vreme nu existau magazine de unde să le cumpere, iar farmacia era câmpia întinsă, cu plantele frumos mirositoare răspândite peste tot.
Nouă luni de zile de trepidație, de emoție, de renunțări, numai din dragoste față de cel ce avea să se nască. Nouă luni de rugăciune, pentru ca Domnul să-i dea un prunc sănătos. Mi-l imaginez și pe dreptul Iosif care o înconjura pe Maria cu toată drăgălășenia, deși nici pentru el nu mai exista nimic în afară de El, Pruncul dăruit de Dumnezeu, și care-i invadase viața într-atât încât orice gândea și făcea se învârtea în jurul Lui. Emoția era și mai mare pentru amândoi, dar mai ales pentru Maria, căci era prima dată când trăia pe pielea ei un asemenea eveniment. Și întreba rudele și vecinele, cum va fi. De altfel, abia primise vestea de la îngerul Gabriel, alergase în grabă la verișoara ei, Elisabeta, să o lămurească și să o instruiască cum să se comporte, ce să mănânce, ce să bea, ce are voie și ce nu are voie să facă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenoricire.
L-a născut și l-a înfășat în scutece; da, Maria luase scutece cu ea, pentru că știa că sorocul este aproape; scutece noi și albe ca zăpada, niciodată folosite și țesute de mâinile ei, din lână aleasă. O învățase Elisabeta, care învățase la rândul ei de la o vecină. Mamele știu să țeasă, căci scutecul imită forma sânului lor. Înainte să țeasă scutec de lână, fusese ea însăși scutec cu sânul ei pentru Isus, timp de nouă luni de zile, scutec de carne, scutec cald și viu, scutec ales de Dumnezeu pentru Fiul său. Se pregătise bine, căci știa că lumea nu are scutec nici pentru ea, darmite pentru pruncul ei. Așa o vedea pe potecile prăfuite ale Palestinei, umblând goală cât era ziua de lungă; chiar și hainele de piele pe care i le dăduse Domnul le lepădase, le aruncase departe, căci nu voia să fie constrânsă de nimeni. Și mai rău încă, stăteau în jurul ieslei, cu ochii plini de viclenie, și zâmbind șiret, să prindă momentul în care ar putea subtiliza scutecele copilului și să le tragă la sorți, ale cui să fie. Noroc că în mijlocul mulțimii se afla și o femeie miloasă, Veronica, care avea în traistă niște bucăți frumoase de bumbac, pe care le luase să facă o mahramă, să fie acolo, pentru zile negre. Îl chemă pe Iosif afară și, pe furiș, să nu vadă nimeni, i-l dădu lui. I-or fi folosit Drăgălașului, că altceva nu avea, iar frigul de afară răzbătea printre scândurile strâmbe ale grajdului.
Cobora seara, iar Iosif se gândea cum să-și ferească cât mai bine copilul și soția de frigul lumii. Avu parcă un vis: privea și nu-i venea să creadă. Ridică ochii și simți cum o căldură imensă învăluie grajdul: îngerii deasupra Pruncului cântau cu vocile lor argintii și suflau un aer divin. Retrăia momentul dinaintea creației: duhul Domnului plutea din nou deasupra ieslei, un duh cald, toropitor. Auzea numai el și tânăra mamă: Mărire în cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Se bucurară, și primiră dar din partea Domnului.   

Pr. Damian Pătrașcu
23 decembrie 2017    


  

Azi Cristos nu este în biserică



Povestește Venerabilul Cardinal Van Thuân că o doamnă foarte bogată și pioasă, în
fiecare dimineață mergea la biserică la orele 4:00 pentru a se ruga și pentru a participa la Sfânta Liturghie. Intre timp, la ușa bisericii stăteau mulți săraci și persoane marginalizate, care-i cereau ajutorul, dar doamna mergea înainte impasibilă și nu se uita la nimeni, nici măcar nu răspundea la salutul acestora.

Se întâmplă într-o dimineață că doamna, după ce trecu de mulțimea de săraci, reuși să ajungă la ușa catedralei și, ca de obicei, o împinse pentru a intra, dar în acea dimineață găsi ușa încuiată, iar pe o foaie agățată deasupra ușii scria: „În această dimineață nu sunt în biserică, dar am rămas afară, în mijlocul lumii”.

luni, 4 decembrie 2017

Nu vă temeți: deschideți larg porțile inimilor voastre

A fost o dată o mama care avea o fata.

Femeia era văduva si incerca sa își crească cat mai bine copila....
Fata însă, din cauza unei judecăți limitate sau a unor alegeri greșite, într-o zi a parasit-o pe buna sa mama, alegând să " își trăiască viața" adica în desfrâu si toate relele....si departe de Dumnezeu...
După un timp însă, i-a venit cum se spune in popor, "mintea la cap" si s-a gandit sa se intoarca acasa la mama sa.
I-a fost teama insa sa vina acasa, in satul unde era mama sa in timpul zilei, gandindu-se ca ar fi bine sa nu dea ochii cu oamenii din sat.
A decis deci sa se intoarca la mama sa, noaptea....
Pe drum insa "batranul" - remarcati cu cata militiozitate si amuzament il numeste Parintele Paroh pe ingerul cazut, satan - a inceput sa ii insufle teama iar fata a inceput sa aiba indoieli...dar daca mama nu ma primeste, dar daca poarta e incuiata, dar daca usa casei e inchisa, dar daca mama nu ma iarta si dar daca la nesfarsit.....
Insa, atunci cand a ajuns la poarta casei unde locuia mama sa, abia ce a pus mana pe poarta si aceasta s-a deschis parca singura.
Atunci fata s-a gandit, ce face mama de nu a inchis poarta?
Cum sa stea noaptea cu poarta deschisa?
A inaintat catre casa, a pus mana pe clanta si usa s-a deschis imediat.
Intrand in casa, a vazut-o pe mama sa, in genunchi, cu Rozariul in mana.
Dupa ce s-au imbratisat, au plans, si mama a iertat-o pe fiica rebela, aceasta a intrebat-o : Bine mama, dar de ce stai tu noaptea cu poarta deschisa? De ce stai cu usa casei descuiata noaptea? 
Iar mama i-a raspuns cu blandete si iubire nesfarsita, de mama..."Draga mea, de cand ai plecat de acasa nu am mai inchis niciodata nici poarta si nici usa casei, pentru ca te-am asteptat sa vii...."

luni, 13 noiembrie 2017

Non basta essere vergini, obbedienti e poveri!

