duminică, 23 aprilie 2017

Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,
încă pelerin pe străzile lumii,
dar mort în mine deja de vreme…
Sunt aici, în casa Ta, să te implor,
Cu ultímele fărâme ale credinței mele,
Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!
Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!
Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții
ce-n jur îl împrăștii;
Tu, care din noroi faci florile să surâdă…
Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont
Să moară ultimul soare al timpului meu.  


Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)

adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există

Părintele Tasselli era un preot cam nebun, dar extraordinar de inteligent. El îmi răspundea la toate întrebările, chiar și cele mai dificile. Odată l-am întrebat: „Ce devenim după ce murim, unde mergem?”. Acesta răspunse: „Noi venim de la Dumnezeu, suntem sămânța lui Dumnezeu. Sămânța unui cireș devine o cireașă, sămânța unui păr devine o pară, iar noi care suntem sămânța lui Dumnezeu devenim Dumnezeu”.
Ii răspunsei: „Atunci, dacă Dumnezeu există de ce trebuie să ne comportăm bine !? Părintele paroh începu un monolog care părea să nu se mai sfârșească : „Tu nu trebuie să te gândești dacă Dumnezeu există sau nu pentru a te comporta bine… Tu trebuie să-ți urmezi natura, urmând ceea ce este bun. Privește păianjenii, trebuie să faci ca păianjenii ! Abia născuți, păianjenii încep să țeasă pânza, dar nu știu de existența muștelor, nu au nici o idee despre muște. Țes pânza, la ceva va folosi.
Apoi, dacă va veni o muscă, va rămâne încurcată în pânză. Tot așa trebuie să facem și noi: să ne comportăm bine, onest, și orice lucru bun și frumos este ca un fir din pânza păianjenului. Apoi, dacă Dumnezeu există, „pac, pac!”, rămâne încurcat acolo.

Atunci când simți un cutremur în sufletul tău, Roberto, este Dumnezeu care a rămas acolo: pac, pac”. Ai făcut ceva bun, Dumnezeu a rămas acolo, pentru că Dumnezeu roiește în jurul faptelor bune. Ai simțit un cutremur în tine? O tresăltare? Ei bine, îl ai pe Dumnezeu în tine! Îl ai pe Dumnezeu în tine, îl poți vedea. Nu îl vezi, dar îl simți. Să nu spui, Roberto, „Dumnezeu nu se vede, deci nu există”. Nu pentru că Dumnezeu nu se vede El nu există! Iartă-mă: „dar adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există  (Roberto Benigni, “I Dieci Comandamenti”)

A existat, mai există păcatul strămoșesc?

Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu, lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa, neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton, Ortodossia).


Încredințați totul lui Cristos

Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […] Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului. Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm… Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo)