duminică, 19 februarie 2017

Ați fost atenți la predica din duminica asta?

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica bine Cuvântul lui Dumnezeu. Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.
„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.”
Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul.
Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară”.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută.
Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!”
O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr.
În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Ne rugăm din obișnuință?

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
– Măria Ta, scoală-te, că întârzii de la ceasul de rugăciune!
– Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
– Nu‑mi vine a crede… Tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
– Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
 – Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele viului Alah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
– Fiindcă m‑ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s‑a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întârzia ceasul rugăciunii. Când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s‑a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem“. Astfel jude-cându-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

Ce este important pentru tine?

Un băştinaş american şi prietenul lui treceau, in centrul oraşului New York, pe lângă Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colturi, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare.
Deodată, băştinaşul spune: “Aud un greiere!”
Prietenul sau spune: “Ce? Eşti nebun? Cum poţi sa auzi un greiere in gălăgia asta!”
“Nu, sunt sigur!” a spus el, “Am auzit un greiere!”.
“E o nebunie,” i-a răspuns prietenul.
Insa el asculta cu atenţie un moment si apoi se îndreptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care creşteau nişte plante.
S-a uitat in ele, pe sub crengile lor si a descoperit un mic greiere.
Amicul sau a fost pur si simplu uimit.
“E incredibil! Cred ca ai urechi supraomeneşti!”
“Nu”, a spus băştinaşul. “Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculţi .”
“Dar nu se poate!” a spus prietenul. “N-as putea auzi un greier, in aşa o gălăgie.”
“Da, într-adevăr,” a venit replica. “Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ţi arăt!”
A băgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scăpat pe trotuar. Atunci, in ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distantă, fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuţi nu erau ai lor.
“Ai înţeles ce vreau să spun?” a întrebat băştinaşul american. “Totul depinde de ce este important pentru tine.”
Morala: Ce e important pentru cineva nu inseamna ca e la fel de important si pentru tine. Depinde doar de tine stabilirea prioritatilor in viata ta!