In margine alla parabola delle dieci vergini, possiamo osservare come non basta essere casti, obbedienti e poveri per poter entrare e rimanere alle nozze. é necessario avere l'olio dell'amore per poter bruciare qui sulla terra, così da non rischiare di bruciare nell'altro mondo. I voti che i religiosi fanno, se non sono accompagnati e conditi dall'olio dell'amore non servono a nulla. Anzi, sono un segno della mancanza di vita, di frutto. e quest'olio si acquista tutta la vita, non nell'ultimo momento, come pensavano di fare le vergini stolte.  

duminică, 12 noiembrie 2017

Tu, pe cine/ce iubesti?

La Londra, în mijlocul gălăgiei trăsurilor, un domn s-a oprit. Pare că ascultă
ceva. Îi șoptește unui prieten: Auzi? Se aude un licurici! Prietenul îl privește curios: Dar ce vreți să spuneți, profesore? Un licurici?! Profesorul se apropie încet de un smoc de iarbă de la rădăcina unui copac. Cu delicatețe dă la o parte firele de iarbă și, spune: Uite licuricii! Era un mare etmolog francez, pe nume Jean Henri Fabre.

Dar cum ați făcut să auziți cântecul licuricilor în toată această gălăgie?, întreabă prietenul, în vreme ce reiau drumul. Pentru că eu iubesc aceste creaturi mărunte. Toți oamenii aud vocile pe care le iubesc, chiar dacă acestea sunt foarte slabe. Vrei să încercăm? Domnul Fabre se oprește. Scoate din gentuță o monedă de aur și o lasă să cadă pe pământ. Se aude un sunet slăbuț, dar vreo zece persoane care merg pe stradă își întorc imediat capetele și privesc moneda. Ai văzut: Aceste persoane iubesc banii și îi aud sunetul. Chiar și în gălăgia cea mai mare.

joi, 9 noiembrie 2017

Fără țintă


„Un tânăr gonea cu viteză mare prin oraş pe o motocicletă
puternică şi trebui să frâneze brusc din cauza unui bătrân care tocmai traversa strada. Au căzut cu toţii la pământ: motocicleta, bătrânul şi băiatul. Nimeni, însă, nu a păţit nimic grav. Când s-au ridicat de la pământ, persoana în vârstă îl întrebă pe tânăr:
-«Băiete, unde mergi?»
Iar acesta, cu nevinovăţie şi oarecum derutat, răspunse:
-«Nu ştiu, dar mă grăbesc tare.»

Încotro mergem, încotro merg? Câtă lume nu ştie încotro merge! De multe ori graba este o încercare de a umple golul pe care îl creează o viaţă fără ţintă, fără sens.
Uneori este foarte sănătoasă şi utilă palma – căderea de pe motocicletă – pentru a te opri şi a-ţi pune cea mai importantă întrebare: încotro merg?
Dacă nu este clară ţinta, cum voi putea alege drumul? Dacă nu am prezent în minte încotro vreau să merg, cum voi putea să ştiu ceea ce trebuie să fac?” (Agustin Filgueiras)

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Puterea rugăciunii Sf. Rozariu

Cunosc un evreu care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial stătea
ascuns în groapa făcută de o bombă, împreună cu alți soldați austrieci. bucăți de bombă zburau peste tot. Pe neașteptate, o bombă ucise pe cei patru tovarăși ai lui. El luă rozariul unuia din ei și începu să se roage. Știa rugăciunea pe de rost, pentru că o auzise de mai multe ori de la acei soldați. La sfârșitul primului mister avu senzația că este mai bine să plece din acea groapă. Se tărâ prin noroi și se aruncă într-o altă groapă. În acel moment o grenadă lovi prima groapă în care el stătuse mai înainte. La sfârșitul fiecăruia din celelalte mistere avu aceeași presimțire de a pleca din acele gropi și făcu așa. Alte patru explozii se verificară în gropile abandonate de el. Rămăsese în viață. Atunci el promise să-și dedice viața lui Cristos și Preasfintei sale Mame, și își menținu promisiunea făcută. Anul trecut l-am botezat, iar acum se află în seminar, pregătindu-se să devină preot. (Fulton Sheen, La Madonna)

marți, 3 octombrie 2017

Lasă-te căutat de Dumnezeu

Doi comercianți bogați deciseră într-o zi să plece în căutarea lucrului cel mai prețios din lume. Se vor fi reîntâlnit numai atunci când vor fi descoperit acel lucru. Primul dintre ei nu avu nici o îndoială și plecă în căutarea unui rubin. Traversă mari și deșerturi, urcă pe vârful munților și trecut prin orașe nenumărate, până când dădu de acel rubin. Era cea mai frumoasă piatră din lume. Se întoarse și-și așteptă prietenul.
Acesta, într-una din zile, după ce căutase o grămadă, se așezase pe marginea unui râu. Acolo văzu o rață care, în mijlocul stufărișului își căuta puișorii care se îndepărtaseră de ea. Puișorii erau mulți și neastâmpărați, iar rața mamă le-a căutat până la asfințitul soarelui, până le-a găsit pe toate și le-a adunat sub aripile ei. Atunci omul zâmbi și se reîntoarse în satul lui.
Când îl văzu prietenul, îi arătă piatra prețioasă și, plin de curiozitate îl întrebă: „Tu ce ai găsit prețios?” Văd ceva magnific; se vede din chipul tău bucuros!”
L-am căutat pe Dumnezeu, spuse acesta.
Și l-ai găsit?, întrebă din nou prietenul.

