miercuri, 21 februarie 2018

Pildă pentru Postul Mare- arta kintsugi

Arta prețioasă a cicatricelor
sau
Ceașca spartă și refăcută
după tehnica kintsugi


Se povestește că o prințesă din Japonia avea o ceașcă foarte frumoasă,
pe care o primise in dar de la mama ei, care la rândul ei o primise de la bunica ei. Ținea foarte mult la ea, și numai de sărbători o scotea din vitrina păzită cu strășnicie, își pregătea ceaiul și, cu mare atenție, o vărsa in ceașcă. După ce termina tot ritualul, o spăla cu atenție și o ștergea cu o cârpă de bumbac fin, așezând-o din nou la loc și încuind vitrina.
Toate acestea până într-o dimineață, când, fiind ziua ei de naștere, vru să-și pregătească un ceai. Se mișca cu mare atenție, dar, nu se știe cum, atinse ceașca, iar aceasta căzu și se sparse. Disperată, prințesa începu să plângă in hohote. Privea ceașca făcută praf, numai cioburi peste tot. Intră soțul ei și încercă să o calmeze, dar fără succes. Fugi imediat și-i cumpără o altă ceașcă, asemănătoare cu cea spartă. Prințesa nu voia să se atingă de aceasta, pentru că o voia pe cea dintâi.
Merse in grădină si se plimba, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji. Se puse pe o bancă și se gândea cum să facă, ca să repare  ceașca ei, moștenită din generații. Trecu pe acolo un bătrânel și îl opri. Ii povesti cele întâmplate, iar acesta, senin, ii spuse să aducă numaidecât ceașca, pentru că el cunoaște o tehnică, numită kintsugi, cu care va reuși să refacă ceașca, astfel ca ea să poată fi folosită mai departe. Alergă prințesa in casă. Înveli cioburile ceștii într-o stofă scumpă și i-o duse bătrânului. Acesta plecă acasă și, după câteva zile, bătu la poarta castelului, ținând in brațe un coșuleț in care așezase ceașca reparată. Fu anunțată prințesa și, cu strângere de inimă alergă spre poarta castelului, vrând să vadă ce reușise să facă meșterul.
Mare-i fu mirarea când scoase din coș stofa in care era învelită ceașca. Privea și se mira. Ceașca ei iubită, lipită cu fire de aur, arăta mult mai bine acum, decât cum era înainte.
Spărgându-se, ceramica primise o nouă viață, datorită cicatricelor.
Morala:
Arta de a îmbrățișa dauna, de a nu ne rușina de rănile pricinuite de păcat, este delicata lecție sugerată de această veche artă japoneză kintsugi.

Creștinul, păcătuind, sparge prețiosul vas de lut care este trupul și sufletul lui. Însă nu trebuie să se rușineze, și să stea să plângă fără încetare. Prin spovadă, Cristos picură din lemnul crucii lui seva dătătoare de viață peste cioburile omului, peste rănile bolnavului, astfel că, acel vas devine și mai frumos și mai prețios decât era înainte. 

Pr. Pătrașcu Damian (povestioară alcătuită după o tradiție japoneză)           

