joi, 23 februarie 2017

Teologie și/sau mistică?

A vorbi despre Dumnezeu și a vorbi cu Dumnezeu nu sunt două realități separate, cât o unică experiență care se specifică în modalități diferite de comunicare. Limbajul oamenilor spirituali nu este diferit de cel al teologilor, deoarece aceasta ar însemna imposibilitatea comunicării unei adevărate experiențe de Dumnezeu. Atunci când contrapunem cele două modalități de a proceda, ne găsim în fața a două tendințe extreme: academism steril sau misticism dulceag. Calea echilibrului este dată de căutarea constantă a unei fluidități a experienței: de la viață la reflecție; de la reflecție la viață. Circularitatea în acest caz devine un criteriu efectiv de verificare a posibilei unități dintre diferitele limbaje pentru a putea vorbi de Dumnezeu, astăzi. Într-o interesantă reflecție, Grigore Palamas subliniază necesitatea de a nu contrapune teologia apofatică celei catafatice, de a nu crea opoziții între limbajul pozitiv și afirmativ al teologiei și cel negativ și descriptiv al misticilor: „teologia apofatică nu se contrapune, nici nu o anulează pe cea catafatică, ci demonstrează că ceea ce se spune afirmativ despre Dumnezeu este adevărat și atribuit lui Dumnezeu după pietate, dar că Dumnezeu nu le are pe acelea așa cum le avem noi”[1]. În disputa cu Varlaam, filosof umanist calabrez, episcop al Ortodoxiei, subliniază necesitatea unei teologii apofatice, pentru ca cea afirmativă să poată fi consistentă și să poată da roade mai bune. Mai mult încă, sunt două realități inscindibile, pentru că ambele exprimă încercarea umană de a bâlbâi ceva despre Dumnezeu. Ele se iluminează reciproc, conducând credinciosul spre gloria lui Dumnezeu. Problema rămâne slăbiciunea în sine a limbajului, care nu poate exprima splendoarea lui Dumnezeu, motiv pentru care rămâne legată de structuri oricum contingente.
De la această reflecție inițială, este evident că itinerariul de urmat nu constă în separarea limbajelor, cât mai degrabă în actualizarea unei teologii mai atente față de multiplele ei expresii comunicative. Mistica produce limbaje, simboluri care nu sunt străine teologiei; mai mult încă, ea conține în sine înseși un limbaj hiperbolic și bogat în oximoroane, deoarece tratează despre Dumnezeu, care excede prin natura ei realitatea creată[2].
O teologie care nu pleacă de la tăcere și nu ajunge, în exercițiul gândirii, la tăcere, poate să piardă din vedere adevăratul ei obiect de studiu: experiența totdeauna vie a lui Dumnezeu.
Limbajul mistic se prezintă ca un efort al credinciosului de a se apropia de sfântul mister, fără a vrea să-l captureze cu ajutorul cuvintelor, dar exprimându-l cu ajutorul propriei simțiri intime. Teologia apofatică este o modalitate pentru a delinia o simțire spirituală în care cel credincios percepe excedența lui Dumnezeu față de modalitatea lui de conceptualizare. S-ar putea chiar afirma că această cale negativă este proprie limbajului credinței, motiv pentru care reprezintă celălalt aspect al unicei întâlniri cu Dumnezeu.


Congregazione delle Cause dei Santi, Le cause dei santi, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano, 32014, pp. 119-120.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
-->



[1] Filocalia, a cura di Nicodimo Aghiorita e Macario di Corinto, Torino 1999, vol. IV, pp. 125-126.
[2] F. Asti, La scrittura mistica feminile come testimone dell’esperienza di Dio nel Medioevo, in Rassegna di Teologia 47 (2006), pp. 69-101.

duminică, 19 februarie 2017

Ați fost atenți la predica din duminica asta?

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica bine Cuvântul lui Dumnezeu. Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.
„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.”
Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul.
Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară”.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută.
Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!”
O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr.
În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Ne rugăm din obișnuință?

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
– Măria Ta, scoală-te, că întârzii de la ceasul de rugăciune!
– Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
– Nu‑mi vine a crede… Tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
– Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
 – Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele viului Alah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
– Fiindcă m‑ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s‑a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întârzia ceasul rugăciunii. Când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s‑a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem“. Astfel jude-cându-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

Ce este important pentru tine?