„Am descoperit că era El cel care mă căuta pe mine” 

Călătoriile vieții ne schimbă

Cu un an înainte de a muri, Franz Kafka a
întâlnit în timpul unei plimbări cu prietena în parcul Steglitz, o copilă care plângea disperată. Cei doi s-au apropiat de ea și au întrebat-o dacă se pierduse, dar copila răspunse că nu ea s-a pierdut, ci păpușica ei. Scriitorul o rugă să nu mai plângă deoarece, spuse el, păpușica nu se pierduse, ci numai plecase într-o călătorie. Elsi ceru explicații. Atunci Kafka se prefăcu că este poștașul păpușilor și îi spuse că fusese păpușica cea care îi spusese de călătoria ei. În momentul în care copila ceru să poată vedea scrisoarea, îi spuse că o lăsase acasă, dar că i-o va aduce ziua următoare. Cei doi s-au întâlnit în parc de douăzeci de ori, pentru a citi douăzeci de scrisori trimise de păpușica dispărută. „Te rog, nu mai plânge, am plecat într-o călătorie pentru a vedea lumea. Îți voi mai scrie, ca să-ți povestesc aventurile mele...”, așa începea scrisoarea.
Atunci când el și copila se întâlniră din nou, el îi citi această scrisoare, care descria cu multe amănunte aventurile imaginare ale păpușii iubite. Copila se simți mângâiată și încurajată, iar atunci când întâlnirile lor ajunseră la sfârșit, Kafka îi dărui o păpușă. Evident, era diferită de păpușica pierdută, iar într-un bilețel lipit de hainele păpușii scria: „călătoriile mele m-au schimbat”.
După mai mulți ani, copila, acum mare, găsi un alt bilețel ascuns în interiorul păpușii. Pe scurt, scria aceste cuvinte: „Fiecare lucru pe care-l iubești, cu toată probabilitatea îl vei pierde, însă, la sfârșit iubirea se va preschimba într-o formă diferită (Kafka e la bambola viaggiatrice di Jordi Sierra i Fabra, cit. Vincenzo Pascolini).

miercuri, 27 septembrie 2017

Pentru cei creștini numai cu numele



La Alexandria, un circar dresase o maimuță să
danseze, iar animalul învățase să danseze atât de bine încât nu se deosebea deloc de ceilalți dansatori oameni, datorită măștii și hainelor de dansator cu care fusese îmbrăcată. Însă, tocmai la mijlocul dansului și a aplauzelor, unul din cei prezenți vru să arate spectatorilor că balerinul capabil și abil nu era decât o simplă maimuță: aruncă pe scenă niște fructe uscate care atraseră maimuța, iar animalul, văzând acele fructe nu ezită nici un moment. Își rupse masca de pe față, pentru a putea devora fructele care-i plăceau atât de mult. În schimbul laudelor și a admirației, maimuța provocă râsul spectatorilor. (Girgore de Nyssa, La professione cristiana, Ed. Città Nuova, pp. 66-68).

Definizione del santo secondo Origene



“Si dicono santi e nello stesso tempo peccatori coloro che si sono dedicati a Dio e hanno separato la loro vita dalla situazione usuale di tutti per servire il Signore – si dice dunque santo un uomo in quanto si è dedicato al servizio del Signore, eliminando tutte le altre attività – ma può anche accadere  che, proprio nel servire il Signore, non faccia ogni cosa come dovrebbe essere fatta, ma venga meno in alcune cose e pecchi. Come infatti colui che si separa e si segrega da tutto per acquisire  una disciplina, la medicina ad esempio o la filosofia, certamente non è perfetto appena si è dedicato alla disciplina, così da non trovarsi mancante in qualche cosa, anzi piuttosto attraverso molti sbagli arriverà con fatica una buona volta alla perfezione e, tuttavia, appena si affida a scuole siffatte è cosa certa che è annoverato tra i filosofi o tra i medici; allo stesso modo si deve pensare dei santi, cioè che appena uno si dedica all’impegno della santità, in relazione a ciò che si è proposto, viene chiamato santo. Ma in relazione al fatto che necessariamente cadrà in molte mancanze finché con l’abitudine e la disciplina e la diligenza non si allontani da lui la consuetudine del peccare, si chiamerà, come abbiamo detto, anche peccatoreˮ (Origene, Omelie sui Numeri, 10, 1). 

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Padre Pio: Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie

Odată Padre Pio a fost întrebat: „Ați dori să celebrați de mai multe ori pe zi Sf. Liturghie?”. El a răspuns: „Dacă ar fi după mine, nu aș coborî niciodată de la altar”.
Padre Pio nu obosea să repete: „Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie”.

Într-o zi, Isus îi apăru lui Padre Pio, desfigurat și tot plin de vânătăi. El îi arătă o mare mulțime de preoți, printre care diferiți demnitari bisericești; unii dintre aceștia celebrau, alții se pregăteau să înceapă Sf. Liturghie, alții terminaseră de celebrat. Vizita lui Isus suferind mă întristă foarte mult, de aceea am voit să-L întreb care este motivul acelei mari suferințe. Nu am primit nici un răspuns. Însă privirea lui se îndreptă din nou spre acei preoți, dar după puțin, aproape speriat și ca și cum ar fi fost obosit să mai privească, întoarse chipul și, privindu-mă pe mine, cu mare oroare, am observat două lacrimi care-i alunecau pe obraji. Se îndepărtă de acea mulțime de preoți cu o mare expresie de dezgust în privire, strigând: Măcelarilor! Și, îndreptându-se spre mine, spuse: „Fiul meu, să nu crezi că agonia mea a durat numai trei ceasuri: nu! Eu voi fi, din cauza sufletelor ajutate de mine, în agonie până la sfârșitul lumii. În timpul agoniei mele, fiul meu, nu trebuie să se doarmă”. Iar Padre Pio încheie: „Din păcate Isus are dreptate să se plângă de ingratitudinea noastră.

miercuri, 16 august 2017

Să alergăm împreună

Un antropolog a propus un joc unor copii africani. Puse un coș plin cu fructe la tulpina
unui copac și le spuse acestora că cel care va ajunge primul la copac va câștiga tot coșul cu fructe. Când dădu semnalul că pot să înceapă alergarea, copii se prinseră de mână și începură să alerge împreună, după care, ajunși la coș se așezară și se bucurară împreună de premiu. Când antropologul îi întrebă pe aceștia de ce au voit să alerge împreună, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate acele fructe, copii spuseră: Ubuntu, adică: cum ar putea fi fost fericit unul în vreme ce toți ceilalți ar fi fost triști?   

sâmbătă, 12 august 2017

Fără mine nu puteți face nimic


Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

miercuri, 5 iulie 2017

Pentru cine mergem la biserică?