luni, 12 februarie 2018

VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A ÎNȚELEGE POSTUL


VINERI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII
A ÎNȚELEGE POSTUL

Postul Mare este un timp al postului. Întrebarea din evanghelia de astăzi este: „de ce ucenicii lui Isus nu postesc? Răspunsul este că învățătura lui reclamă un fel diferit de post.
Uneori suntem confuzi în privința conceptului de post. Credem că postul este o negație continuă – nu face aceasta, nu mânca această mâncare. Totuși, există un post pozitiv, care poate fi în mod genuin avantajos, și poate să îmbogățească pelerinajul nostru din timpul Postului Mare.
În ce fel? Să ne întrebăm: de la ce anume ne abținem? Lista o cunoaștem bine. Dar de la ce anume ar trebui să ne abținem? Primul lucru care îmi vine în minte sunt gândurile negative, gândurile care pătrund în mintea noastră, în creierul nostru, ajungând chiar până în stomacul nostru: am făcut acest lucru, nu am făcut acest lucru. Nu vorbesc aici de a ignora acțiunile nedrepte – evident trebuie să ne abținem de la ele. Vorbesc în schimb de renunțarea la gândurile negative care ne fac să ne fie greață de noi înșine.
Dacă ne gândim bine, există multe feluri de a posti. Cele mai cunoscute ne sunt convenabile: renunț la dulciuri, nu mai stau la discotecă până dimineața, nu mai vorbesc prostii. Dar fiecare din aceste propuneri poate fi ghidată de o indulgentă și auto-indusă motivație. A construi un „sine” mai bun este, cu siguranță, un lucru bun, însă până când reușim să înțelegem scopul acelui „sine” mai bun. Dacă legăm postul nostru de chemarea spre o participare profundă și personală în proiectul uman – a face parte din comunitatea, mare sau mică, personală sau impersonală – suntem cu adevărat pe calea cea bună. În acest fel măsurăm postul nostru.
Uneori a posti înseamnă a ne abține de a dedica timp propriilor proiecte. Atunci timpul pe care l-am rezervat mie poate fi dăruit comunității, mari sau mici, oricum ar fi ea. Acest lucru înseamnă a merge la muzeu cu părintele în vârstă, sau să dăruiesc timp unui prieten în dificultate, sau să fac puțin voluntariat în caritas-ul parohial. Acest fel de post nu-mi va da posibilitatea de a vedea ultimul catalog de haine, sau de a dezlega rebusuri, și poate chiar va face să pierd programul meu preferat de la televizor, dar acest cadou mă va pune în legătură cu alte persoane. Tocmai acesta este proiectul creștin.
Tocmai atunci când nu avem nici o legătură cu alții, când suntem învăluiți în solitudinea noastră preferată, singuri și nederanjați, ne îndepărtăm de Cristos cel viu în mijlocul nostru. Acesta este felul greșit de a posti. Nu este tăcerea contemplativului, ci al egoistului.
Acest lucru nu vrea însă să spună că trebuie să stăm continuu în mijlocul altora, și pentru unii dintre noi este chiar foarte greu să stea totdeauna în contact cu alții. Dar fiecare dintre noi poate face ca beniamina săracilor, Dorothy Day, și să aibă o listă cu persoanele și situațiile pentru care să se roage. Dacă chiar nu avem nici o idee pentru cine să ne rugăm, ajunge să deschidem televizorul dimineața și vom găsi imediat motive. Totdeauna există cineva care suferă.
Viața nu este totdeauna fericită, dar contactul nostru cu ceilalți poate crea o celebrare liniștită și simplă a propriei vieți și a celorlalți. Acești „alții” constituie prezența lui Cristos în viața noastră. Fiecăruia îi place să facă sărbătoare. Isus ne spune că, până când mirele este prezent, mai poate exista sărbătoare, și putem să-i sărbătorim pe toți.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să știu cum să postesc

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 21-24.
Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