Un băştinaş american şi prietenul lui treceau, in centrul oraşului New York, pe lângă Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colturi, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare.
Deodată, băştinaşul spune: “Aud un greiere!”
Prietenul sau spune: “Ce? Eşti nebun? Cum poţi sa auzi un greiere in gălăgia asta!”
“Nu, sunt sigur!” a spus el, “Am auzit un greiere!”.
“E o nebunie,” i-a răspuns prietenul.
Insa el asculta cu atenţie un moment si apoi se îndreptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care creşteau nişte plante.
S-a uitat in ele, pe sub crengile lor si a descoperit un mic greiere.
Amicul sau a fost pur si simplu uimit.
“E incredibil! Cred ca ai urechi supraomeneşti!”
“Nu”, a spus băştinaşul. “Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculţi .”
“Dar nu se poate!” a spus prietenul. “N-as putea auzi un greier, in aşa o gălăgie.”
“Da, într-adevăr,” a venit replica. “Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ţi arăt!”
A băgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scăpat pe trotuar. Atunci, in ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distantă, fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuţi nu erau ai lor.
“Ai înţeles ce vreau să spun?” a întrebat băştinaşul american. “Totul depinde de ce este important pentru tine.”
Morala: Ce e important pentru cineva nu inseamna ca e la fel de important si pentru tine. Depinde doar de tine stabilirea prioritatilor in viata ta!

sâmbătă, 18 februarie 2017

O mână de ajutor

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine.
Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor.
Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
– De ce nu-i ajuţi şi dumneata? –
Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului.
După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
– Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
– Da?! – zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
– Sunt generalul acestei divizii … ”
Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. ” ( Sfântul Ambrozie )

N-am timp... , poate mâine...

Un ţăran evlavios, dar foarte ocupat, găsea o mie de  pretexte ca să nu meargă la Biserică. Preotul îl îndemna să vină macar duminica în lăcaşul sfânt şi să aprindă o lumânare pentru mântuirea sa. El, însă îi răspundea grăbit:
Am să vin, părinte! Am să vin..Poate mâine..Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!
Se ştie, totuşi, că niciodată nu avem suficient timp pentru toate. Rar om e în stare să ducă la capăt tot ce are de făcut. Aşa că nu-a reuşit asta nici ţăranului din povestea noastră, căci în vreme ce aştepta pe altcineva, a venit moartea să-l ia.
Acum, sufletul celui care veşnic se grăbea s-a pomenit într-o pustietate fără de sfârşit şi a prins a orbecăi prin întuneric, în speranţa că poate-poate, îl va întâlni pe Dumnezeu…
După o habă de vreme, când nu-i mai rămăsese nici fărâmă de speranţă, s-a împiedicat de o tulpină de copac şi, în disperarea sa, a crezut că se află la picioarele Celui de Sus.
– Doamne, a stigat bietul d el. Oare nu cumva te-am întâlnit?
Din inalturi, plină de reproş şi gravitate, i-a răspuns o voce mustrătoare:
-Sărmane rătăcit! Dacă nu m-ai căutat atunci, când erai viu, de ce crezi că ai să mă găseşti acum, când eşti mort?
Omul s-a cutremurat de spaimă, dar, cu o ultimă scânteie de curaj, a implorat cu glas sfâşietor:
– Doamne! Nu mă lăsa aici, în această pustietate neagră! Ajută-mă, te rog! Scoate-mă macar la primul luminiş!
-Bine, s-a auzit aceeaşi voce, care părea să fie vocea sa când încerca să scape cumva de preotul din sat. Am să te ajut…Poate mâine…Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!