Un tânăr merge la un preot și-i spune:
*- Părinte, eu nu voi mai merge in biserică niciodată!*
Părintele îi spuse:
- care este motivul?
Tânărul răspunse:
- Pentru că o văd pe sora mea care vorbește de rău de o altă soră de-a mea; pentru că văd un om care nu citește bine lecturile; pentru că cei din cor cântă prost; pentru că multe persoane în timpul liturghiei se uită la celular; pentru că văd multe și multe alte lucruri rele care se fac în biserică.
Îi răspunse părintele:
Foarte bine. Dar înainte să pleci, vreau ca tu să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica în interior, fără să verși nici o picătură pe pardoseală. După aceea vei putea să nu mai vii la biserică.
Tânărul gândi în sine: este un lucru de nimic!
Și a făcut trei tururi ale bisericii, așa cum îi ceruse preotul. Când a terminat a spus:
- gata, părinte.
Părintele îi răspunse:
Atunci când înconjurai biserica, ai văzut-o pe sora ta vorbind de rău pe cineva?
tânărul spuse:
- nu
Ai văzut lumea plângându-se de alții?
Tânărul:
- nu
Ai văzut pe cineva uitându-se la celular?
Tânărul:
- nu
Știi de ce?
- pentru că erai concentrat pe pahar, ca să nu se verse nici o picătură de apă.
Același lucru este valabil pentru viața noastră. Atunci când obiectivul nostru este Isus Cristos, nu vom mai avea timp să vedem greșelile celorlalți.

* cine pleacă din biserică din cauza lumii, acela nu a intrat niciodată datorită lui Cristos

duminică, 11 iunie 2017

Ce vrem să avem mai mult?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.
Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.
În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.
-      De 40 de ani, domnule.
-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?
-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi
Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)


Ciupercile otrăvitoare

Într-o zi ploioasă de octombrie mă aflam în fața unei sobe, discutând cu un magistrat, prieten de-al meu, despre o carte rea, de care se vorbea foarte mult.
Ai citit-o? – întrebai pe oaspetele meu.
Eu nu; mă bazez pe criticile cu autoritate ale celor care au citit-o
Greșești : trebuie să judecăm de la noi înșine.
Mă pregăteam să critic acest paradox, când cineva bătu la ușă. Era un văcar în vârstă, care avea în mâini un coș plin cu ciuperci frumoase. Stăpânul casei se uită la ele, apoi cu o privire puțin satisfăcută spuse :  - nu mă încred… Întrebați-o pe bucătăreasă.
Aceasta, interpelată, se uita bine la ciuperci:  - Cum e, Gina?
Sunt otrăvitoare, spuse ea cu voce sigură.
Aruncă-le, spuse stăpânul.
Scuzați, spusei eu: - de ce să le aruncați, fără să le fi gustat mai întâi?
Vrei tu ca eu să risc să mă otrăvesc, pentru a vedea dacă sunt otrăvitoare?
Iar tu, nu voiai să mă expui otrăvii, făcându-mă să citesc opera despre care vorbeam?
Prietenul întinse mâna spre mine: înțelesese lecția

(Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ce este mai prețios: darul sau inima darnică?

Odată, un călugăr, în timp ce se afla într-o călătorie, găsi o piatră prețioasă și o luă cu sine. În dimineața următoare se întâlni cu un alt pelerin și, când deschise desaga pentru a împărtăși cu acesta hrana lui, acesta văzu piatra și i-o ceru. Călugărul i-o dădu bucuros. Pelerinul plecă plin de bucurie pentru darul neașteptat al pietrei prețioase care i-ar fi fost de ajuns pentru a-i garanta bunăstare și siguranță pentru tot restul vieții.

Dar, după câteva zile se reîntoarse la călugăr și, găsindu-l, îi restitui piatra, spunându-i: „acum dă-mi, te rog, ceva mai prețios decât această piatră, ceva cu o valoare egală cu aceasta. Dă-mi ceea ce te-a făcut capabil să mi-o dăruiești. 

marți, 30 mai 2017

Am îngenuncheat în faţa sufletului meu

După ce m-am întâlnit cu mine însumi, în miez de noapte, cercetându-mă în fiecare ungher al trupului meu şi făcând curăţenie, am dat de sufletul meu şi am îngenuncheat. Nu ştiu cât timp a trecut, sau poate că stătusem în afara lui, dar venele din creştetul genunchiului mi-au şoptit că ajunge. Şi am început să rememorez ce-i spusesem, ce auzisem de la el, sufletul meu cel atât de des părăsit şi lăsat în paragină. Şi sunt sigur că nu mă lăsase să vorbesc, să mă tânguiesc, să-i spun că n-o să se mai întâmple, că sunt hotărât să nu mai plec de acasă; el, plin de răni, sărise la gâtul trupului meu şi, slăbit peste măsură, fără vlagă, dar plin de limfa vitală primită încă de la cufundarea în apa divină şi uns cu uleiul frumos mirositor, parcă se sprijinea de mine, sigur că n-o să mai plec niciodată departe de mine, dar tot atât de sigur că de lângă el plecarea era iminentă. Nu vorbea, nu scotea niciun sunet, pentru că voia să mă recunoască, să mă umple din nou de el, şi ştia că nu am nevoie de cuvânt suflat de vânt, ci numai de rouă divină, tocmai esenţa fiinţei lui. Mi-am plecat capul spre sânul lui şi l-am privit: un străin, şi totuşi unul atât de cunoscut. Un străin care mi-a stat alături, în mine, tot timpul cât eu rătăcisem departe; un străin care îmi iluminase potecile strâmte şi străzile largi pe care le străbătusem în pelerinajul meu fără ţintă, dar care avea peste tot indicatoare făcute din luminoase roşcove mestecate de porci, de parcă tot pământul ar fi fost o crescătorie de patrupede.
Liniştea era fierbinte, aspră şi ucigătoare! Spune ceva? Reproşează-mi înstrăinarea? De ce-ai plecat? Linişte... pietre surde şi văzduh încins de tăcere. Am căzut din nou în genunchi în faţa sufletului meu şi am văzut sânul cald care mă cuprinsese. Sângele cald şi sărat ţâşnea prin venele lui şi mă încălzea, şi dădea culoare şi viaţă trupului meu descărnat şi palid ca un soare de sfârşit de toamnă, din care a rămas numai conturul şi lumina. Mă simţeam greu ca plumbul tras dintr-o puşcă în inima unui tânăr soldat căzut pe câmpul de luptă. Un trunchi imens de plumb trupul meu, sprijinit şi susţinut de o pană firavă de porumbel, care-mi era sufletul. Aş prefera să lupt, să uit, dar nu mă lasă adierea lui. Prea blând eşti, suflete al meu, prea blând! Dacă eşti atât de uşor, pentru ce nu alergi după mine, în fugile şi peregrinările mele prin colbul lutului din care am fost plămădit? Iarăşi linişte, zâmbet, forţă cerească, şi o mână întinsă: ridică-te, căci tu eşti slab; aşa s-a întâmplat; ai păcătuit şi ţi-ai pierdut vlaga primită de la Creator. Eu în schimb sunt puternic; nu sunt rănit. Eu îţi sunt dator şi vreau să-mi iau revanşa. Ridică-te, căci cel care trebuie să cadă în genunchi sunt eu, cel puternic din cel puternic; plin de viaţă din izvorul vieţii. Sau mai bine îţi zic: hai să ne aruncăm amândoi în genunchi în faţa lui, a celui care poate să facă să înflorească praful de sub picioarele noastre, iar din aceste flori să stoarcă cerneala cu care să ne scrie numele în cartea vieţii Mielului. Ştii că noi putem sta în genunchi numai pentru că Răstignitul Cristos şi-a tocit trupul pe drumul Calvarului? Să ne aruncăm în genunchi nu numai noi doi, ci şi toţi cei care cred că nimic nu este mai frumos pentru un om decât să-şi împlinească menirea în lumea hărăzită lui: pământ înălţat spre cer, pentru că cerul s-a coborât spre el, ca să nu mai fie doi, ci o singură mântuire.
Rătăcitori suntem pe pământ, Doamne, aşa cum şi tu eşti tot timpul pe drum, în căutarea făpturii celei mai iubite de tine. Este un joc continuu, Doamne, un dans în care mă apropii şi mă îndepărtez de tine, o horă în care sufletul şi trupul se învârt continuu, încercând să-ţi atingă poala hainei milostivirii şi a iubirii, ca să primească viaţă şi putere pentru ziua ce va să vie. Ai pus în mine sămânţa iubirii, Doamne! Fă-mă să zămislesc om; trup, suflet, plămădeşte-mă cu foc, să mă topesc în măruntaiele cerului, căci ard de dorinţa de a mă întoarce acasă.
În genunchi mă pun, în faţa sufletului şi a trupului, şi aşa vreau să mă îndrept spre veşnicul dezveşnicit pentru mine, pentru tine, pentru tot cel ce-l caută cu însetare şi dorinţă infinită. Numai acolo mă voi ridica, şi-i voi privi minunea creată la început, pentru prezent.