JOI DUPĂ MIERCUREA CENUȘII: A RECUNOAȘTE CRUCEA


Problema tăcerii constă în faptul că ea poate rezulta a fi terifiantă. Mai mult încă, uneori confundăm conceptul de solitudine cu cel de tăcere sfântă în fața Domnului. Nu sunt același lucru. Tăcera nu este egală cu solitudinea, chiar dacă se poate întâmpla să stăm în fața Domnului în tăcere, în solitudine, și putem sta în solitudine atunci când stăm în tăcere în fața Domnului.
Lucrul cel mai important este a recunoaște că solitudinea face parte din crucea de a fi a ființei umane. O recunoaștem, ca și durerea pe care o produce, și cerem harul să o suportăm. Suntem creaturi sociale. Avem nevoie de mângâierea comunității, a familiei și a prietenilor. Avem nevoie de muncă, atât în casă cât și în afara ei, cu scopul de a lua parte la acea minunată aventură care este viața noastră, avându-i pe toți în jurul nostru. Dar, în același timp, simțim nevoia de a rămâne singuri, în tăcere în fața lui Dumnezeu, dacă trebuie să recunoaștem crucea noastră, deoarece, în același moment în care facem acest lucru, suntem capabili să ne reîntoarcem din solitudine în comunitate, în mijlocul familiei și a prietenilor, și să recunoaștem astfel și crucile lor.
Tipologia solitudinii care ne face să fim singuri este alegerea deliberată de a nu sta aproape de cineva, adică de comunitate, de prieteni și de familie, astfel ca să putem rămâne singuri cu noi înșine, pentru scopurile noastre egoiste. Aceasta este o solitudine stupidă și foarte distructivă. Atunci când cineva vorbește de „fericită solitudine” – sunt singur cu mine însumi – poate chiar să aibă o mulțime de oameni care să-l aplaude, dar aceasta numai pentru că se privește ca în oglindă, și nu în cruce. A privi la cruce este adevăratul proiect al Postului Mare.
Misterul crucii este misterul auto-negației. Unul din primele lucruri pe care trebuie să-l negăm suntem chiar noi înșine și, un prim punct în această negare, este să ne negăm nouă înșine mângâierea gândurilor autoreferențiale și a viselor cu ochii deschiși, care pot să se mascheze în rugăciune. Trebuie să evităm orice fel de „rugăciune pietistă”, care este făcută în timpul rămas și care, apoi, rezultă a fi ineficace.
Ce să facem în acest caz?
Atunci când suntem prea focalizați asupra persoanei noastre, atunci când toată rugăciunea noastră este o recitare a durerilor noastre, a sosit timpul să vorbim cu cineva care ne poate ajuta să ieșim din acest cerc vicios. Da, să punem totul la picioarele crucii – orice durere și orice cruce – și făcând astfel vom menține în fața noastră chipul lui Isus. Trebuie să ducem crucile noastre, dar trebuie și să avem bun simț în a le duce și dreapta măsură cu noi înșine. Dacă ne așezăm și ținem prea strânse la piept crucile noastre nu vom putea îmbrățișa pe nimeni, și nimeni nu va fi în stare să ne îmbrățișeze pe noi. Inclusiv Dumnezeu.

O rugăciune pentru astăzi: Doamne, ajută-mă să conștientizez că viața mea este la dispoziția ta.

Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 17-19
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