Ce se întâmplă când purtați ură în inima voastră…

Într-o zi, o învățătoare le-a spus copiilor din clasa ei să vină cu o pungă de plastic cu câțiva cartofi. Fiecare cartof va primi numele unei persoane pe care copilul o urăște.
A doua zi, fiecare copil a adus cartofi. Unii aveau doi cartofi, alții trei… în timp ce câțiva aveau cinci. Învățătoarea le-a spus că trebuie să care în ghiozdănelul lor pungile cu cartofi timp de o săptămână, oriunde ar merge. Zilele au trecut… copiii au început să se plângă de mirosul puternic dat de cartofii mucegăiți. De asemenea, cei care aveau cinci cartofi aveau o pungă mai mare și mai grea comparativ cu cei cu doi sau trei cartofi.
La sfârșitul săptămânii, copiii au fost ușurați că jocul s-a încheiat. Învățătoarea i-a intrebat: “Cum v-ați simtit cărând după voi o săptămână întreagă o pungă cu cartofi?”
Copilașii au spus tot ce aveau pe inimă, plângându-se de problemele cu care s-au confruntat în timp ce transportau cartofii urât mirositori. Învățătoarea : “Asta se întâmplă când purtați ură în inima voastră pentru o persoană.
Mirosul de ură vă va contamina mintea și va fi purtat de voi oriunde mergeți. Daca nu puteți tolera mirosul de cartofi mucegăiți.. pentru doar o săptămână, vă puteți imagina cum este să porți ură în inima voastră pentru o viață întreagă?”

De ce Dumnezeu s-a făcut om?

A fost odată  în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc
mic-mic, o familie de ţărani care avea doi copii.
Tatăl nu credea în Dumnezeu, şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul.
Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.
Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:
“Prostii, dacă ar exista într-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!”
Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.
N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.
S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte.
Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam.
Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele.
Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?”
Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi unul de-al lor aş putea să le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:
„Doar daca aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!”
Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând.
Ani de indoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:
„Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!”

Șocant, cutremurător...

Trăia odată un bătrân sihastru, într-o peșteră, pe vârful unui munte. Era recunoscut în rândul lumii ca fiind înțeleptul care putea să răspundă chiar și întrebărilor cele mai dificile despre viață. Într-una din zile, un tânăr spuse prietenilor săi că va merge la sihastru și îl va lua la mișto, punându-l în încurcătură cu întrebările sale.
Acest tânăr avea în mână o pasăre liniștită. Spuse prietenilor săi: Voi merge la bătrân și voi ține mâinile ascunse în spate. Îl voi întreba pe bătrân dacă pasărea este vie sau moartă. Dacă va spune că este moartă, i-o voi arăta că este vie. Dacă va spune că este vie, o voi strânge de gât și îi voi arăta pasărea moartă. Așa îi voi arăta că a dat răspuns greșit la întrebarea mea.
Merse tânărul pe munte și îl strigă pe bătrân. Din interiorul peșterei, eremitul spuse: Ce vrei, fiule?
Vreau să-ți pun o întrebare, răspunse tânărul: La spate am o pasăre. Vreau să știu dacă este vie sau este moartă.

După o scurtă tăcere, sosi vocea bătrânului: Va fi cum dorești tu, fiule.  

Este actul de credință rațional?

Alternativa se pune între absurd și mister, deoarece despre aceste lucruri noi nu știm multe lucruri. Atunci trebuie să facem saltul și să îmbrățișăm misterul: acesta este actul de credință. Pentru că aceasta este unica condiție care ne este dată: să salvăm rațiunea pentru a ne salva de absurd. Uneori mi se întâmplă să fac acest exemplu: eu mă aflu la al doilea etaj al unui bloc și într-un anumit moment la primul etaj începe un incendiu, scara s-a rupt, flăcările urcă și… dându-mi seama de acest lucru, mă duc la fereastră și aud o voce care-mi spune: aruncă-te, pentru că acolo, jos, se află plasa pompierilor. Ființa mea întreagă nu vrea să se arunce; ar vrea să coboare scările, treaptă cu treaptă, raționament cu raționament…; dar scara nu mai există. Atunci ceea ce în sine ar fi un act irațional – a mă arunca de la fereastră – devine unicul act rațional. Așa este și actul de credință. În fond, vestea evangheliei este vocea care-mi spune: acolo, jos, este prezentă plasa pompierilor, aruncă-te! (Card. Giacomo Biffi, Intervista di Giancarlo Perna, cit. Roberto Di Palma)


O rațiune a capodoperelor ascunse

Se povestește despre marele pictor și sculptor elvețian Alberto Giacometti (1901-
1966) că avea un ciudat obicei de a ascunde sculpturile lui în pământ, ca și cum ar fi vrut să spună că acestea aparțineau unei alte realități, profunzimilor cele mai ascunse și mai misterioase ale naturii, și ar fi fost un secret bine păstrat, astfel încât nu puteau fi împărtășite sau făcute cunoscute cuiva. Fratele său, însă, se uita unde le ascundea și se gândea cum să facă ca acele obiecte să nu rămână în uitare și, deci, în moarte veșnică. După ceva vreme, el le scotea de sub pământ și le făcea cunoscute umanității. Astăzi, aceste sculpturi sunt considerate capodopere ale artei contemporane. Întrebat fiind de ce se comportă așa, artistul răspundea: dacă valorează ceva, mai degrabă sau mai târziu vor fi descoperite. 

duminică, 12 februarie 2017

DARUL FRAȚILOR


Continuând în lectura Testamentului, ne împotmolim într-un
singur paragraf în cel puțin două daruri pe care Domnul le-a făcut Sf. Francisc: frații și forma vieții evanghelice. În această reflecție ne vom opri asupra primului dintre ele.
Și, după ce Domnul mi-a dat frați, nimmeni nu-mi arăta ce trebuie să fac, dar însuși cel PreaÎnalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma Sf. Evanghelii. Iar eu am pus să fie scris cu puține cuvinte și cu simplitate, iar Domnul Papă a confirmat acest lucru. (FF 116).
Deci, la începutul Testamentului, Francisc vorbește despre „darul fraților”, ceva neașteptat, lucru ce pare să arate aproape o nouă vocație a lui.
Faptul că paternitatea lui Dumnezeu era unica și adevărata paternitate Francisc o înțelesese destul de repede, în acel itinerar care-l separase de părintele lui, Petru Bernardone, eveniment ce-l făcuse să descopere și să proclame în fața întregului oraș Assisi că unica noastră garanție pe acest pământ este tatăl care se află „în ceruri” (FF 597).
Dar aici, Francisc pare să încerce un anumit disconfort, atunci când afirmă că „nimeni nu-mi arăta ce trebuia să fac... dar însuși cel PreaÎnalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma Sf. Evanghelii. Iar eu am pus să fie scris cu puține cuvinte și cu simplitate, iar Domnul Papă a confirmat acest lucru.
De aici observăm că dimensiunea fraternă este una constitutivă a experienței Sf. Francisc și a propunerii lui creștine: el l-a descoperit pe Dumnezeu în întâlnirea cu frații leproși și după aceea cu frații pe care însuși Dumnezeu i i-a trimis în dar.
Dar în text se spune încă și mai mult: sosirea (neașteptată) a fraților îl face să descopere propria vocație să trăiască după forma Sf. Evanghelii. S-ar putea chiar susține că fără sosirea fraților, Francisc nu ar fi descoperit cu atâta claritate propria vocație să „trăiască după forma Sf. Evanghelii”. Încă odată, frații au un caracter revelativ: frații leproși îl fac să descopere milostivirea lui Dumnezeu, primi frați îl fac pe Francisc să-și cunoască propria vocație. Frații pe care Dumnezeu îi trimite sunt, de aceea, ca niște îngeri-mesageri care-i manifestă descoperă chemarea lui spre o viață radical evanghelică, fraternă și misionară.
În toate acestea, Francisc nu asumă o atitudine de „fondator”, de tată sau de frate mai mare: eu am gândit... eu am decis... Frații, în schimb, sunt darul lui Dumnezeu care-i revelează planul lui Dumnezeu pentru el, ceea ce trebuia să facă din viața lui.
Trebuie să ne oprim să reflectăm asupra acestui aspect particular al fraternității. Înainte de toate, de unul singur nu putem prezuma nici de vocația noastră, nici de misiunea noastră. Viața noastră și proiectul pe care Dumnezeu îl are asupra ei se clarifică și se iluminează numai atunci când intră în contact – confruntare cu frații. Ei sunt instrumentul pentru a discerne darurile noastre, carismele și ministerele și care este locul nostru în Biserică și în lume. Și în experiența mea personală de viață franciscană am văzut prea deseori confrați care fugeau spre alte dimensiuni de viață sau locuri numai pentru că confruntarea cu frații îi punea în criză, neînțelegând că o criză[1] este totdeauna un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne pune în mâinile lui și să ne modeleze după libera lui voință. Frații sunt oportunitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește pentru a modela mai bine viața noastră spirituală, felul nostru de a sta în Biserică și în lume și în relațiile noastre. De aceea, nu trebuie să fugim niciodată de frați. Cine fuge de frați înseamnă că fuge de Dumnezeul care i i-a dăruit și, în consecință, pierde acel ”Cuvânt” (fiecare frate fiind un Cuvânt al lui Dumnezeu pentru noi), de care aceia erau depozitari și mesageri pentru noi.