Pr. Damian-Gheorghe Pătraşcu

luni, 22 mai 2017

Acel har de a ne recunoaşte vulnerabili

De Brendan Busse

Lumea face exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu din diferite motive. Pregătirea pentru jucarea unui rol important în filmul lui Martin Scorsese nu este o motivaţie care se aude des, dar probabil nu este una din cele mai rele. Bărbaţi şi femei, deseori participă la zile de reculegere pentru a găsi claritate asupra a ceea ce ei sunt sau a ceea ce sunt chemaţi să fie. Presupun că aşa s-a întâmplat pentru Andrew Garfield în momentul în care i-a cerut părintelui iezuit James Martin să-l ghideze în exerciţii, în timp ce se pregătea să recite rolul principal din noul film al lui Scorsese, Silence.
Părintele Martin a fost ezitant la început. Dar Garfield căuta ceva. Sau pe cineva. Iar aceasta nu este deloc o motivaţie rea. La sfârşit era destul pentru pr. Jim. Şi mai mult decât destul pentru Dumnezeu.
Este o zi ploioasă la Los Angeles când mă întâlnesc la prânz cu Garfield, pentru a vorbi despre experienţa pe care a trăit-o făcând exerciţiile ignaţiene. Ne întâlnim într-un mic dar însufleţit restaurant din Los Feliz, un vechi cartier care se află sub faimosul Observator Griffith, la est de Hollywood. Eu ajunsesem mai degrabă, el punctual. Amândurora ne este foame.
Garfield pare obosit. De abia trecuse miezul zilei când ne-am întâlnit, iar el este epuizat. A muncit săptămâni întregi la promovarea a două filme, la reluarea unui al treilea şi se pregăteşte să plece la Londra pentru o iminentă producţie teatrală. Poartă cu sine o mică colecţie de caiete cu notiţe şi un telefon. Să mai adăugăm un computer portabil şi o ceaşcă de cafea, şi ai putea să-l confunzi cu un student. Este ziua de 31 decembrie 2016, iar el se aşază la masă cu un iezuit curios din punct de vedere spiritual, pe care nu l-a mai întâlnit niciodată până acum. Nu ne putea aştepta chiar la viaţa fermecătoare de origine hollywoodiană, ci mai degrabă la ceva asemănător cu o întâlnire stângace în întunericul a ceva religios! Pot înţelege dificultatea lui.
Cu toate acestea, deşi frânt, el este foarte gentil, generos cu timpul şi politicos în conversaţie. A voit cu tot dinadinsul să mâncăm ceva împreună. El comandă nişte mămăligă, iar eu clătite cu afine. Este obosit, dar mulţumit - mulţumit pentru posibilitatea de a reparcurge experienţa lui, durată un an întreg, al exerciţiilor spirituale făcute cu pr. Martin, mulţumit că poate să se reîntoarcă la un loc de o mai mare profunzime şi mângâiere decât în cel în care se află acum - un loc de autopromovare la Hollywood. "Este ca «târgul bogăţiilor, al onoarei şi al superbiei»", spune făcând trimitere în mod spontan la o meditaţie cheie a exerciţiilor sprituale ale sfântului Ignaţiu. O intuiţie perspicace şi o frumoasă surprindere. Vorbeşte limba mea. Mă face să mă simt ca acasă.
După ce ne-am prezentat pe scurt, începem să vorbim despre cum şi-a descoperit vocaţia de actor şi ce trăire spirituală l-a condus să facă exerciţii spirituale. "Cinema-ul era într-adevăr biserica mea", spune. "Copil fiind, mă uitam la filme şi citeam; nimic extraordinar, dar erau cele care mă făceau să mă simt în pace, erau cele în care mă regăseam mai bine pe mine... mai în siguranţă".
Probabil, aşa cum subliniază, dragostea infantilă pentru istorisiri nu este nimic extraordinar, dar apoi adaugă ceva care mi se pare a fi o intuiţie profund ignaţiană: "Cu filmele şi cărţile parcă eram transportat în mine însumi, în vastul peisaj interior al fiinţei mele". În mod asemănător, sfântul Ignaţiu de Loyola a fost transportat când a început să scrie Exerciţiile spirituale. După un faliment serios, rănit în timp ce încerca prosteşte să facă pe eroul, în timpul unei bătălii fără speranţă, şi în lipsa a ceva care să-i satisfacă setea de noutate şi care să ocupe timpul lungii şi dureroasei lui convalescenţe, Ignaţiu a început să citească. Va ajunge degrabă să-şi de-a seama că mângâierea pe care o căuta, vindecarea de care avea nevoie, nu se găsea în fanteziile romanelor cavalereşti, ci mai curând în vieţile sfinţilor. Mai mult încă, ajunse să-şi de-a seama că stătea să i se descopere o viaţă mai profundă şi mai satisfăcătoare, nu numai în sfântul lor exemplu, ci şi în sinuozităţile pasiunilor lui. Realitatea rănită a vieţii lui interioare a devenit un loc al imaginaţiei atins de har. Convertirea lui Ignaţiu începu atunci când deveni sensibil faţă de complexitatea propriei lui interiorităţi.