duminică, 11 februarie 2018

Să intrăm în tăcere: meditație pentru Miercurea Cenușii


Să intrăm în tăcere
Meditație pentru Miercurea Cenușii


Postul Mare nu este un exercițiu intelectual, ci o chestiune de inimă. Miercurea Cenușii sosește în fiecare an. N-i se pune cenușă pe cap. Amintim rugăciunea, postul și pomana. Promitem să fim mai buni, sau să nu facem anumite lucruri. Pentru orice păcat sau dependență care ne chinuie de la începutul anului, și de care, din nefericire nu am reușit încă să scăpăm, în ciuda propunerilor bune pe care le-am luat de atâtea ori, Postul Mare ne prezintă o altă posibilitate. Dar care este aceasta?
Ne gândim, ne răzgândim, proiectăm și planificăm. Dacă abuzul de internet, sau odihna prea multă ne chinuie mintea, ca în fabula celor trei purceluși, începem să răbufnim și să suflăm, pentru ca acele case mici să fie suflate departe, însă fără nici un rezultat. Lucrăm asupra dependețelor noastre ca și cum totul ar depinde de noi. Dar nu este așa. Totul depinde de dependența noastră de Dumnezeu. Și nu putem învăța nimic din această dependență gândind, proiectând și planificând, răbufnind și suflând din greu.
Trebuie să ne deschidem inimile. Trebuie să fim liniștiți. Dar cum?
Acum ceva timp, recapitulând pentru a mia oară felul cel mai bun de a mă ruga, mi-am dat seama că vorbeam prea mult. În capul meu se învârteau un milion de idei. Aceasta era problema. Chiar în capul meu, și nici în vreo altă parte. Construiam un zid între mine și emoțiile mele, o metodă foarte practică dacă se vrea a se menține controlul asupra tuturor aspectelor propriei vieți. Dar cu siguranță puțin practică, dacă vrem să ne apropiem de rugăciune, deoarece această metodă sufocă dorințele inimii. Aveam în suflet impresia că mă rugam cu adevărat, că eram în legătură cu Dumnezeul pe care spuneam că-l iubesc, și credeam că-l urmez așa cum Isus m-a învățat.
În timpul școlii de specializare am învățat un lucru: până când vorbeam, la lecții sau la examene, nu exista posibilitate să fiu contestat în vreun fel, mai ales nu exista posibilitate să fiu întrebată de ceva la care nu aș fi putut răspunde. Ei bine, această strategie poate fi eficace în școala de specializare, dar nu poate să se definească a fi o manieră inteligentă de rugăciune.
Aceasta este ceea ce am învățat. Ține-o minte când vei întreprinde călătoria ta în Postul Mare.  Dacă în jurul tău se face mai frig sau mai cald, dacă lumina devine mai slabă sau mai clară, îți sugerez ca dorința pe care o porți în inimă, cea de a asculta și de a-l iubi pe Domnul cu toată ființa ta să fie ascultată dacă vei oferi înainte de toate tăcerea ta.
Aceasta nu înseamnă a deveni o buruiană. Există multe feluri de a sta în tăcere și multe feluri de a o pune în practică. Evident, dacă știi ce anume ține activă mintea ta asupra unui gând diferit de cel al prezenței lui Dumnezeu, ar trebui să fi conștient de momentul în care ți se prezintă un astfel de gând. Mă feresc să-l definesc o „ispită”, deoarece poate sau nu să fie astfel. Dar există unele aspecte ale vieții noastre – hrana, muzica, conversațiile – care intră mai bine în mintea noastră și formează o barieră care îndepărtează tăcerea.
Nu vreau să spun că în timpul Postului Mare trebuie să renunți la conversații și la muzică, cu atât mai puțin la hrană. Spun numai că, atunci când devenim mai conștienți de exigența noastră de tăcere, și în acest timp sfânt, unul sau mai multe gânduri de acest fel ar putea constitui un obstacol în fața tăcerii și, deci, un obstacol în menținerea acelui fel de tăcere de care avem nevoie pentru a putea auzi glasul lui Dumnezeu în inima noastră.
Lasă-mă să-ți fac un exemplu. Îmi place jazz-ul. Mă distrez des să-l definesc  a fi „muzica mea litugică”, pentru că sincopa și textul unor cântece, în special al acelora care vorbesc de iubire, deseori se potrivesc cu starea mea atunci când caut solitudinea care să mă ajute să mă rog. Dar, uneori, aceeași sincopă și același text se preschimbă într-un obstacol, chiar în momentul în care pătrunde în inima mea. Cred că această experiență este tocmai acel exemplu lampant a ceea ce este definit „efectul bolero”, adică repetarea unei singure fraze compuse de muzicianul francez Maurice Ravel. Odată ce sincopa și textul au invadat mintea mea, mă regăsesc inerm în a spune eu însămi ceva Domnului. Tocmai din acest motiv, uneori, în realitate de cele mai multe ori, am „renunțat„la jazz.
Evident, nu există nimic greșit a asculta jazz. Pentru alte persoane, pentru mintea altor persoane, același lucru ar putea să se întâmple cu cântul gregorian, cu ABBa și cu muzica Beatles. Toate sunt creații minunate, dar fiecare din ele ar putea deveni o distragere pentru rugăciune, care este tăcere cu inima deschisă, este tăcere cu inima deschisă în fața Domnului.
O rugăciune pentru astăzi: Doamne, dă-mi curajul să deschid în tăcere inima mea în fața ta.    
Phyllis Zagano, Meditazioni quotidiane per la Quaresima e la Pasqua, pp. 11-15.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

marți, 6 februarie 2018

Nihil sine Deo


Când eram profesor la un liceu dădeam acest exemplu: dacă un copil ar merge cu


părinții la parcul de distracții, ar fi complet răpit de toate atracțiile care-i stau în față, și orice lucru ar fi fantastic, iar el nu ar înceta să spună: privește, tată! Uite ce fain e jocul ăsta!, atras fiind de toate. Orice atracție ar fi o susultare, orice joc văzut l-ar exalta. Dar dacă, într-un moment de neatenție s-ar separa de părinții lui și s-ar trezi în mijlocul confuziei lumii, în mulțimea fără chip, ce s-ar întâmpla? Tot ceea ce i-ar sta în față, cu toată frumusețea lui, s-ar transforma într-o amenințare și ar începe să plângă. În realitate, acolo toate sunt ca mai înainte, atracțiile sunt aceleași, dar copilul plânge, nu-l mai interesează nimic din ceea ce vede; toate au devenit un iad. Ce ar trebui să se întâmple ca să uite de acel iad? Ar fi de ajuns ca să-și întâlnească din nou părinții și totul ar fi din nou frumos, pentru că în relația cu ei, el ar vedea din nou realitatea așa cum este ea. (Julián Carrón, cit. paola Marchesini)