Am putea spune multe lucruri despre fraternitate. Cu siguranță, Francisc are multe de spus, lucruri pozitive și negative. Dar aici trebuie să înțelegem că frații sunt un dar, trebuie să-i acceptăm ca un dar, înainte de toate de la Domnul, și mai apoi și de la Părintele nostru, Sf. Francisc de Assisi. În momentul în care unul, atunci când se apropie mutările începe să intre în fibrilație și pune condiții infinite Provincialului: cu acela nu stau, acolo nu mă duc, etc.; eu vreau numai cu acela, pentru că este prietenul meu.... în acel moment deja nu mai ești frate și poți pleca oriunde vrei, să nu te mai chinui tu și să-i chinui și pe ceilalți. Pentru un frate franciscan veritabil frații trebuie să fie totdeauna un dar, un Cuvânt al lui Dumnezeu, o revelație divină. Restul sunt mofturi și pretenții umane și infantile.
De multe ori am auzit că „vita fraterna, maxima poenitentia”, că fraternitatea este realitatea cea mai dificilă pe care suntem chemați să o trăim, atât din punct de vedere uman cât și din punct de vedere spiritual. Acest lucru este foarte adevărat, și fiecare dintre noi știe de câte ori, în intimitatea propriei camere a dat drumuri la fluvii de lacrimi, poate că a și blestemat ziua în care a intrat în Ordinul franciscan și și-a promis că dimineața următoare, la prima oră își va face bagajul și va pleca la 10 000 de chilometri distanță de frați[2], dar, cum noaptea este un sfătuitor bun, zvârcolindu-se toată noaptea și gândindu-se bine, rugându-se cu lacrimi amare la Dumnezeu și la toți sfinții, iată că a apărut lumina: la ce am fost chemat? Unde fug? Peștele poate să învețe a înota în afara apei? De mântuirea mea ce va fi, o mântuire atât de dorită, și pentru care am trudit atâția ani la seminar, noviciat, etc.? Ne-am trezit, ne-am șters lacrimile și am reînceput și, slavă Domnului, iată-ne că suntem încă aici, meditând împreună.
Diferit de prieteni, pe care-i alegem cu libertate și cu tot atâta libertate îi putem abandona, frații sunt un dar de primit și de acceptat așa cum sunt. Atât frații de sânge cât și cei spirituali, ne sunt dați de alții, și oricât ar fi sau n-i s-ar părea că ne sunt antipatici sau dușmani, și oricât am vrea să ne îndepărtăm de ei, sau să-i îndepărtăm de noi, nimic nu va putea să anuleze legătura de fraternitate care ne leagă de ei. Acest lucru nu depinde de noi, ci de cei care ni i-a dăruit ca frați.
Mai mult încă, în Regula bulată, Francisc susține că legătura fraternă spirituală este mai puternică și mai importantă decât cea carnală. Încă și mai puternică decât cea care există între mamă și fiu: „Și oriunde sunt sau s-ar întâlni frații, să se arate familiari între ei. Și fiecare să manifeste cu încredere celuilalt necesitățile sale, deoarece, dacă mama hrănește și iubește pe fiul ei trupesc, cu cât mai mult unul trebuie să iubească și să hrănească pe fratele lui spiritual? (Regula Bulată, cap. VI, FF 91).
Este evident că pentru Francisc legătura spirituală care-l leagă de frați, pe care el nu i-a căutat, nici voit, nici ales, nici chemat, este atât de important, pentru că mult mai mult este Cel care i i-a dat: Tatăl care este în ceruri. În consecință, putem spune fără să greșim nici un centimetru, că cel care disprețuiește un frate, cel care tratează frații ca pe o cârpă, sau ca să-și satisfacă capriciile lui, îl disprețuiește pe Dumnezeu care i-a dăruit pe acei frați. Și continuând logica, trebuie să ne repetăm ceea ce cu siguranță cu toții știm: a-i sluji pe frați înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu; a-i primi pe frați înseamnă a-l primi pe Dumnezeu; a face comuniune cu frații înseamnă a face comuniune cu Dumnezeu.
În sfârșit, frații sunt un dar care poartă în ei prezența, chipul și asemănarea Donatorului. Ei sunt mâinile lui Dumnezeu care ne plăsmuiesc așa cum olarul plăsmuiește lutul încă inform. Poate de aceea frații ne provoacă și atâta supărare atunci când reclamă de la noi o schimbare.
Să ne întrebăm la sfârșitul acestei meditații: îi consider pe ceilalți frați ca fiind un dar venit din partea lui Dumnezeu? Sunt delicat cu ei, sau intru în viața lor cu bocancii/tractorul?    