În timpul conversaţiei noastre îmi devine extrem de clar că Garfield împărtăşeşte această sensibilitate ignaţiană. Este clar şi faptul că "vastul lui peisaj interior" este, ca cel al multora dintre noi, plin de răni şi de vulnerabilitate. El cunoaşte bine dorinţa de iubire. Iar uneori este o dorinţă chinuită. "Sunt atras de întâmplările care caută să transforme suferinţa în frumuseţe", explică el. "Mă simt ca şi cum mi-ar fi fost dat în acelaşi timp darul şi blestemul unei oarecare apropieri faţă de unele dureri... de durerea de a trăi". Face o pauză ca pentru a-şi aduna puterile pentru a exprima ceea ce voia să spună cu adevărat. Apoi originea oboselii de care îmi dădusem seama la început mi-a fost revelată: "Durerea de a trăi într-un timp şi într-un loc în care o viaţă de bucurie şi de iubire este blestemat de imposibilă". Repetă acest gând în diferitele momente ale celor câtorva ceasuri pe care le petrecem împreună. Viaţa lui a fost absorbită de iubire, de posibilitatea - sau imposibilitatea unei iubiri adevărate.
În lipsa unei exprimări mai bune, putem spune că Andrew Garfield a avut succes la exerciţii. "Au existat multe lucruri în cadrul exerciţiilor care m-au schimbat şi m-au transformat, care mi-au arătat cine sunt eu... şi unde, cred, Dumnezeu vrea ca eu să fiu", îmi mărturiseşte el. Acesta este rezultatul cel mai bun pe care-l putem aştepta de la o reculegere. Iar reuşita lui nu ar trebui să ne surprindă.
Antrenamentul lui ca actor l-a pregătit bine pentru dinamica rugăciunii ignaţiene, unde unul se imaginează pe sine în interiorul unei serii de scene biblice, cu scopul de a ajunge la o "cunoaştere interioară" a lui Dumnezeu şi de a articula acea cunoaştere într-o viaţă de acţiune compătimitoare şi de slujire generoasă. Aspectul cel mai surprinzător, şi care-l mai miră şi astăzi, a fost că s-a îndrăgostit.
Atunci când îl întreb, ce anume a reieşit în mod deosebit în timpul exerciţiilor, îşi fixează privirea în gol, îndepărtându-se într-un loc al memoriei. Apoi, ca şi cum întrebarea l-ar fi recondus la experienţa înseşi, se înmoaie într-un amplu surâs: "Lucrul care a fost cu adevărat uşor a fost îndrăgostirea de această persoană... îndrăgostirea de Isus. Acesta a fost aspectul cel mai surprinzător".
Devine tăcut când se gândeşte la acel moment, fiind în mod evident emoţionat. Strânge o mână la piept, puţin sub stern, între inimă şi burtă. Ceea ce spune după aceea îi iese afară între icnete de râs: "Dumnezeule! Acesta a fost lucrul extraordinar - faptul că m-am îndrăgostit. Şi cât de uşor a fost să mă îndrăgostesc de Isus".
Înţeleg imediat autenticitatea cu care Andrew experimentează bucuria iubirii şi durerea frustrării ei, durerea absenţei ei. "M-am simţit atât de rău pentru Isus, şi supărat pentru el până când, în sfârşit, l-am întâlnit, pentru că mulţi i-au ruinat reputaţia. Multă lume l-a numit cu nume foarte urâte. Şi a fost folosit pentru multe chestii obscure".
Când spun că Garfield a avut succes în exerciţii, este exact această profesiune a iubirii proba contrară: este îndrăgostit de Isus. Suferă cu şi pentru iubirea lui. Iar suferinţa lui compătimitoare se oferă într-o vocaţie care tinde să-i ajute pe alţii să iubească şi să se păzească de lipsa iubirii. "Aceasta este pentru mine frumoasa agonie a actului creării", continuă el, "frumoasa agonie de a nu fi niciodată capabili de a exprima pe deplin posibilitatea iubirii, şi de a iubi aşa cum El ne învaţă, şi de a trăi aşa cum vrea ca noi să trăim. Obsesia mea în muncă este dorinţa de a exprima tocmai acest lucru".
Experienţa de îndrăgostire faţă de Isus a fost încă şi mai surprinzătoare, poate pentru că Garfield, ca de altfel multă lume, a ajuns la exerciţii căutând altceva. A ajuns la exerciţii nu cu o explicită dorinţă de a-l cunoaşte pe Cristos, ci mai degrabă cu un sens dureros şi persistent al personalei lui "insuficienţe".
Ca şi Ignaţiu înaintea lui, Garfield era un tânăr bărbat în căutarea locului lui în lume. Şi, ca mulţi dintre noi, sub această dorinţă ascundea o frică profundă, frica de a nu fi la înălţime. "Aspectul principal de care voiam să am grijă, pe care l-am dus în faţa lui Isus, pe care l-am dus la exerciţii, a fost acel sens de «insuficienţă»", povesteşte el. "Acest sentiment de a dori continuu exprimarea perfectă a acestui lucru care se află în noi. Rana insuficienţei. Rana de a te simţi ca şi cum ceea ce am de oferit nu ar fi niciodată îndeajuns".
Mulţi dintre noi trăiesc cu frica unui faliment, dar deseori nu ne dăm seama că ceea ce ne preocupă nu este acel faliment, cât mai degrabă faptul de a fi expuşi. Lucrul cel mai dureros nu constă în a falimenta; facem acest lucru în continuu. Este faptul că lumea ne va vedea că falimentăm. Este a fi recunoscuţi ca un faliment lucrul care ne face cu adevărat să suferim. Când tot ceea ce vrem este aprecierea, a fi văzuţi este ceea ce dorim; dacă ne temem că nu suntem demni, a fi văzuţi este ceea ce ne sperie cel mai mult. Această tensiune a fost înţeleasă foarte bine de către Andrew Garfield.
Momentul pe care şi-l aminteşte ca fiind cea mai profundă experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui s-a întâmplat puţin înaintea primei lui ieşiri în public, după ce terminase şcoala de recitare. Trebuia să interpreteze partea Ofeliei din Hamlet-ul lui Shakespeare la Globe Theatre din Londra. "Când mai lipseau două ore de a urca pe scenă, pe neaşteptate, m-am simţit ca şi cum aş fi murit", îşi aminteşte. "M-i se părea cu adevărat că, dacă aş fi urcat pe scenă, aş fi luat foc din interior. Nu am mai simţit niciodată atâta teroare, ca o frică mortală, senzaţie de insuficienţă, nesiguranţă. Teroare de a fi văzut. Teroare de a mă revela şi de a oferi inima mea. A mă expune pe mine şi a spune: «Priviţi-mă!»".
Pentru a-mi calma nervii, a plecat la o plimbare de-a lungul Southbank-ului Tamisei. Era o zi înnorată, iar gândurile lui îi spuneau să fugă: "Încep să mă gândesc să mă arunc în fluviu. Nu am nimic să dau, nu am nimic să ofer, sunt un simplu impostor". Astăzi vede acele gânduri ca pe un moment de rugăciune: "Căutam ceva. Caut ajutor".
Câteva minute mai târziu aude un artist de stradă cântând, destul de aproximativ, un cântec familiar, Vincent, de Don McLean. Îşi aminteşte foarte bine imperfecţiunea acelui moment. "Dacă acel om ar fi rămas să doarmă, spunându-şi: «Nu am nimic de oferit, vocea mea nu este frumoasă, nu sunt pregătit să ies în public, nu sunt la înălţime», dacă ar fi dat ascultare acelor voci, eu nu aş fi primit ceea ce aveam nevoie", explică el. "Disponibilitatea lui de a fi vulnerabil a schimbat cu adevărat viaţa mea. Cred că am înţeles pentru prima dată cum arta produce sens, cum arta schimbă viaţa persoanelor. Acel episod a schimbat viaţa mea".
Acest moment de viaţă imperfectă, împărtăşit, l-a salvat: "Norii s-au rupt în mod literal şi a ieşit soarele care strălucea asupra mea şi asupra acestui om. Şi nu făceam altceva decât să plâng fără să mă pot opri. Era ca şi cum Dumnezeu m-ar fi prins de ceafă, spunând: «Credeai că dacă te-ai fi urcat pe scenă ai fi murit. În realitate, tocmai dacă nu făceai acest lucru ai fi murit!»".
De atunci am trăit totdeauna cu această tensiune creativă: o frică profundă de a fi privit şi o nevoie şi mai mare de a fi privit. Dacă a fi priviţi în imperfecţiunea noastră este lucrul care ne sperie, tocmai acceptarea «locuirii» acestei vulnerabilităţi este cea care ne salvează.
Între părţile cele mai emoţionante ale exerciţiilor pentru Garfield a existat şi contemplarea aşa numitei "vieţi ascunse" a lui Isus. "Acest aspect mi s-a părut foarte important", îşi aminteşte el. "Acolo unde sunt ispitit să mă pun constant în scenă, să fiu privit, să fiu apreciat, mi-a fost arătată frumuseţea unei vieţi ascunse, a mă retrage pentru a mă oferi lumii într-un mod mai profund artei mele, vieţii mele, lumii". Având prezent disconfortul lui evident în faţa unei vieţi de celebritate, atracţia pentru o viaţă ascunsă nu este surprinzătoare. Cu toate acestea, aceste meditaţii asupra copilăriei lui Isus revelează şi dorinţa de a pune piciorul în zonele ascunse ale proprie lui vieţii - rănile «insuficienţei» lui, acele locuri dezolate pe care cu toţii le purtăm cu noi, dar cărora deseori nu le găsim o cale de ieşire, o cale de acces.
Totuşi, probabil că exerciţiul fundamental pentru Garfield nu a fost cel al vieţii ascunse, şi nici măcar cel al rănilor lui personale, cât mai ales acel ceva sacru care i se revela privitor la vulnerabilitatea lui Dumnezeu. În timpul meditaţiei asupra Naşterii lui Cristos şi-a imaginat, aşa cum recomandă sfântul Ignaţiu, că este o doică în timpul naşterii lui Isus: "Acolo m-am simţit acasă. Mi se părea că mă aflu acolo unde trebuie să fiu. În slujba acestei femei, care împlinea un act profund". A început să înţeleagă cum antidotul la umilire poate fi tocmai umilinţa. "Oh, Dumnezeule, aş vrea să mă pot simţi astfel tot timpul, într-o slujire umilă", spune el. "Dacă pot transforma nararea mea a istoriilor într-o slujire, dacă pot fi util şi să fiu cel mai umil posibil în vreme ce o fac...". Din nou se pierde când îşi aminteşte de acel moment. Nu trebuie să ne mirăm. Nu este puţin lucru.
Încă din noaptea timpurilor, actorii au fost văzuţi ca nişte moaşe. Actorul, ca şi preotul, stau în faţa adevărului şi participă la povestirea lui cu ajutorul cuvintelor şi a gesturilor, personificând istoriile noastre sacre de răscumpărare şi de iubire. Contemplând viaţa lui Isus, Garfield a cunoscut ceva ce alţi actori-moaşe şi mistici cunosc de multă vreme, adică faptul că prin actul "personificării" iubirii, prin umila noastră slujire, devenim iubirea pe care o visăm.
Experienţa exerciţiilor este ceva sacru, pentru că este un loc în care mergem să cunoaştem adevărul iubirii, acolo unde întruparea iubirii ne este revelată în Cristos. A ne simţi părtaşi de efortul de a aduce la lumina zilei iubirea pe care o doreşti este un moment mistic pentru oricine. Este, în orice sens, un exerciţiu, şi încă ceva mai mult. Dar este şi, fără îndoială, darul cel mai mare. Cu toate acestea, a moşi iubirea în lume nu ne scuteşte de oboseala durerii. Nu este posibilitatea iubirii cea care pune capăt imposibilităţii ei, ci mai degrabă este personificarea iubirii cea care ne salvează, la sfârşit. Este oboseala iubirii cea care ne salvează. Iar aceasta este, în orice caz, un work in progress.