[1] În mod ciudat, așa cum spunea Amedeo Cencini, vorbind despre acest argument, „există din aceia care sunt tot timpul în criză, pentru că sunt prea scrupuloși, iar unii, care ar mai trebui să intre în criză, nu intră niciodată, fiind prea laxi”.
[2] Sf. Petru se hotărăşte într-o zi să plece în inspecţie… prin iad! Zis şi făcut, se întîlneşte cu Scaraoţchi care îi oferă un tur complet. Merg ei ce merg şi ajung în “sala cazanelor” unde erau mai multe cazane cu apă clocotită, pline cu oameni care încercau să iasă afară. Din cind in cind, la cîte un cazan, un grup de draci îi loveau peste cap cu bastoanele pe cei ce încercau să iasă.
- Ce se întîmplă aici? întreabă Sf. Petru.
- Aici este cazanul cu nemţi şi ăştia încearcă tot timpul să iasă în faţă, aşa că îi potolim imediat.
- Bun, şi acesta? întreabă Sf. Petru arătînd spre cazanul pe care scria “americani”?
- Acelaşi lucru, răspunse Scaraoţchi.
- Bine, dar ce se întîmplă aici? întreabă contrariat Sf. Petru arătînd spre un cazan care nu era păzit şi unde din cînd în cînd se ivea cîte un cap afară din apă, dar după aceea dispărea imediat !
- Oh, acela e cazanul cu români! Cum încearcă unul să scoată capul, cum îl trag ceilalţi la fund imediat.

Servo di Dio Padre Anton Demeter, OFMConv

Dalle catacombe alla luce


di Luciano Marini(Luglio 2009)
Aveva insegnato catechismo e preparato alla Prima Comunione un gruppo di bambini di Bucarest. La polizia


Caduto il regime comunista i pochi frati sopravvissuti, per lo più malati ed anziani, si riunirono in comunità, accolsero molti giovani che, nonostante la persecuzione, avevano mantenuta la fede e il desiderio di consacrarsi al Signore per il servizio ai fratelli. Oggi in Romania ci sono più di 200 frati, un’ottantina sono in altri paesi d’Europa dove scarseggia il clero (Italia, Francia, Germania, Austria) o in missione (Turchia, Libano, Ghana). I francescani conventuali sono ritornati in tanti paesi da cui erano stati cacciati: Lituania, Bielorussia, Ucraina, Albania, Bulgaria. I frati di Polonia, unico paese comunista in cui la Chiesa e l’Ordine avevano potuto conservare la loro organizzazione, son partiti per rifondare la Chiesa e riunire i pochi cattolici sopravvissuti alla persecuzione. Così oggi i francescani conventuali sono presenti in Russia, in Uzbekistan, Kazakistan, Calmucchia. «Non siamo qui per fare concorrenza alla Chiesa ortodossa», mi dice p. Nicolai Dubinin, giovane frate russo di Rostov sul Don, superiore della Custodia di Russia. «Nel Paese ci sono sempre stati dei cattolici, anche durante il periodo comunista. E noi vogliamo portare loro il nostro servizio pastorale, ma sentiamo anche che il carisma di San Francesco e lo “Spirito di Assisi” possono essere un grande dono a tutto il popolo russo e alla Chiesa ortodossa stessa».
In Russia come in Romania, in Uzbekistan come in Kazakistan i frati francescani sono portatori del Vangelo e rendono credibile il loro annuncio attraverso la carità e la solidarietà. A Fergana in Uzbekistan, stato musulmano, è la polizia stessa che consegna ai frati i ragazzi in situazioni difficili, a S. Pietroburgo c’è presso il convento una mensa per i poveri. In Romania il centro Caritas dei frati raccoglie i ragazzi di strada ed è impegnato nella ricostruzione del villaggio di Buruinesti dove lo scorso anno un’inondazione ha portato via duecento case. Vangelo e carità è un binomio inscindibile per ogni missione che voglia essere evangelica e francescana.


segreta di Ceausescu, la terribile Securitate, lo arrestò. Negli interrogatori a cui lo sottoposero, volevano che rivelasse i nomi di altri frati che svolgevano segretamente il ministero sacerdotale; lo torturarono, lo bastonarono fino a spezzargli il filo della schiena, poi lo buttarono in carcere. P. Anton Demeter, un francescano conventuale, rimase paralizzato su una sedia a rotelle per tutta la vita. Quando lo vidi per la prima volta nella sua stanzetta a Roman, dopo la caduta del regime, mi disse: «Padre, è finito l’inverno, è spuntata la primavera» e mi indicava, fuori della finestra, le decine di giovani frati romeni incamminati verso il sacerdozio. Il regime comunista, come un rullo compressore, aveva cercato di soffocare la Chiesa in molti paesi dell’Europa orientale; soppressi gli Ordini religiosi, incarcerati preti, frati e suore, chiuse le chiese. Molti di loro morirono per le violenze subite. Fu chiamata “la Chiesa del silenzio”, perché non poteva far sentire la sua voce. Ma la sua testimonianza di fede e di martirio fu più eloquente di tante parole.
USCITI DALLE CATACOMBE
ACCANTO AGLI ULTIMI

http://www.sanfrancescopatronoditalia.it/rubrica-ordine-missioni4.php 

SFINȚENIE ȘI FRUMUSEȚE

Tradiția creștină, mai ales cea occidentală, a operat o interpretare în mod esențial morală despre sfințenie. Această, însă, nu constă în a nu păcătui, ci în a se încrede în îndurarea lui Dumnezeu care este mai puternic decât păcatele noastre și este capabil să ridice pe credinciosul care a căzut. Sfântul este cântul înălțat spre îndurarea lui Dumnezeu, este cel care mărturisește victoria lui Dumnezeu, Cel de trei ori Sfânt și de Trei ori Îndurător. Cu alte cuvinte, sfințenia este grație, dar, și cere omului o deschidere fundamentală pentru a se lăsa inundat de darul divin: sfițenia, deci, mărturisește înainte de toate caracterul responsorial al existenței creștine, un caracter care afirmă primatul ființei asupra acțiunii, a darului asupra muncii, a gratuității asupra legii. Putem spune că sfințenia creștină, și în dimensiunea ei etică, nu are un caracter legal dau juridic, ci unul euharistic: este răspunsul la charis-ul lui Dumnezeu, manifestat în Isus Cristos. Și este semnat, deci, de gratitudine și bucurie; sfântul este cel care îi spune lui Dumnezeu: Nu eu, ci Tu. Această optică de har care previne, ne conduce să afirmăm că un alt nume al sfințeniei este frumusețea. Da, în optica creștină, sfințenia se declină ca frumusețea. Deja NT asociază aceste două exortații către creștini: a avea o conduită sfântă nu înseamnă altceva decât a avea o conduită frumoasă (cf. 1 Pt 1, 15-16 și 2, 12).
       Articulată ca frumusețe, sfințenia apare înainte de toate ca fiind nu o acțiune individualistă, nu un rod al efortului personal, poate chiar eroic, ci un eveniment de comuniune. Este comuniunea reprezentată iconografic în Moise și Ilie apărți în gloria lor (Lc 9, 31) și în discipolii Petru, Iacob și Ioan adunați în jurul lui Isus strălucitor în lumina transfigurării de pe muntele Tabor. (cf. Evrei 2, 11). Cum să nu amintim catedrala din Chartres cu statuile sfinților din Vechiul și Noul Testament adunați în jurul Beau Dieu ca tot atâtea raze care pleacă din unicul soare? Gloria celui care este autorul frumuseții strălucește pe chipul lui Isus Cristos (2 Cor 4, 6), Mesia cântat de psalmist ca cel mai frumos dintre fii oamenilor (Ps 45, 3) și care intră în inimile creștinilor grație acțiunii Duhului sfințitor, care plăsmuiește chipul lor după imaginea și asemănarea chipului lui Cristos, transformând individualitățile lor biologice în evenimente de relație și de comuniune. Și astfel viața și persoana creștinului pot cunoaște ceva din frumusețea vieți idivine intratrinitare, viață care este comuniune, perihoreză de iubire. Sfințenia este frumusețea care contestă urâțenia închiderii în sine, egocentrismului, a philautiei. Este bucuria care contestă tristețea celui care nu se deschide darului de iubire, ca tânărul bogat care a plecat trist (Mt 19, 22).