"Aceste exerciţii m-au pus în genunchi", a spus Garfield şi, "cu toate acestea mă aflu aici, aşezat în faţa ta, luptând cu aceleaşi probleme dintotdeauna. La sfârşit, a turna filmul a devenit un lucru secundar faţă de cel de a face exerciţii spirituale, şi a însoţi ieşirea filmului vine după, în ordinea importanţei. Profunzimea acestor trei experienţe urmează aceeaşi ordine. Profunzimea experienţei exerciţiilor a fost suficientă. De aceea, turnând acest film a fost o experienţă artistică mai profundă decât oricare altul l-am făcut eu în trecut, şi totuşi nu a fost atât de profundă ca experienţa înseşi a exerciţiilor spirituale. Acum filmul iese în sălile de cinema, iar eu mă regăsesc în lumea vanităţii şi a superficialităţii.
A rămâne îndrăgostiţi nu este uşor, aşa cum nu este uşor să păstrez spaţiul de har primit într-o reculegere sau în timpul unui moment forte de rugăciune. Lumea se reîntoarce spre noi şi noi spre lume. Dar atunci când îl întreb pe Andrew dacă încă nu are încredere în autenticitatea îndrăgostirii lui, zâmbeşte din nou, capturează cu ochii privirea mea şi mă asigură: "O, Doamne...aceasta... mi-a fost suficientă. Dacă încă nu aş fi făcut filmul, ar fi fost bine aşa. Unica experienţă pe care nu aş vrea să o sacrific ar fi cea a exerciţiilor. Îmi procură atâta mângâiere. E o experienţă care te face atât de umil... Mi-a arătat că se poate să dedici un an din propria viaţă transformării spirituale, dorind în mod sincer - şi transformând acea dorinţă în acţiune - să stabileşti o relaţie cu Cristos şi cu Dumnezeu, pentru că apoi poţi pierde douăzeci de kilograme, să te sacrifici pentru artă, să te rogi în fiecare zi, să trăieşti abstinenţa timp de şase luni, să faci toate aceste sacrificii în slujba lui Dumnezeu, în slujba a ceea ce tu crezi că Dumnezeu te cheamă să faci. Dar şi după ce ţi-ai dăruit toată inima şi tot sufletul, această umilă ofertă... această umilinţă... Chiar şi după toate acestea, vreunul ar putea să se ridice şi să arunce o piatră în tine şi să te ignore. Este un frumos har de primit. O mângâiere enormă a ştii că, oricât aş putea de mult să muncesc eu, cel puţin vreunuia nu-i voi plăcea. Va exista cel puţin vreunul care va spune că nu valorez nimic. Este minunat!".
Dacă Garfield era epuizat la începutul întâlnirii noastre, acum nu mai este deloc. Povestind harurile pe care le-a primit, este vizibil de bucuros şi râde cu voce tare. Şi atunci când recunoaşte că unii vor gândi despre el că "nu valorează nimic", pare radiant şi liber.
"Aceasta este rugăciunea mea sinceră, spune el. "Îi cer lui Dumnezeu să mă facă mai liber de a mă oferi pe mine însumi în toată vulnerabilitatea mea... Şi ca celelalte voci, fie cele interioare, fie cele exterioare, să nu aibă putere asupra acestei flăcări, asupra capacităţii mele de a oferi această pură, vulnerabilă, inimă deschisă şi frântă... în slujba lui Dumnezeu, în slujba binelui cel mai mare, în slujba iubirii, a slujirii divine. Pare că acesta este ceea ce Dumnezeu îmi arată. Sufăr când sunt neînţeles sau nu sunt văzut... Însă cer să facă din ce în ce mai puţin rău, astfel ca să pot continua să mă ofer pe mine în întreaga mea vulnerabilitate".
În nucleul lor cel mai profund, exerciţiile spirituale privesc "personificarea" iubirii, nu posibilitatea ei. Posibilitatea iubirii, sau imposibilitatea ei, ne paralizează. Dar întruparea iubirii - acea iubire vulnerabilă, rănită, cucerită, pe care eu am văzut-o în inima lui Andrew Garfield, personificarea iubirii pe care a experimentat-o, ca femeia care face de moaşă Mariei, iubirea care protejează în personala ei "viaţă ascunsă", iubirea care trăieşte în această dorinţă a lui de a fi văzut în profunzime şi să fie pe deplin apreciat, îndrăgostire cu care continuă să lupte în relaţia lui cu Dumnezeu şi cu ceilalţi - această "personificare" a iubirii este cea care, la sfârşit, ne va salva pe toţi. Dacă imposibilitatea iubirii ne lasă cu dorinţa, tocmai în personificarea iubirii vom găsi satisfacţia. În "personificarea" iubirii vom descoperi "suficienţa" noastră.
Reîntorcându-mă acasă, la Madrid, observ din nou, ca şi cum ar fi pentru prima oară, un semn de carte, pe care tatăl meu mi l-a făcut cadou anul trecut, cu prilejul zilei mele de naştere. Este un simplu cub din aluminiu, pe care scrie cu litere majuscule: "Eu sunt suficient". Acesta pare harul pe care Dumnezeu îl avea în minte pentru Andrew Garfield, har pe care orice părinte îl doreşte pentru fii săi: să putem ajunge să ne cunoaştem ca fiind nimic mai mult şi nimic mai puţin decât personificarea iubirii lor. Şi ca această cunoaştere să ne poată fi de ajuns. Este rugăciunea finală pe care sfântul Ignaţiu o recomandă să se facă în timpul exerciţiilor: "Ia totul, Dumnezeule. Dă-mi numai iubirea ta şi harul tău. Aceasta-mi este de ajuns".
Din revista "Jesus", nr. XXXIV, 3 (2017), p. 50-57
Traducere de pr. Damian Pătraşcu