       Scria Leon Bloy: Nu există decât o tristețe, cea de a nu fi sfinți. iată sfințenia, și frumusețea, ca dar și responsabilitate a creștinului. În interiorul unei lumi care este un lucru frumos – așa cum repetă de mai bine de șapte ori cartea Facerii – omul este creat de Dumnezeu în relația de alteritate bărbat-femeie și stabilit ca partener adecvat pentru Dumnezeu, capabil să primească darurile lui de iubire, și aceasta operă creațională este lăudată ca foarte frumoasă (Fac 1, 31). Într-o lume chemată la frumusețe, omul, care este așezat ca responsabil al creației, are responsabilitatea frumuseții lumii și a propriei vieți și al altora.
       Dacă frumusețea este o promisiune de fericire (Stendhal), atunci fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune inspirată de la frumusețe este profeție a lumii răscumpărate, a cerului nou și al pământului nou reunit în Ierusalimul ceresc într-o comuniune fără sfârșit. Frumusețea devine profeție de mântuire: este frumusețea – a scris Dostoevskij – cea care va salva lumea. Chemați la sfințenie, creștinii sunt chemați la frumusețe. Dar atunci noi ne putem pune această întrebare: ce am făcut din mandatul de a păzi, crea și a face să trăiască frumusețea? Este vorba, într-adevăr, de o frumusețe de instaurat în relații, pentru a face din Biserică o comunitate în care să se trăiască cu adevărat raporturi fraterne, inspirate din gratuitate, îndurare și iertare; în care nimeni să nu spună altuia: Eu nu am nevoie de tine (1 Cor 12, 21), pentru că orice rană făcută comuniunii desfigurează și frumusețea unicului Trup al lui Isus Cristos.
       Este o frumusețe ce trebuie să caracterizeze Biserica ca loc de luminozitate (Mt 5, 14-16), spațiu de libertate și nu de frică, de dilatare și nu de distrugere a umanului, de simpatie și nu de contrapoziție cu oamenii, de împărtășire și solidaritate mai ales cu cei mai săraci. Este frumusețea care trebuie să invadeze spațiile, liturgiile, ambientele și, mai ales acel templu viu al lui Dumnezeu care este persoana.
       Este frumusețea care reiese din sobrietate, din sărăcie, din lupta împotriva idolatriei și a mondanității. Este frumusețea care strălucește acolo unde se implementează comuniunea în locul consumismului, contemplația și gratuitatea în locul posedării și a voracității. Da, creștinismul este filokalia, calea de iubire a frumosului, iar vocația creștină la sfințenie cuprinde o vocație la frumusețe, la a face din propria viață o capodoperă de iubire. Porunca: Fiți sfinți pentru că eu, Domnul, sfânt sunt (Lev 19, 2; 1 Pt 1, 16), este de acum de nedespărțit de cealaltă poruncă: Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13, 34). Frumusețea creștină nu este un dat, ci un eveniment. Un eveniment de iubire care povestește totdeauna ceva nou, în mod creativ și poetic, în istorie, nebunia și frumusețea de iubire tragică a iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus Cristos.    
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian